Cea mai mare cacealma, de Maria Konnikova - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Științe Sociale

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 376

Anul apariției: 2021

Traducere: Raluca Chifu 

Maria Konnikova este autoarea cărților Mastermind și The Confidence Game. Colaborează regulat cu The New Yorker și a scris pentru The Atlantic, The New York Times, Slate, The New Republic, The Paris Review, The Wall Street Journal, Salon, The Boston Globe, Scientific American, Wired etc. Pentru articolele sale a primit numeroase distincții, printre care premiul Excellence in Science Journalism oferit de Society of Personality and Social Psychology, în 2019. În timp ce făcea cercetări pentru Cea mai mare cacealma a devenit campioană internațională la poker și a câștigat peste 300.000 de dolari din turnee. În plus, este gazda podcastului The Grift de la Panoply Media și lector invitat la Școala de Jurnalism de la NYU. Este absolventă a Universității Harvard și doctor în psihologie la Universitatea Columbia.

„Așa e în viață. Faci tot ce poți, dar în final unele lucruri se încăpățânează să nu fie sub controlul tău. Nu poți lua în calcul ghinionul prostesc. După cum se spune, când omul își face planuri, Dumnezeu râde, iar eu auzeam clar niște hohote de râs.”

Maria Konnikova nu mai jucase niciodată poker, așa că nu știa regulile când l-a abordat pe Erik Seidel, membru al Galeriei Celebrităților din Poker și câștigător a zeci de milioane de dolari din premii, și când l-a convins să devină mentorul ei. Seidel a acceptat și Maria l-a urmat în curând pe calea pokerului, în lumea sălbatică, extrem de competitivă și copleșitor de masculină a jocului Texas Hold'em cu miză mare, având ca obiectiv ediția World Series of Poker din anul următor. Însă apoi s-a întâmplat ceva extraordinar. Sub îndrumarea lui Seidel, Konnikova a avut o serie de revelații despre viață derivate din noua sa ocupație, inclusiv despre cum să citească mai bine nu doar trăirile adversarilor, ci și pe ale sale, despre cum să identifice lucrurile care o destabilizau și o aduceau într-o stare emoțională care nu favoriza deciziile corecte și despre cum să ajungă să accepte norocul (sau lipsa lui) ca atare. Peste mai puțin de un an a început să obțină bani serioși din turnee, ajungând în final la sute de mii de dolari. A câștigat un turneu important, a făcut rost de un sponsor și s-a obișnuit să apară la televizor sau în ziare sub titluri precum „Transformarea unei scriitoare în jucătoare profesionistă de poker”. A învățat chiar și să-i placă Las Vegasul. Maria Konnikova este și jucătoare, și cercetătoare în domeniul comportamentului uman, astfel că a transformat această călătorie incredibilă într-o sursă de lecții de neprețuit. Cea mai mare cacealma dintre toate, a descoperit ea, este că abilitățile nu fac totul. Vom primi și cărți rele, dar, dacă ne concentrăm pe modul în care le jucăm, și nu pe rezultat, vom reuși să trecem prin multe momente dificile, până când norocul ne va ieși din nou în cale.

„Motivele pentru care mă interesa din start pokerul erau să înțeleg mai bine granița dintre abilități și noroc, să învăț ce puteam și ce nu puteam controla, iar aici aveam o lecție mai puternică decât oricare alta: nu poți juca la cacealma cu norocul.”

Cine ar fi crezut că o carte „despre poker” m-ar putea învăța, de fapt, atât de multe despre psihologia omului. Și că, de fapt, pokerul este mult, mult mai mult decât un  joc în care tragi niște cărți, aștepți „mâna” câștigătoare și, în cele din urmă, datorezi totul hazardului (sau să-i zicem „norocului”). Eu am fost ca bunica Mariei Konnikova - pokerul, domnul meu, e un joc de noroc, chiar vreu să te asociezi cu astfel de jocuri? Nu zicem noi că „ăștia de joacă jocuri de noroc” sunt slabi, dependenți și așa mai departe? Or, chiar e pokerul un joc de noroc? Mmm, discutabil, aș putea spune, pentru că pokerul face apel la mai multe aspecte - aș putea spune - sociale: limbajul corpului, gestionarea emoțiilor și, în fine, inteligența emoțională, tot ce ține de paleta aceasta „psihologică” pe care, ei bine, date fiind studiile în psihologie pe care Maria Konnikova le are - o cunoaște foarte, foarte bine. Și totuși nu realizează cât de puține, în fapt, știe, decât în momentul în care dă rateuri, o gafează și, la sfârșitul zilei, își vede portofelul mai ușor decât era atunci când a început-o. În această manieră, cartea Cea mai mare cacealma mi-a arătat (încă o dată) ce lecții bune de fapt ne sunt greșelile (și nu pe principiul că am învățat atât de multe din greșeli, așa că hai să mai greșesc o dată), și cât de multe putem învăța analizându-ne comportamentele (și nu doar pe ale noastre) pe care le-am abordat cândva, atitudinile pe care le-am livrat și, ei bine, modul în care am reacționat pe parcursul unui „joc” (spun „joc”, dar fac referire și la orice altceva în afară de poker; chiar și anumite circumstanțe sociale, din cercul de prieteni, un interviu și așa mai departe).

