Scrisorar, de Mihail Șișkin - Recenzie

Editura: Curtea Veche

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 352

Anul apariției: 2012

Traducere: Antoaneta Olteanu 

Mihail Șișkin s-a născut în 1961 la Moscova și a absolvit Universitatea Pedagogică de Stat din același oraș. După absolvire, a lucrat treni ani pentru o revistă de tineret și cinci ani ca profesor de germană și engleză. Debutul său literar a avut loc în revista Znamia în anul 1993, iar în 1995 s-a mutat în Elveția, unde a avut ocazia să lucreze ca interpret (experiență pe care o va descrie într-una din cărțile sale, Venerin volvos) și ca profesor; în prezent, este și colaborator permanent al publicației Neue Zürcher Zeitung. Șișkin este singurul scriitor care a primit toate cele trei mari premii literare rusești: Ruuskii Buker în anul 2000, pentru romanul Vziatie Izmaila, Naționalnii bestseller în 2005, pentru romanul Venerin volvos și Bolșaia kniga, în 2011, pentru romanul Scrisorar. În afara premiilor naționale, a fost recompensat și cu prestigioase premii internaționale. Premiul Cantonului Zürich în anul 2000, Prix du Meiller Livre (secțiunea eseu) în 2005, Premiul Grinzane Cavour în 2007, Premiul Internațional pentru literatură Haus der Kulturen der Welt în 2011. Trei din romanele lui Șișkin au fost dramatizate și puse în scenă: Venerin volvos la Atelierul Piotr Fomenko, Vziatie Izmaila la Teatrul MOST, iar Scrisorar la Teatrul de Artă Cevoh din Moscova, în regia Marinei Brusnikina.

„Probabil că moartea arată foarte simplu, ca un tavan sau ca o fereastră. Desenul de pe tapet. Ultima faţă pe care o vezi.“

Saşa şi Volodia sunt despărţiţi de război. Legătura lor trăieşte prin scrisorile pe care şi le trimit. Dragostea lor există acolo unde oamenii nu putrezesc şi sunt cicade mute, unde viaţa este zgomotoasă, generoasă, dăinuitoare, unde şinele de tramvai se îndreaptă spre un cui nevăzut de care se ţine lumea. Volodia participă la înăbuşirea Răscoalei Boxerilor şi află că singura victorie în război este să rămâi în viaţă. Saşa descoperă că poate fi fericită atunci când îşi ţine de mână tatăl, în ultima clipă a vieţii lui. Fiecare înţelege, în alt timp şi totuşi în acelaşi, că numai moartea dă sens vieţii. Şi amintirea e mai puternică decât prezentul: cesuleţul primit cândva de Saşa arată mereu ora două fără zece, cei doi îndrăgostiţi culeg mere pentru compot şi se bat cu cele stricate, prin iarba uscată sar cosaşi care i se agaţă Saşei de fustă, profesorul preferat îşi sterge ochelarii cu cravata. În ciuda veştii despre moartea lui Volodia, scrisorile lui continuă să sosească, iar Saşa continuă să le primească, fără mirare şi fără teamă; pentru ea, timpul a trecut cu repeziciune, pentru el, pare să se fi oprit. Amândoi se grăbesc spre întâlnirea atât de aşteptată, înţelegând că „în cartea existenţei toate sunt scrise, desigur, numai o singură dată. Dar prind din nou viaţă când cineva reciteşte o anume pagină, care a mai fost citită cândva.“

„Înţelege, viaţa este un dar care se risipeşte. Şi totul în ea se risipeşte. Şi moartea ta e un dar. Un dar pentru oamenii care te iubesc. Mori de dragul lor. Asta e foarte important pentru oameni, când cei apropiaţi pleacă. Şi ăsta e un dar. Numai aşa poţi înţelege ceva despre viaţă. Moartea oamenilor iubiţi, dragi, este un dar care ne ajută să înţelegem lucrul acela important pentru care suntem aici.”

Nu e prima dată când citesc romanul Scrisorar. L-am mai citit acum câțiva ani, și, pe-atunci, mi-a plăcut extraordinar de mult. Acum, anul acesta, pe lângă faptul că, de asemenea, mi-a plăcut enorm, pot spune că l-am simțit diferit. Încă o dovadă că timpul, într-adevăr, are un impact colosal asupra naturii umane, a felului de a simți lucrurile, situațiile, emoțiile și oamenii. Prin Scrisorar, autorul Șișkin (re)aduce, în contemporaneitate, stilul epistolar. Întrucât romanul este alcătuit, exclusiv, din scrisorile celor doi, Sașa și Volodia, despărțiți de război, putem spune că lipsește o relație de „cauză-efect”, astfel încât nu există o acțiune, nu există dinamism, intrigă, desfășurare a acțiunii. Există, în cele din urmă, doar cuvânt. Cuvânt pur și viață. Viață pură și cuvânt. În cartea lui Șișkin, interesul nu-l fac acțiunile, ci viața, viața în sine, exact așa cum este ea - bună, rea, plină de griji, plină de dureri, biruitoare, dar și magică, puternică, emoționantă. Cartea lui Șișkin am simțit-o, în fine, drept o odă a cuvintelor - se vede delicatețea autorului, efervescența literară, lirică, chiar, talentul de a dibăci cuvintele și de a le integra în imagini extraordinar de sensibile. Naturalețea sa atunci când vine vorba de a descrie anumite sentimente, de „a pune în scenă” sufletul omenesc, în toată puritatea profunzimii sale. 

