Pagină

marți, 9 februarie 2021

Maestrul minciunii, de Nicholas Searle - Recenzie

Editura: Corint
Colecția: LedaEdge
Rating: 4 din 5 steluțe
Anul apariției: 2019
Traducere: Loredana Frățilă-Cristescu

Nicholas Searle a crescut în sud-vestul Angliei și a studiat limbile străine la universitățile din Bath și din Göttingen, Germania. A lucrat mai mulți ani decât și-ar fi dorit ca funcționar înainte de a se hotărî, în 2011, să își dea demisia și să se dedice literaturii. Locuiește în Yorkshire, în nordul Angliei. Maestrul minciunii este romanul lui de debut.
„Stephen își zice: zâmbetul ăla, atunci când îl afișează, e binevoitor ca al unui unchi. Respingător, dar binevoitor ca al unui unchi. Obrajii rumeni, ochii strălucitori, încrederea pe care o afișează, toate se potrivesc perfect. Zâmbetul unui asasin, își spune el și se întreabă dacă-l mai văd și alții astfel, fără povara prejudecăților și a cunoștințelor pe care le-a dobândit recent despre acest om. Chiar și la bătrânețe, Roy e un actor destul de convingător.”
Poveste spusă de la sfârșit către început. Un bărbat care a mințit de când se știe. Roy, un escroc cu experiență care locuiește într-un orășel din Marea Britanie, plănuiește să dea o lovitură de maestru. Urmează să întâlnească și să farmece o văduvă frumoasă. Aproape peste noapte se va muta în somptuoasa locuință a femeii și împreună vor începe să ducă o viață de pensionari aparent tihnită: seri liniștite în fața televizorului, câte o vacanță la Berlin. Apoi el se va face nevăzut cu averea iubitei. O poveste captivantă și plină de suspans care începe în prezent și ajunge cu 50 de ani în urmă. Acest debut de neuitat are ceva din farmecul obsedant al romanului Ispășire, căci desăvârșita sa încrengătură de minciuni, secrete și trădări va duce către un deznodământ bulversant.
„Principala lui concluzie privind noua viață fusese că era plictisitoare. Nu mai avea libertatea de a veni seara acasă, de a sta la televizor cu vesta pe el și cu o sticlă sau două de Bass, mâncând pește și cartofi prăjiți de pe ziar. Nu-și putea cheltui liniștit salariile la casa de pariuri sau să se refugieze sâmbăta mai toată ziua la Arsenal, după care să vină acasă și să cadă lat în pat de beat ce era. Trebuia să-și ascundă revistele deochiate cu atenție. Nu putea aduce acasă femei de la taverna din apropiere.”
Mixed feelings în legătură cu primele o sută, o sută cincizeci de pagini ale romanului. Dar, Doamne, ce-a urmat după, m-a făcut pur și simplu să uit ce-a fost înainte, cum s-ar zice. N-a mai contat nimic; ba, dimpotrivă, mi-am dat seama cât de necesară a fost „lălăiala” din prima parte a cărții, pentru a înțelege mult mai bine anumite lucruri și pentru a intra, astfel, mult mai bine în mintea lui Roy (și nu numai). Care-i ideea? E simplu, de fapt. Roy este un mincinos maxim, abuziv, cronic, care încearcă să o corupă pe Betty să-i lase acestuia banii săi. În fine, nu mă bag mai mult în poveste, că n-are sens. Dar vă spun că e uimitor cât de mult a reușit acest domn să mă scoată din sărite și să mă enerveze. Și cred că asta mi-a plăcut cel mai mult la cartea lui Nicholas Searle, felul în care a reușit să-și contureze personajele, să le facă atât de reale, atât de palpabile: atât Betty, cât și Roy ar putea, foarte simplu, să fie vecinii noștri, prietenii noștri, sau orice alt necunoscut, aparent banal, pe care-l vedem pe stradă (totuși, eu unul, m-aș putea lipsi foarte ușor de un amigo precum Roy, zău).
„- Dedicare? ce înseamnă asta? Și, oricum, de ce-ar trebui s-o fac? Adică dincolo de un salariu cinstit pentru o muncă cinstită? 
- Pentru că putem schimba lumea, dacă vrem.”
Roy, un bărbat de optzeci de ani, se întâlnește cu Betty, o femeie ceva mai tânără, dar încă plină de viață - o adevărată doamnă, de altfel; cei doi se întâlnesc într-un fel de pub, nicidecum o cafenea sofisticată, în urma unei întâlniri aranjate pe un site de pe internet. Narațiunea alternează între prezentul situației (relația dintre Betty și Roy) și frânturi din trecutul lui Roy, un trecut care, de departe, se dovedește a fi unul curat, să zic așa. Partea interesantă ia amploare atunci când, de fapt, îți dai seama că însăși Betty știe anumite lucruri despre acest Roy, care se dă pedant și lipsit de orice interese materiale față de averea lui Betty - de altfel, aceast fir al intrigii mi s-a părut cel mai interesant de urmărit, dar nu m-a deranjat nici acel before din carte, care ne aducea la cunoștință ceea ce a făcut Roy în trecutul său (chiar dacă, la un moment dat, aceste flashback-uri devin cam abundente de detalii care ar putea fi greu de urmărit). Dar, repet, este esențial să știm povestea lui Roy înainte de a trage concluzii (poate) greșite față de acest minunat escroc. V-am mai spus cât de mult m-a enervat, nu? Ei bine, dincolo, Betty mi s-a părut, în primă instanță, maleabilă, ușor de păcălit și de dus de nas - chiar ajunsesem în punctul în care începea să îmi pară rău pentru ea. Și voiam ca acest Roy pur și simplu să dispară din viața ei și s-o lase în pace. Da, chiar m-a antrenat romanul, deși, având în vedere cum am început și lipsa mea de răbdare, nu i-aș fi dat prea multe șanse; dar uite că mi-a dovedit contrariul și, în cele din urmă, chiar i-am acordat patru steluțe fiindcă le merită cu desăvârșire. 