„Mediul nostru inițial nu conținea numere sau calcule, ci doar experiențe personale și anecdote. Nu am învățat să ne descurcăm cu informațiile prezentate în mod abstract, de exemplu: Tigrii sunt extrem de rari în această parte a țării; ai 2% șanse să întâlnești unul și chiar mai puține șanse să fii atacat. În schimb, am învățat să gestionăm emoții brute, precum: Am văzut un tigru aseară și părea foarte înspăimântător.”

Nu am mai citit nimic scris de Maria Konnikova, deși repertoriul ei „publicistic” este unul frumușel - nu am citit niciun articol scris de ea, nici celelalte cărți. Drept urmare, m-am aventurat în lectură fără să știu despre ea, anterior, cum că ar scrie bine, extraordinar sau, bineînțeles, deloc pe placul ei. Dar citind cartea, mi-am dat seama că, într-adevăr, chiar îmi plac felul în care scrie, modul în care gândește și subiectele pe care le abordează - reale, pe care le poți integra ușor în viața de zi cu zi (nu este vorba despre o carte care te învață cum să joci poker și cum s-ajungi milionar, nu este guru sau cartea de căpătâi a acestui joc - despre asta au scris alții, poate mult mai buni decât Konnikova). Dar Cea mai mare cacealma este o carte care îți atrage atenția prin modul în care autoarea își explică traseul pe care l-a parcurs de la a fi o simplă jucătoare amatoare, anonimă, până la a ajunge să participe la WOP (World Series of Poker, un turneu cu o taxă de participare de 10.000 de $). Putem vorbi de o oarecare „declinare” cognitivă a acestui proces - Konnikova parcă „ar ține un jurnal” în care simte nevoia să treacă pe hârtie (fazual spus) întâmplările prin care a trecut, circumstanțele în care s-a aflat, tipurile de contact social pe care le-a avut și, mai apoi, concluziile la care a ajuns în urma analizei (deseori chiar științifice) acestor întâmplări: a analizat talentul, modul în care jucătorii profesioniști și-au dobândit abilitățile, modul în care acestea judecau și luau decizii, precum și linia subțire dintre „noroc și abilitate”, care chiar mi s-a părut interesant și viabil abordată. Probabil, dat fiind faptul că Konnikova are studii de psihologie, plăcerea lecturii a fost mult potențată când, foarte ușor, ar fi putut să fie doar o simplă poveste deloc impresionantă.

„Experiențele noastre sunt cele mai importante, dar în primul rând sunt extrem de subiective: ele ne învață, dar nu ne învață de bine. De aceea în deciziile de zi cu zi e atât de dificil să facem diferența între abilitate și noroc: e o chestiune de statistică, cu care nu suntem echipați în mod normal să ne descurcăm. (...) Totul trebuie să fie un proces de învățare sistemică.”

