Noi suntem vremea, de Jonathan Safran Foer - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de Știință

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 344

Anul apariției: 2020

Traducere: Andreea Călin 

Jonathan Safran Foer a scris trei romane: Totul este iluminat, Extrem de tare și incredibil de aproape și Iată-mă. A urmat nonficțiunea De ce mâncăm animale, o investigație de impact și apreciată pe scară largă asupra eticii zootehniei. Scrierile lui de ficțiune au fost publicate, printre altele, în Paris Review și New Yorker, iar lucrările sale au primit numeroase premii și au fost traduse în 36 de limbi. Jonathan Safran Foer locuiește în Brooklyn și predă Scriere Creativă la New York University.

„Dacă acceptăm o realitate obiectivă (aceea că distrugem planeta), dar nu suntem în stare să o credem, nu suntem cu nimic mai buni decât cei care neagă existența schimbărilor climatice cauzate de om - așa cum Felix Frankfurter nu era cu nimic mai bun decât cei care negau existența Holocaustului. Iar când viitorul va face diferența între aceste două tipuri de negare, care dintre ele va părea o eroare majoră și care o crimă de neiertat?”

Criza climatică este singura amenințare cu adevărat mare la adresa supraviețuirii umanității. Și se întâmplă chiar acum. Toți înțelegem că nu mai avem timp – dar oare chiar credem asta? Și cum putem acționa asupra a ceea ce nu ne putem imagina? Sarcina salvării planetei necesită o mare răfuială cu noi înșine – cu reticența noastră teribil de umană când vine vorba de sacrificarea confortului imediat de dragul viitorului. Dar acțiunea colectivă este posibilă – am făcut-o înainte și o mai putem face. Totul începe de la ce mâncăm și ce nu mâncăm la micul dejun. Cu spiritul său aparte, cu intuiție și umanitate, Jonathan Safran Foer prezintă dezbaterea esențială a vremurilor noastre așa cum nimeni altcineva nu ar putea să o facă, aducând-o la viață într-un mod cât se poate de real și de urgent și oferindu-ne tuturor o modalitate de a participa la salvarea planetei: Schimbarea climatică este cea mai mare criză cu care s-a confruntat omenirea până acum și este o criză care va fi întotdeauna abordată împreună și gestionată individual. Nu putem să păstrăm și genul de mese de până acum, și planeta pe care o cunoaștem. Trebuie fie să renunțăm la câteva obiceiuri alimentare, fie să renunțăm la planetă. Este atât de simplu, atât de drastic. Ar trebui să fie de la sine înțeles că vrem ca toți oamenii de pe Pământ să aibă nu doar o viață sănătoasă, ci și să se simtă acasă. Dar nu este. E nevoie nu doar să spunem asta, ci și să o repetăm. Trebuie să ne forțăm să ne îndreptăm către oglindă și trebuie să ne forțăm să privim. Trebuie să ne implicăm într-o gâlceavă permanentă cu noi înșine, pentru a face ce trebuie făcut.

„Schimbarea climatică este cea mai mare criză cu care s-a confruntat omenirea până acum și este o criză care va fi întotdeauna abordată împreună și gestionată individual. Nu putem să păstrăm genul de mese de până acum și să ne păstrăm în același timp planeta pe care o cunoaștem Trebuie fie să renunțăm la câteva obișnuințe din alimentație, fie să renunțăm la planetă. Este atât de simplu, atât de drastic. Tu unde erai când ai hotărât ce să faci?”