„- Să schimbăm? Și de ce-aș vrea așa ceva? Presupunând pentru o clipă, că o asemenea idee chiar ar ține. Lumea e ce e. Ar trebui să ne vedem de treabă, luând ce putem din ea.”
Maestrul minciunii devine, în cele din urmă, un fel de cronică ciudată de „familie” (deși Betty și Roy nu se căsătoresc, nu se comportă ca și cum ar forma un cuplu), o cronică a unei escrocherii, a unei hoții sentimentale, care, apoi, ajunge ușor să devină o dramă de un impact colosal, pe fondul unei țări haotice, pe fundamentul unor circumstanțe sociale periculoase (Germania, devastată de cel de-al doilea Război Mondial). Romanul este unul dens, detaliat - chiar greu de urmărit până într-un anumit punct: peronaje puține, dar puternice, rotunde, extrem de bine construite, pasaje de introspecție, meditative, dialoguri lungi. Minciuni multe, secrete, întâmplări neașteptate, legături cu Berlinul aflat în război. Romanul pare a fi, de asemenea, o poveste într-alta. Acest tandem trecut-prezent oferă cititorului perspective neașteptate asupra acțiunii romanului (a, deci asta era!, aham, nu mă așteptam!, ei, nu mai spune!), iar destinul celor doi pare-se să fie unul care, în cele din urmă, se va uni într-un punct comun - sfârșitul acestei cărți, care, pur și simplu, m-a dat peste cap. 
„- Ție nu-ți pasă de nimic, nu? repetă ea.
- Asta-i pentru alții. Eu îmi primesc ordinele și le execut. Sunt plătit. Sau nu, dacă nu fac ce mi se spune și sunt concediat. Simplu ca bună ziua.”
Lui Betty, deși la o vârstă destul de înaintată, îi merge mintea brici. Nu mai zic de Roy, escrocul, care, ei bine, trăind așa toată viața, are minciuna în sânge, este un maestru al coruperii și minciunii. Aici, repet, m-a surprins extrem de fain Betty, capabilă să descoasă ceea ce e în mintea lui Roy. Nu vreau să vă dau spoilere, chiar e de prisos, dar vreau să vă spun că acest roman chiar m-a pus față în față cu niște situații la care chiar nu mă așteptam și pe care nu le-aș fi bănuit vreodată. Se pare că, în cele din urmă, nu toții eroii trebuie să fie sprinteni, săritori, cum nici toți hoții nu trebuie să fie capabili să acționeze rapid, intempestiv - Betty și Roy, fiecare de o parte și de alta a baricadei. Abia aștept să văd și filmul, pentru că știu că joacă Ian McKellen (îl știm cu toții, probabil, mai ales din rolul lui Gandalf) și Helen Mirren, o veterană a filmelor. Am vrut întâi să citesc romanul, pentru ca mai apoi să fac o comparație între cele două. Dar sunt tare nerăbdător să văd cum au fost puse în scenă anumite fapte și aspecte ale romanului lui Nicholas Searle.
„(...) Se poate să vină o vreme când nici măcar n-o să-și mai dea seama. Mai bine mort decât ramolit. Numai că el știe că nu e cazul. Nu uită. ÎȘi amintește totul. Nu demența e problema lui, ci neclintirea scopului. De pierderea voinței de a se strădui se teme el.”
Chiar nu știu ce să vă mai spun - știu că există păreri împărțite în legătură cu aceată carte, dar mie, unul, chiar mi-a plăcut. Mi s-a părut misterioasă, întunecată pe alocuri, dar și reală, palpabilă, iar personajele mi-au plăcut la nebunie. Dacă doriți să aveți parte de o lectură intensă, neașteptată, cu un final chiar cutremurător, eu v-o recomand cu mare drag. Romanul are o structură atent elaborată, îngrijită și delicată, alternând între prezent (încercarea lui Roy de a pune mâna pe banii lui Betty) și trecut (când Roy își amintește momente-cheie din viața sa de escroc-mincinos-șarlatan). Un fel de joc de-a șoarecele și pisica - plin de tensiune, în care însuși vânătorul devine, într-o oarecare măsură, vânat. Le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Corint pentru această carte, Maestrul minciunii, de Nicholas Searle, o puteți găsi AICI, în colecția LedaEdge. De asemenea, vă recomand să aruncați o privire pe site-ul editurii, veți găsi multe cărți care cu siguranță vă vor fi pe plac. Să aveți parte de lecturi cât mai frumoase și cu spor!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu