Pacientul H.M., de Luke Dittrich - Recenzie

Editura: Vellant

Rating: 4 din 5 steluțe

Anul apariției: 2019

Număr de pagini: 442

Traducere: Raluca Chifu și Emilia Vasiliu

Luke Dittrich este jurnalist câștigător al unui National Magazine Award și editor Esquire. Pacientul H.M. este prima sa carte.

„Totuși, drumul începuse, la fel și transformarea lui Henry în Pacientul H.M., cel mai studiat individ din istoria neuroștiințelor.”

În 1953, Henry Molaison, muncitor într-o fabrică, în vârstă de 37 de ani și suferind de epilepie severă, este supus unei lobotomii. Crizele de epilepsie încetează, însă operația are un efect neașteptat: Henry devine amnezic, incapabil să aibă amintiri pe termen lung. În următorii șaizeci de ani, Pacientul H.M., cum a rămas cunoscut Henry, a devenit cel mai studiat subiect din istoria neuroștiințelor, învățându-ne cam tot ce știm în prezent despre memorie. Pacientul H.M. constituie, pentru Dittrich, pretextul unei călătorii caleidoscopice, care pornește de la primele operații pe creier în Egiptul antic și ajunge până în laboratoarele sofisticate de la Massachusetts Institute of Technology. O poveste tulburătoare, care îmbină biografia, memoriile și jurnalismul social. Cartea a câștigat PEN/E.O. Wilson Literary Science Writing Award și Los Angeles Times Book Prize Winner și a fost desemnată ca una dintre cele mai bune cărți ale anului de către publicații prestigioase precum The Washington Post, New York Post, NPR, The Economist, New York, Wired, Kirkus Reviews, BookPage.

„Istoria științei moderne despre creier s-a bazat în mod special pe creierii defecți și aproape ficare pas semnificativ înainte pe care l-am făcut în direcția înțelegerii localizării cerebrale - adică în descoperirea căror funcții se bazează pe care părți ale creierului - s-a bazat pe revelații generate de studiul indivizilor cărora le lipsea o anumită parte din materia cenușie.”

Pacientul H.M. a fost o carte care cu siguranță mi-a solicitat atenția, deoarece nu este o ficțiune pe care, să spunem, o poți citi ușurel și care doar te prinde și, na, îți place. Este o carte intensă, pe alocuri șocantă, minuțios documentată și extrem de bine scrisă, dar care face apel la atenția cititorului și îi stârnește curiozitatea, și nu doar contextuală - este o carte care necesită, să spun așa, eventuale cunoștințe de domeniu și un interes anume pentru ceea ce livrează Dittrich - este o carte într-o măsură științifică, și într-o altă măsură (poate mai mare), o relatare jurnalistică a unei perioade în care oamenii de știință, medicii și cercetătorii, încercau să afle mecanismele memoriei umane, fiziologia acestor procese ascunse în interiorul creierului uman. Eu ador cărțile științifice, cărțile care-mi oferă răspunsuri și care îmi deschid eventuale uși anterior închise - îmi place când informația este livrată într-o astfel de manieră, în conformitate cu așteptările mele, adică nu mă plictisește, nu mi se pare redundantă și irelevantă. Iar atunci când știința este prezentată din perspectiva viabilă a unui jurnalist, este deosebit de clar faptul că informația este prezentată într-o manieră expeditivă și accesibilă (n-aș spune totuși că Luke Ditrich este un popularizator al științei, dar cu siguranță această carte este una pe care mulți ar găsi-o extrem de interesantă și cu siguranță utilă, mai ales dacă activează într-un astfel de domeniu ce ține de psihologie, psihoterapie sau, în general, „medicina minții”). 

„Este diferența dintre un simplu sunet și o conversație sau o simfonie. Este diferența dintre văz și imaginea unor pătrate colorate și a spectacolului în mișcare al prietenilor care se plimbă, vorbesc și râd cu tine. Una este un simplu element al unei senzații. Cealaltă este o halucinație din amintiri.”