Am intrat în această lectură, sincer, fără să știu nimic despre scriitura „non-ficțională” a lui Jonathan Safran Foer. Am citit două cărți (de ficțiune) semnate de el, Totul este iluminat & Extrem de tare și incredibil de aproape, care mi-au plăcut, la rândul lor, foarte mult. Totuși, n-am putut să-mi dau seama de modul în care ar realiza această tranziție de la ficțiune la non-ficțiune. Și-apoi, mi-am dat seama: este clar, la mijloc, vorba de un proces bazat pe investigație și luarea în considerare a numeroase articole și cărți științifice, în ceea ce privește tema abordată în carte: impactul pe care zootehnia îl are asupra planetei, asupra producerii de gaze cu efect de seră și, astfel, asupra încălzirii globale. De aici, putem extrapola și spune că aceste efecte se răsfrâng asupra climatului, asupra altor specii de plante și animale, asupra întregii lumi. Cauze ale intemperiilor, ale extincțiilor și așa mai departe. Și totuși, sincer, este la mijloc vorba de un determinism multifactorial, astfel încât este puțin cam exacerbat să spunem că „industria zootehnică este într-adevăr responsabilă de schimbările climatice și încălzirea globală”. Da, este, într-o măsură, și-ntr-o măsură destul de mare, și-am să vă spun în ceea ce urmează, pe scurt, de ce. Dar, așa cum am menționat, nu este vorba doar despre asta; la scară industrială, zootehnia reprezintă nu doar creșterea animalelor în scopuri alimentare, ci și un „megalopolis” în ceea ce privește „iradierea” a mii de hectare de păduri, ceea ce, de asemenea, implică distrugerea habitatelor diferitelor specii de mamifere, crearea unor zone agricole pentru creșterea vegetalelor utilizate în hrănirea, spre exemplu, a vitelor (culturi de soia, preponderent), utilizarea cantităților enorme de apă pentru toate aceste procese și așa mai departe. Am putea scrie despre asta la nesfârșit, dar vor fi oameni care nu vor considera asta decât, așa cum des se spune, „o propagandă veganistă”.

   „Planeta se va răzbuna pe noi sau noi vom fi răzbunarea planetei.”

Nu știu câți dintre voi știu faptul că, atunci când digeră hrana, vitele, caprele, oile (mamifere capabile să facă acest lucru, întrucât posedă o enzimă numită celulază, care acționează asupra celulozei - noi, oamenii, nu putem consuma iarbă deoarece nu dispunem de acest echipament enzimatic) produc cantități semnificative de metan, gaz care este, în cea mai mare parte, eliminat prin râgâit, prin expirație (asta chiar m-a șocat puțin) și, bineînțeles, prin fecalele animalelor. Vitele reprezintă principala sursă de emisii de oxizi de azot, extrem de nocivi atât pentru animale, cât și pentru oameni (din fericire, corpul nostru posedă un armament antioxidant, să-i spun așa, cu efect protectiv împotriva acestor radicali liberi); de asemenea, zootehnia reprezintă cauza principală a defrișărilor, defrișări a căror efecte vi le-am enumerat, pe scurt, mai sus. Ei bine, ce-am putea face în această privință? Ar fi foarte ușor (și puțin egoist, nu?) să spunem că „eu nu dețin o asemenea firmă, deci n-am ce face, nu eu sunt responsabil”, nu? Posibil. Posibil să fie așa. Dar îmi aduc aminte de un fragment din cartea aceasta, și-am să-ncerc să îl rezum puțin. Cine a vindecat poliomielita? Cunoștințele lui Jonas Salk? Am spune, da, cu sigurnață el. Bineînțeles. El l-a descoperit, el a analizat și a tras concluzii viabile din punct de vedere științific, medical, biochimic. Bun. Dar dacă nu l-ar fi crezut nimeni? Dacă nimeni n-ar fi acceptat să-i testeze vaccinul, în studiul viabilității clinice, încât, într-adevăr, să fie exact ceea ce trebuie? Dacă nu ar fi existat „arhitectura de susținere” a acestui vaccin - grupurile de distribuție, campaniile publicitare- toate acestea care, în cele din urmă, au permis aducerea remediului în fața publicului? Succesul lui Salk nu a fost doar al lui, ci al întregii „echipe” care a permis accest succes. Deci, cine a vindecat poliomielita? „Toată lumea” a vindecat-o!