„Ce nevoie de dovezi ale existenţei mele îmi mai trebuie, dacă sunt fericit din cauza faptului că tu exişti şi mă iubeşti, şi că citeşti rândurile acestea!”

Dacă este un roman sensibil, în aceeași măsură este și un roman dur. Prin scrisorile sale, după cum el însuși spune, pentru a supraviețui și pentru a depăși ororile circumstanțiale, Volodia îi descrie Sașei, florii sale cele mai dragi, războiul. Exact așa cum este el. Un război dur, însângerat, în care moartea nu este decât o idee de glonț, izbitura unui obuz, explozia unei mine de teren. Un război în care „nu e important să fii învingător sau învins”, ci „singura victorie (în război) este să rămâi în viață”. Soarta lui Volodia este una nesigură. Rememorându-și trecutul, în scrisorile sale acesta îi povestește Sașei întreaga sa viață, îi destăinuie secrete și i se oferă exact așa cum este. În aceeași măsură, același lucru îl face și ea, Sașa. Fără secrete, doar cuvinte pure, doar viață transcrisă, în toată sinceritatea ei, în cuvinte. Am fost extrem de emoționat de povestea celor doi. Și nu că ar fi una ieșită din comun, ci, mai ales, datorită sensibilității de care dau dovadă aceste personaje. Nici nu știu cum să spun, dar în întreg romanul se simte durerea absenței și, în același timp, speranța reîntâlnirii. Imposibilitatea celei din urmă, de fapt, dă dramatismul celor două personaje. Zbuciumul interior, neîmplinirea, speranța (probabil cel mai dureros sentiment din lume, adică neputința) - fac din romanul Scrisorar o odă a iubirii, o odă a cuvântului și a vieții. 

„Nu te agăţa de cuvinte. Sunt numai o traducere. Doar ştii că orice cuvânt este numai o traducere proastă a originalului. Totul se întâmplă într-o limbă care nu există. Şi  acele  cuvinte inexistente sunt cele adevărate.”

Doi oameni minusculi, două suflete sensibile într-un univers colosal prin infinitul său, prin eternitatea sa nemărginită. Dragostea lor necondiționată ajunge victima războiului, ajunge victima neîmplinirii, a durerii. Într-o astfel de lume, viața nu poate decât să „meargă înainte”, armele să fie depuse, sufletele și inimile ferecate. Deoarece, în cele din urmă, viața înseamnă durere, și cu durerea trebuie să te obișnuiești. Trebuie să-i faci casă în sufletul tău și în corpul tău și în viața ta și în mintea ta. Și, în cele din urmă, parcă niciun cuvânt nu are puterea necesară pentru a traspune realitatea reală (dați-mi voie să folosesc acest pleonasm) - durerea, neputința, orarea războiului, grozăvia - toate acestea pălesc în fața speranței umane, în fața sufletului. Și nu mai rămân decât scrisorile scrise, scrisorile care nu vor fi ajuns niciodată decât atunci când va fi fost prea târziu.

„Acum eşti aşa de departe, că nici nu îmi este frică să-ţi spun ceva.”

Nu pot spune mai multe despre această carte. După cum v-am spus, nu este o carte de tipul „cauză-efect”. Este o carte despre viață, așa cum e ea, în care cuvintele reprezintă cel mai pur mod de comunicare, de transfigurare a sentimentelor, a oamenilor, a lumii și a sufletului. Prin scrisorile scrise, cei doi săvârșesc actul suprem al iubirii. Al acelei iubiri sincere, care-și găsește seva în profunzimile sufletului, în adâncimile visului. Odată ce închizi acest roman, știi că ai citit o carte bună. Știi că ai citit o carte care îți va rămâne mult, mult timp în suflet. Și mai știi că vei vrea să citești și ale cărți scrise de Mihail Șișkin. Pentru că, într-adevăr, este un autor extraordinar, original, extrem de talentat. Și, pentru mine, Scrisorar chiar rămâne o carte de referință. Pentru că m-a emoționat până la lacrimi.

„Îți dai seama, Sașka, probabil așa e: membrana materială, vizibilă, a lumii, materia, se întinde, se murdărește, se freacă și ajunge numai găuri și, atunci, prin găurile acestea, așa cum iese un deget de la picior printr-o gaură de la ciorap, se streacoară esența.”

Voi ați citit această carte? Dacă da, sunt tare curios ce părere aveți despre ea. Scrisorar o puteți găsi pe site-ul celor de la Editura Curtea Veche. De asemenea, mai găsiți și alte două cărți scrise de la același autor - Părul Venerei și Luarea Ismailului. Să aveți parte doar de lecturi pe placul vostru și de un weekend liniștit!