N-are rost să-ncep să răspund întrebărilor ce, cum, de ce, când, cum așa etc., referitoare la această carte. Este o carte pe care n-o pot recenza în maniera tipică a unui roman de ficțiune. Este un fel de biografie, oarecum, în măsura în care este și o carte despre mulți, mulți oameni, pionieri ai domeniului psihologiei, fiziologiei, neurochirurgiei, „psihochirurgiei”, care de-a lungul timpului au încercat să aducă la lumină procesele prin care creierul reușește să stocheze informații, să creeze amintiri, să consolideze detaliile unei întâmplări din trecut, să deslușească mecanismele amneziei, mecanismele prin care se produce epilepsia - oamenii devotați și curajoși care au realizat operații (unele poate chiar bizare) pentru a descoperi anatomia creierului și pentru a identifica structurile implicate în consolidarea memoriilor. De fapt, este o carte care conturează, încă o dată, ideea că ceea ce știm acum nu se datorează altcuiva decât morților („mortui vivos docent/ Morții îi învață pe cei vii”), celor asupra cărora au fost efectuate experimente și lobotomii, celor cărora li s-a ciopârțit și fragmentat creierul, în vederea analizelor histologice, biochimice și anatomice. Le datorăm totul acelor oameni plini de imaginație care au speculat, au presupus și apoi au demonstrat ceeea ce alții n-au reușit să facă, și poate nici măcar n-au bănuit; o carte care te șochează prin documentația detaliată, prin informațiile livrate și prin realitatea scriiturii (autorul fiind chiar nepotul celui care a studiat creierului lui Henry Gustave Molaison). 

„Altfel spus, centrul memoriei, acel mister străvechi, fusese descoperit, iar această revelație, născută din mai mult de jumătate de secol de cercetări, a făcut din articolul celor doi cea mai citată lucrare din știința memoriei. În multe privințe, este textul fondator al domeniului.”

Este o carte dureroasă, care șochează cititorul prin informațiile „de culise” pe care le oferă - ce se întâmpla în acea perioadă, cum erau tratați pacienții care se considera a suferi de tulburări psihice, toate procedurile chirurgicale deseori deosebit de invazive și dureroase, voracitatea cercetătorilor de a afla răspunsuri cât mai rapid, mai rapid decât alții, în vederea faimei și a renumelui. Un exemplu extraordinar de reușit de jurnalism de investigație, prin care Luke Dittrich privește, într-o manieră critică, procesul de investigație științifică, aruncând o lumină asupra relației dintre bunicul său (unul dintre lobotomiștii celebri ai istoriei) și pacientul Henry Molaison, amezicul asupra căruia s-au efectuat operații în urma cărora s-au găsit răspunsurile pe care cercetătorii le căutam de ani buni; în același timp; vorbește despre cum erau tratați pacienții experimentelor, considerați nejustificat un fel de proprietate a domeniului științific, în ahtierea cercetătorilor de a găsi răspunsuri, uitând de etica impusă de către știință în ceea ce privește experimentele realizate pe subiecți umani (și nu numai). O lume întunecată, dominată de oameni lipsiți de scrupule, dar înzestrați cu dorințe care depășeau convingerile lor morale.

„(...) e o persoană [Hery Molaison] atât de importantă pentru modul în care ne înțelegem pe noi înșine! Mi se pare că datele folosite pentru asta sunt aproape o moștenire generală.”

Nu știu ce aș mai putea spune. Este o carte care m-a mișcat și m-a cutremurat, pe care am citit-o cu multă atenție și care, să spun așa, mi-a îmbogățit mult cunoștințele din acest domeniu. A fost ca un fel de curs de istorie a medicinei, un curs livrat într-o manieră accesibilă și plăcută, deloc plictisitoare. Am citit multe cărți de non-ficțiune științifică, iar aceasta este una pe care cu siguranță o voi recomanda cu drag și altora pasionați de acest gen de literatură. Mulțumesc, de asemenea, prietenilor de la Editura Vellant pentru cartea de față, Pacientul H.M., pe care o puteți găsi AICI. Să aveți doar lecturi faine!