„Pământul, apa și solul nostru susțin o varietate remarcabilă de acțiuni umane, dar nu pot duce mai mult de atât și trebuie să ne aducem aminte să le tratăm nu ca pe un dat, ci ca pe un cadou. Aceste probleme nu au o culoare ideologică, nu au granițe politice. Nu vorbim despre ceva liberal sau consevator.”

Cam despre asta e vorba; dincolo de mișcările colective, este vorba despre „mișcarea individuală”. Este vorba despre a realiza „momentul”, de a lua măsuri - cât de mici - în vederea minimalizării acestui cataclism mondial - încălzirea globală. Știu, știu, e un subiect mult prea vast pentru a-l discuta aici. Este vorba de zeci de studii, poate sute de referințe bibliografice - eu încerc, pe cât pot, fără a risca să intru în polemici, să vă spun că această carte nu reprezintă „o propagandă”, ci reprezintă întocmai realizarea subiectivă a acestui lucru - da, industria zootehnică este exacerbat de nocivă pentru mediul înconjurător. Știu, suntem consumatori de carne, vom fi, am fost, strămoșii noștri au fost, și-așa mai departe. Este o linie continuă și această linie va exista întotdeauna. Sunt oameni care, într-adevăr, au abordat un stil de viață (!!! și evit să spun „stil alimentar”, pentru că veganismul înseamnă mult mai mult decât atât), au abordat o dietă bazată exclusiv pe alimente de origine vegetală - îi felicit din toată inima, deoarece, într-adevăr, este un stil de viață mult mai sănătos (dacă reușești să suplinezi și cu vitaminele necesare, care nu se găsesc decât în carne - cum ar fi, spre exemplu, vitamina B12, cobalamina). Nu spun că trebuie să consumăm doar alimente de origine vegetală - ar fi și culmea, de altfel, întrucât, în dieta mea, eu includ și alimente de origine animală. Dar spun doar că o chibzuință din acest punct de vedere, chiar și, nu știu, o dată pe săptămână - la scară largă - înseamnă extraordinar de mult. 

„(...) Cu cât ne confruntăm mai repede cu această problemă și cu cât ne dăm seama mai repede că nu putem face nimic ca să ne salvăm, cu atât mai repede ne putem apuca de munca grea de adaptare, cu smerenie implacabilă, la noua noastră realitate.”

Nu cred că aș vrea să abordez mai mult acest subiect. V-am spus, am intrat în polemici cu diferite persoane încă de când am început să citesc această carte - mi s-a spus că sunt „habarnist”, că n-am idee cum funcționează de fapt industria zootehnică, și alte chestii de-acest gen. Ei, bine, mă bucur c-o știu alții mai science based decât mine, să fie sănătoși. Important este faptul că, eu unul, chiar sunt mulțumit de modul în care abordez situațiile - reciclez, încerc să reduc, cât de mult pot, consumul de plastic, dacă văd un gunoi pe stradă, și vă spun sincer, nu mă sfiesc din a-l ridica și a-l duce la coș, chiar dacă nu este al meu. E un mod de a mă simți, de fapt, mulțumit de mine. Dacă aș putea face mai multe, la nivel global, aș face-o, dar, după cum spune și titlul cărții, într-adevăr, Noi suntem vremea. Puțin cu puțin mereu se va face mult. Și într-o lume atât de mare, schimbarea individuală - în bine, în vederea binelui întregii lumi - reprezintă inima pulsândă a reușitei. Poate va dura mult. Poate nu nouă ni se va întâmpla să trăim criza resurselor pământului, dar ar trebui să ne gândim la copiii noștri, la copiii copiilor noștri, și la copiii copiilor copiilor noștri. Și tot așa. Viața continuă și după noi. Iar cum a fost înainte, mereu va rămâne drept un impact major a ceea ce va urma. 

