Viața secretă a copacilor, de Peter Wohlleben - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de Știință

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 280

Anul apariției: 2017

Traducere: Dana Gheorghe

Peter Wohlleben s-a născut în 1964 și de mic și-a dorit să devină ecologist. A studiat silvicultura și s-a angajat la administrația forestieră din landul Hümmel, Germania, în care locuiește. Ca să-și poată pune în practică proiectele ecologice, a demisionat și, în prezent, administrează o pădure din munții Eifel, unde încearcă să protejeze copacii seculari. Cartea pe care o semnează a fost un bestseller instant în Germania, ulterior și în Statele Unite. Peter a fost invitat în nenumărate emisiuni TV, ține prelegeri și seminare și este autorul mai multor cărți despre păduri și protecția mediului.

În pădure se petrec cele mai uluitoare lucruri: copacii comunică între ei. Nu doar că au grijă cu multă dragoste de puieți, ci îngrijesc cu atenție vecinii bolnavi sau bătrâni. Copacii au senzații, sentimente, memorie. Incredibil, dar adevărat! Pădurarul Peter Wohlleben face lumină în desișul întunecat al pădurilor și ne dezvăluie aspecte surprinzătoare dintr-un univers misterios. Prin intermediul poveștilor sale fascinante despre capacitățile nebănuite ale copacilor, Peter Wohlleben vorbește atât despre cele mai noi descoperiri din domeniul științific, cât și despre propriile experiențe. O declarație de dragoste făcută pădurii. Pentru mulți oameni, pădurea reprezintă un spațiu al nostalgiei, simbolul liniștii și al naturii neatinse. În cartea de față, renumitul pădurar Peter Wohlleben ne dezvăluie crâmpeie din viața secretă a copacilor, scoțând la iveală detalii uluitoare despre aceștia: copacii au memorie, comunică între ei, simt durerea și pot chiar să facă insolație sau, pe măsură ce înaintează în vârstă, să le apară riduri. Anumiți copaci, cum ar fi stejarii, comunică prin mesaje olfactive: atunci când un exemplar e atacat, emană anumite substanțe prin care-și avertizează semenii din imediata apropiere. Alții produc în decurs de câteva minute seve amare, care alungă insectele. Peter Wohlleben se folosește de experiența sa profesională de decenii și ne prezintă pădurea într-o lumină cu totul nouă. O carte informativă și relaxantă despre copaci și păduri, care ne învață să prețuim minunile naturii. Cartea e recomandată oricui vrea să experimenteze pădurea într-un mod nou, studenților la Silvicultură și oricui e interesat/ă de ecosistem, comunități sustenabile și schimbările climatice. Apariția ediției în limba română a cărții semnate de Peter Wohlleben este susținută de Erste Asset Management.

„(...) Dar măcar am învățat cât de puternică poate fi comunitatea copacilor. Un lanț este pe atât de puternic pe cât este cea mai slabă verigă a lui - această zicală ar fi putut fi inventată de copaci. Și pentru că ei știu asta în mod intuitiv, se ajută necondiționat.”

Cui nu îi face plăcere o plimbare liniștită printr-o pădure? Sau, în general, printr-o natură vie? După o zi lungă, poate deseori grea, solicitantă, obositoare, mi-ar face o enormă plăcere să-mi pot reîncărca bateriile într-un asemenea spațiu. Binînțeles, într-un mediu urban, unde asfaltările, industrializarea, toate acestea au acaparat „spațiul verde”, e destul de greu accesibil un asemenea loc. Dacă locuiești în mediu rural, ori ai rude acolo, e păcat ca, din când în când, să nu-ți oferi prilejul și bucuria unei asemenea plimbări. Dar mare atenție la vreme. Poate fi un factor decisiv într-o „experiență de acest gen”. Citind cartea lui Wohlleben, zău, mi s-a făcut o poftă exacerbată de a mă plimba printr-o pădure, de a privi cosmosul verde pe care-l creează coroanele copacilor, de a fi atent la „semnalele” biologice pe care ei ni le transmit. De fapt, cartea Viața secretă a copacilor am simțit-o ca pe o „odă” adusă acestor ființe (da, ființe), acestor creații uluitoare, care încă nu sunt cunoscute în deplinătatea semnificațiilor lor fiziologice, biologice, biochimice, ele rămânând, încă, o enigmă și un domeniu cu un spectru larg al cercetării. Nu cred că ar sens să vorbesc prea mult despre ce este această carte, întrucât chiar titlul sumează, în totalitate, despre ce scrie Peter Wohlleben. 

