Cortegiul umbrelor, de Julián Ríos - Recenzie

Editura: Vellant

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 132

Anul apariției: 2012

Traducere: Liliana Pleșa Iacob

„Cum să explici asta, negravitația, acea impresie minunată de plutire și libertate, când te afunzi în tenebre și noaptea explodează într-o vâlvătaie orbitoare și zece miliarde de stele se sting, dispar treptat cu un tremur de gheață, și o maree de scântei se dizolvă într-o sclipire, în timp ce navighezi în derivă prin întunericul fără margini.”

Carlos Fuentes spunea despre Julián Ríos că este cel mai inventiv și creativ scriitor de limbă spaniolă. Născut în 1941 în orașul galician Vigo, Ríos şi-a făcut studiile în Madrid, de unde a emigrat în Londra și apoi în Paris, unde trăiește în prezent. Este considerat unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai postmodernismului spaniol, iar romanul său, Larva, stă mărturie în acest sens. Şi-a scris primele două volume à deux alături de Octavio Paz. Maestru al invenţiei lingvistice, Julián Ríos a devenit un scriitor-cult în Occident, unde a fost supranumit „un James Joyce spaniol” sau „urmaşul lui Cervantes.” Cortegiul umbrelor a fost scris între 1966 şi 1968, dar tânărului Ríos i-a fost teamă că nu va trece de cenzură sub regimul lui Franco, aşa că a păstrat manuscrisul aproape cinci decenii în sertar. Spre deosebire de cărţile sale de mai târziu (sofisticate şi jucăuşe), Cortegiul umbrelor adună texte scurte şi amare despre un loc pe cât de întunecat, pe atât de misterios: imaginarul sat Tamoga.

„În profida oricăui pronostic, înmormântarea a constituit o manifestare populară de doliu. Poate că resortul sentimental al compasiunii (toată lumea avea încă în minte vechea istorie, de o mie de ori povestită, a nefericitei căsătorii a farmacistului) mișcase mulțimea, făcând-o să-l însoțească spre cimitir pe omul care în ultimii săi ani trăise apărându-și cu înverșunare singurătatea.”

Cortegiul umbrelor se construieşte din nouă nuvele legate discret între ele prin personajele chinuite care populează Tamoga – un sat iberic de pe coasta de nord-vest, în care se trăieşte greu, dar care e, în schimb, „mai bun ca oricare altul pentru a muri.” Poveşti de dragoste, război şi răzbunare se ţes din vorbele sătenilor: un cor al umbrelor alimentat de bârfe şi amintiri, blesteme şi jurăminte încălcate. De la povestea lui Mortes, străinul care ajunge în Tamoga ca şi cum ar urma un cântec de sirenă, până la istoria doñei Sacramento, care, desprinsă parcă dintr-un tablou de Goya, refuză de cinci decenii să mai iasă din casa prăfuită în care s-a născut, cele nouă nuvele de Julián Ríos ne dezvăluie un spaţiu ca o anticameră a morţii, golit de speranţă, dar plin de secrete.

„Cum să explici senzația de scufundare ce te cuprinde la început, când te crezi pierdut într-un foc ciudat, dar vag cunoscut, până ce descoperi că te afli în dormitorul casei tale.”

Dacă e să trebuiască să aleg o anumită naționalitate de scriitori și romancieri și poeți (până la urmă, artiști) pe care ar trebui s-o citesc toată viața, cu siguranță aș alege autorii spanioli, mexicani, columbieni. Pentru mine, vocea lor romanistă este inconfundabilă și inegalabilă, am impresia că parcă s-au hotărât - aproape cu toții - să scrie exact așa cum îmi place mie. Au ceva special, au ceva autentic, au acel ceva care nu se teoretizează și nici nu poate fi definit, ci doar se simte atunci când citesc o carte scrisă de un autor spaniol sau columbian sau mexican. Știți cu toții probabil cât de mult îmi plac Arriaga, Márquez, Antoni Casas Ros, Pombo, Andrés Barba - majoritatea traduși la Editura Vellant, una dintre editurile mele de suflet - și n-o spun doar așa, ca să fie, ci simt asta cu toată ființa mea. Acum, citind Cortegiul umbrelor, am descoperit un alt autor care a reușit să-mi intre sub piele, și păcat că nu sunt traduse și celelalte cărți ale sale. Deși de mică dimensiuni, alcătuită din mai multe povestiri, cartea de față a reușit să mă zguduie, să mă miște și să mă emoționeze, să mă convingă și să-mi smulgă trăiri dintre cele mai intense și adevărate. Dintre cele mai profunde și neașteptate. 