„Trebuie să facem ceva. Asta e fraza care pare să fie pe buzele tuturor zilele astea, sloganul neoficial al momentului. Cu toate astea, aproape nimeni nu face nimic altceva în afară de a repeta nevoia de a face ceva. Fie nu știm ce să facem, fie nu vrem să facem. În schimb, ne clătinăm traversând câmpul de bătălie, tragem glonț orb după glonț orb fără să țintim: ceva, ceva, ceva...”

Putem încerca. Și trebuie să încercăm. Nu ne mai permitem luxul și confortul să alegem ce anume să ne intereseze, la ce anume să lucrăm - sunt atâtea „adevăruri” care, din păcate, sunt dezastruos de triste și „adevărate”; reprezintă realitatea noastră imediată. Ar trebui, individual, să ne străduim să învățăm să reciclăm, să folosim materiale regenerabile, energie regenerabilă, să eliminăm hidofluorocarburile din sistemele de răcire. Dacă nu, să plantăm copaci, mai mulți copaci, și nu doar să-i plantăm, ci și să-i protejăm; să susținem taxa pe carbon, să reducem pierderile inutile de alimente, să consumăm mai puțin și să cumpărăm doar atunci când într-adevăr este nevoie. Să reducem consumul de produse de origine animală, câtuși, dar câtuși de puțin. Este vorba despre „micro-micșări” pe care le putem face, despre „micro-alegeri” care, mai mult decât sigur, ar îmbunătăți demersul acestor situații potrivnice. Și multe, multe alte lucruri. Criza planetară are nevoie de legislație, bineînțeles, dar ea reprezintă o problemă de natură mult mai complexă - implică provocări sociale, cum însăși autorul spune, cum ar fi suprapopularea, lipsa puterii femeilor, inegalitatea de venit și obiceiurile de consum. „Are ramificații nu doar în viitorul nostru, ci și înapoi în trecut”. 

„Am înțeleg greșit ce este planeta noastră și, ca atare, am înțeles greșit cum să o salvăm.”

Ar fi, după cum am zis, extrem de multe de spus. Dar n-am să fiu impresionist și să spun că, da, această carte mi-a deschis ochii. Pentru că știam, într-adevăr, chiar știam cât de mult poluează industria zootehnică. Cât de exacerbată este creșterea industrială a animalelor. Și, după cum am zis, tot ce urmează odată cu această industrie. Noi suntem vremea a fost ca un wake-up call, iarăși, și știu că am învățat extrem de mult din această carte - lucruri pe care nu le știam, precum și lucruri pe care le știam și asupra cărora, cu ocazia aceasta am revenit. Eu o recomand, nu știu dacă neapărat cu drag, pentru că aș fi vrut să nu existe o carte despre așa ceva - implicit, să nu existe o astfel de realitate - și totuși există; dar o recomand dacă doriți să aveți parte de o lectură care vă mișcă și, de ce nu, care vă deschide niște drumuri, individuale, personale, în vederea adoptării unui stil de viață „mai sănătos pentru noi, deci, mai sănătos pentru lumea în care trăim”. Pentru că schimbarea începe cu noi. Pentru că noi toți am tratat lumea de poliomielită. 

„Nimeni în afară de noi nu va distruge Pământul și nimeni în afară de noi nu îl va salva. Contextele cele mai lipsite de speranță pot inspira acțiunile cele mai pline de speranță. Am găsit modalități de a restaura viața pe Pământ în eventualitatea unui colaps total, pentru că am găsit modalități de a cauza un colaps total pe Pământ. Noi suntem potopul și noi suntem arca.”

Vreau să le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Publica pentru acest exemplar din Noi suntem vremea,  pe care o puteți găsi pe site-ul lor, AICI. Să aveți parte de lecturi cât mai pe placul vostru, de lecturi sugestive și care să nu vă dezamăgească. Spor în toate!