Douăsprezece povestiri călătoare, de Gabriel García Márquez - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 192

Traducere: Tudora Șandru Mehedinți

Anul apariției: 2015

Scriitorul columbian Gabriel García Márquez (născut în 1927, la Aracataca) este unul dintre personalitățile care au marcat cel mai profund literatura secolului XX, adevărat fenomen prodigios în peisajul literar contemporan latinoamerican și universal. A îmbinat die timpuriu jurnalismul cu o bogată și fascinantă creație narativă, distinsă cu Premiul Nobel în 1982, ce ilustrează cu egală măiestrie romanul, povestirea, eseul, memorialistica. Este reprezentantul emblematic al cunoscutului „realism magic” al literaturii hispanoamericane pe care îl cultivă cu strălucire, într-un demers literar de excepție, în care realul se împletește cu irealului, istoria cu fantezia debordandă, cotidianul cu visul, într-o fericită întâlnire între imaginația profund creatoare și istoria zbuciumată a unui întreg continent, ce este totodată o emoționantă mărturie care reflectă plenar temele majore ale existenței, dorința arzătoare de libertate și demnitate umană.

Îmi place Gabriel García Márquez de mor. Pur și simplu. Nu știu de ce - sau, de fapt, știu; scriitura impecabilă, stilul inconfundabil, atmosfera pe care o creează, realismul magic, uniersul „márquezian” - dar, pentru mine, nu există vreun alt autor pe care să-l citesc atât de mult, care să nu mă dezamăgească cu nicio carte - și, credeți-mă, am citit ceva cărți semnate de Gabriel García Márquez, peste zece. Și, de fapt, chiar în momentul de față citesc alt roman semnat de către el, Ochi de câine albastru, care sumează câteva povestiri scrise în tinerețea acestuia (în jurul vârstei de douăzeci de ani). Volumul de față, Douăsprezece povestiri călătoare, este un alt volum pe care l-am avut în atenție de ceva vreme, dar pe care n-am reușit să pun mâna deoarece mereu îl tot amânam. Ei, bine, atunci când am reușit, în cele din urmă, să-l am în bibliotecă, n-am mai așteptat și-am și început să-l lecturez. Și-a fost ceva special pentru că, până acum, deși eram obișnuit cu romane scrise de Gabriel García Márquez, de întinderi mari, cu ceea ce, de altfel, presupune o scriitură romanistă, în această carte am întâlnit aceeași plăcere pentru cuvânt, același talent pentru a crea atmosfere, personaje, într-o manieră cum numai autorul columbian știe s-o facă; cele douăsprezece povestiri au fost scrise în perioada 1974-1992, așadar în decursul a doisprezece ani. 

Cred că ce mi-a plăcut cel mai mult a fost faptul că, de fapt, însăși autorul afirmă faptul că scrierea acestor povestiri (în manieră individuală) i-a dat bătăi de cap așa cum poate nu ar fi crezut. Având la activ, de fapt, nume de romane mari, cum ar fi Toamna patriarhului, un „poem despre singurătatea puterii”, n-aș fi crezut totuși că niște povestiri l-ar stoarce atât de mult „de puteri” pe marele nostru scriitor drag - ei, bine, astfel, Gabriel García Márquez dă dovadă încă o dată de faptul că, în tot ceea ce scrie, autorul își pune o parte din suflet și-și tratează scriitura, fie romanistă sau nu, pe picior de egalitate. Interesul nu-l reprezintă așadar doar scrierile de întindere mare, ci și micile povestiri, importante din punct de vedere literar - pentru că, într-adevăr, vreau să cred că literatura márqueziană nu este doar „o literatură frumoasă” și atât, ci, cel puțin pentru mine, ca scriitor ahtiat după dragul autor columbian, García Márquez reprezintă un autor de referință, atât ca om, cât și ca scriitor - atât ca literatură, cât și ca viață. Curaj. Dorință. Simțământ. 

N-are rost, evident, să-ncep să descriu despre ce este cartea, despre ce îs poveștile, chestii de acest gen. Chiar nu face interesul nimănui, bănuiesc. N-am de gând să dau, cum le zice, spoilere. Dar aș putea să spun câteva chestii despre actul creației acestor povestiri - primele două, Urma sângelui tău în zăpadă și Vara fericită a doamnei Forbes au fost scrise în anul 1976, apoi publicate în suplimente literare din câteva alte țări. După cum autorul afirmă, după scrierea acestor două povestiri, n-a zăbovit nici măcar o clipă, însă, la jumătatea celei de a treia povestiri, afirmă el, „m-am simțit mai obosit decât aș fi scris un roman; la fel mi s-a întâmplat și cu a patra; până într-atât, încât n-am mai avut suflu să le termin.” Concluzia, motivul, mi s-a părut colosal, fantastic, extrem de relevant pentru însăși ideea acesti volum de față, Douăsprezece povestiri călătoare: „efortul de a scrie o povestire este la fel de intens ca începerea unui roman. Căci în primul paragraf al unui roman totul trebuie definit: structură, ton, stil, ritm, lungime și, unoeri, chiar și caracterul vreunui personaj. Restul este plăcerea de a scrie, cea mai intimă și solitară care se poate imagina, și dacă nu-ți petreci restul vieții corectându-ți cartea e fiindcă aceeași rigoare de fier de care e nevoie ca s-o începi se impune și ca s-o termini.”

Povestirea, în schimb, după cum García Márquez afirmă, nu are „nici început, nici sfârșit: se leagă sau nu se leagă”. Procesul scrierii acestui volum, Douăsprezece povestiri călătoare este unul destul de îndelungat, care se-ntinde pe parcursul a optsprezece ani; caietul de însemnări, purtat prin Mexic, „naufragiat într-o furtună de hârtii”, Barcelona, Geneva, Roma, Paris - motiv pentru care, de altfel, volumul de față se numește astfel, deși autorul recunoaște că nu prea a scris, cum ar fi vrut să scrie, de-a lungul acestor călătorii. Așa că, după ce se întoarce scrie „toate povestirile încă o dată, de la capăt, în opt luni înfrigurate în care n-a simțit nevoia să se întrebe unde se sfârșea viața și unde începea imaginația, fiindcă îl ajuta bănuiala că nimic din ce trăise cu douăzeci de ani în urmă în Europa nu putea fi adevărat.” Acela a fost momentul în care scriitura lui García Márquez a devenit fluentă, încât simțea că scrie din simpla plăcere de a povesti, dând astfel viață cărții de povestiri „celei mai apropiate de ceea pe care întotdeauna” și-a dorit s-o scrie. Toate povestirile din volumul de față, în afară de primele două, au fost terminate în același timp, și fiecare poartă data la care a fost începută. Încă ceva ce m-a fascinat la autor (da, vorbesc despre autor) a fost o însemnare pe care, iarăși, el însuși a făcut-o și care sună cam așa: „în tot cazul, pentru orice eventualitate, nu le voi reciti (povestirile), așa cum n-am recitit în veci nicio carte scrisă de mine, de teama regretelor. Cel care le va citi va ști cum să procedeze cu ele.”

Vreau să le mulțumesc prietenilor dragi de la Grupul Editorial RAO pentru acest exemplar, Douăsprezece povestiri călătoare, de Gabriel García Márquez, pe care-l puteți găsi AICI. Vă recomand s-aruncați un ochi pe site-ul lor, găsiți o mulțime de cărți, de toate genurile, care, cu siguranță, vă vor fi pe plac. S-aveți parte de lecturi cât mai pe gustul vostru și de o zi liniștită!