„Copacii trebuie să respire, să digere hrana, să-și aprovizioneze ciupercile prietene cu zahăr, să crească în fiecare zi, câte puțin, și să aibă mereu pregătită o rezervă (de energie) pentru protecția de dăunători. Aceste rezerve pot fi oricând activate și conțin, funcție de specie copacului, o doză de substanța active, așa-numitele fitoncide, cu efect antibiotic.”

Copacii sunt prietenii noștri. Nu acei prieteni cu care ieșim în oraș, cu care vorbim, cărora le trimitem mesaje aniversare, cărora le spunem greutățile sau, de fapt, nu acei prieteni în sensul strict al cuvântului. Dar sunt prietenii noștri necondiționați. Ne sunt alături, ne sunt vitali și prin fotosinteză, procesul prin care ei „mănâncă” și urma căruia rezultă oxigen, un gaz vital oamenilor, fără de care n-am putea respira, deci trăi. Dar ați știut că și copacii ai propria lor limbă? Poate nu una articulată, cu silabe, consoane și vocale, ci o limpă pe care noi nu o putem înțelege, auzi. O limbă doar a lor, ca o nouă formă de guvernământ, să spun așa. Copacii se atenționează între ei (mai ales cei aparținând aceleiași specii), își transmit semnale atunci când trebuie să-și activeze mecanismele de apărare contra unor paraziți, atunci când trebuie să-și unească forțele pentru a ieși, cât mai bine și rapid, dintr-o situație periculoasă. Ca și în societate, în lumea copacilor există protecție socială - am putea vorbi de faptul că, exact ca la mamifere, „mamele își îngrijesc puii” - extrapolând - copacii mai bătrâni îi îngrijesc pe cei mai tineri, pe puieții care abia dau rădăcini. Ca întotdeauna, cel mai bun câștigă, într-un proces de selecție naturală, dar asta nu înseamnă că o anumită specie nu va face tot ce-i stă în putință pentru a-și apăra semenii.

„Copacii din orașe sunt copiii pădurii abandonați pe străzi. Uneori la propriu, pentru că o parte din ei își duc traiul chiar pe marginea străzii.”

Cu cât se pun în comun mai multe interese, cu atât șansele de supraviețuire cresc. Unde-s doi, sau mai mulți, puterea crește, mai ales atunci când idealurile sunt aceleași - o sursă mai bună de lumină, o cantitate mai crescută de apă, mai mult zahăr, mai multă căldură atunci când temperatura scade. Copacii își arată vârsta, putem vorbi, și la ei, de „semne de expresie” ale senescenței - fie că este vorba de inelele anuale de creștere (aici este vorba despre cambiul subero-felodermic - cu alte cuvinte, felogenul - care generează suber secundar spre exterior și feloderm spre interior, în fiecare an, în general, sau o dată la câțiva ani). Drept care, este ușor să-ți dai seama „câți ani” are un copac - oricum, raportat la timpul nostru „uman”, obișnuit, un secol „copăcesc” poate fi echivalentul a câteva decenii omenești. În împărăția întunericului, copacii reprezintă pilonii de salvare ai lumii noastre, ei sunt cei care ne țin în viață, falnici, înalți, regești, ca niște dominatori absoluți ai lumii în care trăim. Forța naturii este o forță dominată de o putere inimaginabilă și de necontestat - noi, oamenii, suntem o parte integrantă a acestei lumi, chiar dacă activitățile umane se întreprind în direcția, de cele mai multe ori, doar a intereselor noastre proprii.