„Simți o apăsare imensă, ca și cum oasele tale s-ar fi umplut cu plumb, și cazi din nou în noapte și te-nvârtești în întunericul fără margini și un val cald crește și se propagă ca un ecou și zece miliarde de stele se aprind pe rând ca luminile unui oraș îndepărtat și străfulgerarea este un ocean luminos, Calea Lactee, și simți din nou greutatea copleșitoare și furnicarul grăbit al vieții.”

Volumul lui Julián Ríos mi-a adus aminte, într-o anumită măsură, de povestirile lui Márquez, unul dintre autorii mei preferați - și nu mă refer neapărat la registrul stilistic, întrucât Márquezeste consacrat de ceea ce se numește „realism magic”, ci vorbesc despre acea atmosferă pe care doar în povestirile márquezian reușesc s-o mai regăsesc: o atmosferă dominată de ceva subtil, ceva de-o eleganță nestăpânită și hazardată, haotică, în care, pe scena fictivă a cărții, personajele par să se sufoce de realitatea palpabilă a cărții, par să ascundă ceva, par să-și caute identitatea, pierzându-se în același timp în trecutul dens și întunecat, într-un abis al gândurilor și al durerilor. Povestirile lui Ríos se țes în jurul dramelor personale, vorbind aici despre iubire sau despre neîmplinirea ei, despre uitare și regăsire, despre durere și bucurie, lacrimi, angoasă și teamă, dar și despre anumite subiecte care ar putea fi considerate tabu - spre exemplu, povestea inadaptatului, primitivului și a bătrânei doamne, tinerețea și moartea, răsăritul și apusul vieții, un frumos și profund oximoron pe care Ríos îl conturează cu o subtilitate aparte și un talent incredibil (chiar mi-a plăcut la nebunie această poveste, probabil preferata mea din volumul de față). 

„Deși totul e nebulos și o lumină nouă scaldă mobilele și obiectele, ca și cum ai privi printr-o lentilă descentrată, reușești să recunoști patul matrimonial cu baldachin și coloane răsucite, prea elegant pentru gustul tău, pe care l-ai păstrat din respect față de tradiție, pentru că în el s-au născut și au murit mai multe generații din familia ta.”

Apoi, Tamoga, acel sătuc, rod al imaginației autorului, în care pare că însăși legile lumii nu mai există, un sătuc parcă desprins din legendele arhaice, neaoșe; Tamoga, un spațiu ancestral, sui generis, în care ordinea firească devina una hazardată, un spațiu al genezei umane - psihice, cognitive -, în care personajele, cu ale lor acțiuni, nu se mai încadrează în limitele raționalului, ci devin marionete Ríos, fiecare dintre ele având ceva special, ceva aparte, în jurul căruia se construiește o întreagă poveste și o întreagă „legendă”. Mi-aș fi dorit enorm ca acest volum să fie mult mai curprinzător, mult mai lung, pentru că nu mă mai puteam sătura de ceea ce-mi oferea Ríos - o atmosferă incredibilă, efervescentă, apăsătoare și profundă, cu personaje ciudate, bizare, misterioase, greu de înțeles și inaccesibile dar care, în cele din urmă, se dovedeau a fi întruchiparea firească a materiei umane, a psihologiei profunde și abisale; că, până la urmă, care e cea mai fictivă creatură, dacă nu însăși omul? Tamoga, anticamera sufletului, contrapunctul lumii, oglinda inversată în care personajele își duc viața, traiul, și-asupra cărora Ríos își varsă întreg talentul literar. Pentru mine, chiar a fost o lectură aparte.

„(...) Respecți izolarea bătrânului, plăcerea lui solitară de a mâzgâli foaie după foaie poate cu unicul scop ca după mulți ani un copil să se minuneze în fața hieroglifelor lui.”

Nu mai pot spune multe; este un volum de povestiri, dar care poate fi citit, după părerea mea, cap-coadă, asemenea unui roman. Tamoga, supra-personajul acestei cărți, este locul în care sufletele pleacă și vin, vin și pleacă, fiecare așteptând să-și spună propria poveste. Până la urmă, Tamoga este locul în care personajele lui Ríos devin reale, palpabile, vii. Și memorabile! Mulțumesc mult prietenilor de la Editura Vellant pentru volumul de față, Cortegiul umbrelor, de Julián Ríos, pe care îl puteți găsi AICI. Vă recomand cu cel mai mare drag să aruncați o privire pe site-ul lor; veți găsi o mulțime de cărți care, tind să cred, v-ar putea fi pe plac. Să aveți doar lecturi frumoase și spor în toate, dragi cititori!