„Aerul pădurii este însuși simbolul sănătății. Cine vrea să ia o gură de aer proaspăt sau să facă sport într-o atmosferă foarte curată, acela o pornește spre pădure. Și pe bună dreptate. Aerul de sub copaci este mult mai curat, pentru că arborii acționează asemenea unei instalații uriașe de filtrare. Frunzele și acele se află permanent sub asaltul curenților de aer și-l purifică de orice impuritate, mai mare sau mai mică. Anual și per kilometru pătrat vorbim de până la 7.000 de tone.”

Viața secretă a copacilor este o carte scrisă cu multă delicatețe. Se observă, de altfel, pasiunea autorului pentru acest domeniu. Grija pentru arealul său forestier pe care-l deține. Scrisă într-o manieră ușor de înțeles, cu un stil la îndemână, autorul ne descrie, cât de mult posibil, această lume a copacilor, acest univers dominat de procese extrem de interesante - cum își procură hrana, cum circulă apa, cum cresc, de ce le cad frunzele, ce rol au, de fapt, aceste frunze, dacă hibernează copacii și cum o fac, ce lupte „sociale” se duc între copacii aparținând speciilor diferite, cum simt ei timpul, cum întreprind mecanisme de apărare și atac, cum se îmbolnăvesc, cum rezistă intemperiilor și condițiilor neprielnice. Mi-au plăcut mult aspectele ce țin de microcosmosul unui copac, de biodiversitatea care sălășluiește într-un aparent banal trunchi de copac căzut. O întreagă lume se concretizează acolo, în scoarța uscată, în lemnul putrezit. Ciuperci, bacterii, licheni, gâzulițe și insecte, zeci de nevertebrate care prezintă o anumită specificitate - toate acestea pot dispărea, întocmai, dacă o anumită specie este în pericol de dispariție. Da, și în cazul copacilor putem vorbi despre posibilitatea extincției - condițiile de mediu, schimbările, toate acestea pot afecta particularitățile de viabilitate ale germinației unei semințe. Deși, bineînțeles, acest lucru este mai puțin probabil decât în cazul unei specii animale.

„De ce ne e greu să înțelegem copacii? În special din cauza incredibilei lor lentori. Copilăria și tinerețea lor durează de zece ori mai mult decât a noastră, iar durata de viață e de minimum cinci ori mai lungă.”

Nu știu ce-aș mai putea spune decât că vă recomand, cu mare drag, Viața secretă a copacilor. Reprezintă o călătorie uimitoare în această lume inaccesibilă, multora, dar atât de fascinant construită - în măsura în care este atât de puțin înțeleasă. Trecem zilnic pe lângă copaci, dar nu ne putem des întrebări care-și găsesc răspunsul în această carte. Este uluitor cât de complex trăiește un copac, cât de multe procese se derulează, zilnic, în interiorul său, în vederea supraviețuirii. Cu siguranță, drept să vă spun, acum văd cu alți ochi un simplu plop uscat, pentru că știu că nu e, tocmai, „simplu”. Viața copacilor poate fi extrem de ușor asociată cu, sincer, viața noastră. De fapt, procesele fiziologice sunt aceleași, extrapolând situația, nu? Circulația apei - circulația sângelui. Fotosinteza - procesul de digestie. Transpirația foliară (de la nivelul frunzei) - excreția renală. Și așa mai departe. Într-adevăr, o viață secretă, fascinant de interesantă.

„Dacă înțelegem abilitățile vegetației și îi recunoaștem emoțiile și nevoile, următorul pas firesc ar fi să ne schimbăm comportamentul față de ele. Pădurile nu sunt în principal fabrici de lemn și depozite de materii prime și abia în subsidiar medii de viață complexe pentru mii de specii - așa cum susține astăzi silvicultura. Dimpotrivă.”

Vreau să le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Publica pentru acest exemplar din Viața secretă a copacilor, de Peter Wohlleben,  pe care îl puteți găsi pe site-ul lor, AICI. Să aveți parte de lecturi cât mai pe placul vostru, de lecturi sugestive și care să nu vă dezamăgească. Spor în toate și un weekend liniștit!