De la a nu ști câte cărți se află într-un pachet, la o jucătoare profesionistă de poker cu siguranță este o cale lungă. Și nu una ușoară, evident. Dar una care poate fi atinsă cu mult curaj, cu deosebit de multă muncă, devotament și cu pași mici, mici, mici, dar siguri. Trebuie să înveți din greșeli - ceea ce și Konnikova a făcut întotdeauna, de fapt -, să-ți analizezi jocurile, să vezi ce-ai făcut bine, de ce atitudini și comportamente (involuntare, deseori) trebuie să te detașezi, pe care trebuie să-ncerci să le-ascunzi atunci când este imposibil să renunți la ele. Cum să joci cât mai bine într-o mare de oameni duplicitari, plini de interese, care disimulează cu ușurință și cel mai adesea, în timpul unui joc, poartă o mască. Cum „să-i citești” pe oameni, cum să le-nțelegi jocul mâinilor, grimasele, privirile. Abordarea aceasta psihologică a fost partea mea preferată, recunosc, deoarece mereu mi s-a părut interesant modul în care cineva reușește „să-l citească pe altcineva” și, de fapt, modul în care noi mereu „livrăm” informații celorlalți (bineînțeles, celor care știu cum să le recepționeze) fără să ne dăm seama, fără să vrem. Chiar ea, la început, spune că inițial nu a fost interesată de poker, dar a decis să urmărească acest „traseu” după ce a citit cartea unui matematician referitoare la teoria jocurilor, carte ce a convins-o că pokerul ar fi „punctul” de pelcare ideal în a examina ceea ce se numește „psihologia riscului”, idei referitoare la noroc și abilitate; așa că ea ajunge nu doar să joace poker, ci și să învețe, în cele din urmă, cea nou. Este fascinant de urmărit descrierile lui Konnikova referitoare la cercetările psihologice întreprinse în acest domeniu de cercetare; bineînțeles, lucrurile pe care le-a învățat în decursul studiilor sale poate nu „se pupă” întocmai cu ceea ce se întâmplă de fapt la o masă de poker, dar totuși are un punct de plecare viabil în interpretarea diferitelor aspecte ce țin de demersul acestui joc. 

„Viața reală nu se referă doar la modelarea unor decizii optime din punct de vedere matematic. Trebuie să discerni elementele ascunse, cele unic de umane. Trebuie să-ți dai seama că niciun fel de modelare formală nu va putea surprinde vreodată capriciile și surprizele naturii umane.”

Cea mai mare cacealma nu este un ghid despre cum să-nveți să joci poker, nu este cartea pe care, după ce o vei fi citit, o vei lua drept „memorator despre poker”. Poate-i ușor să pici, atunci când vrei s-o citești, în capcana asta - ah, uau, o carte despre poker. Da, pokerul este prezent în carte, și poate să pară plictisitor și enervant să citești despre el atunci când nu-l înțelegi (eu, unul, habar n-am cum se joacă poker și nici nu sunt interesat de acest joc), dar este vorba despre psihologia pe care Konnikova a reușit s-o surprindă și s-o livreze cititorului, toată psihologia aceasta care se află în spatele alegerilor, în spatele comportamentelor de la o masă de poker. Chiar mi-a plăcut mult modul în care a reușit să integreze toate aceste detalii interesante într-o lectură antrenantă, care te ține acolo și-ți oferă, să spun așa, ceva lecții de viață extrem de importante și relevante. Informațiile de care dispune pot deseori să fie imperfecte, greșite, dar își va da seama că, în cele din urmă, toate lecțiile „reale și adevărate” le va fi învățat atunci când greșește, atunci când își analizează propriul comportament, atunci când primește sfaturi „de la cei mai mari”; cu răbdare, curaj, „o femeie într-o lume a bărbaților” ajunge chiar la câștiguri care se înscriu în ordinul sutelor de mii (ceea ce, zic eu, e ceva destul de mare) - iar lecțiile pe care ni le dă sunt cu siguranță practice, asta dacă știm cum să le integrăm în viața noastră cotidiană (sau, cu atât mai bine, dacă sunteți jucători de pokeri și vă mai umpleți serile de weekend practicându-l online).

„Cartea de față este rezultatul acelei călătorii. Nu e o explorare exhaustivă a jocului; nu vă arată cum să jucați, cum să câștigați sau cum să excelați. Nu e un ghid. Experți mult mai mari ca mine au făcut deja aceste lucruri. Este o preluare a provocării lui Von Neumann: pokerul ca perspectivă asupra celor mai dificile și mai importante decizii pe care le luăm în viață, o explorare a norocului și a abilităților și o încercare de a învăța să navigăm prin viață și s-o optimizăm cât mai mult posibil.” 

Chiar mi-a plăcut, a fost o carte care m-a prins și pe care am citit-o cu mare drag. Deși nu sunt fanul acestor genuri de cărți, trebuie să recunosc că mi-a oferit foarte multe informații practice, neașteptat de multe - ar trebui să fiu puțin mai permisiv, zic eu, și să ies tot mai mult din zona mea de confort (deși, trebuie să recunosc că anul ăsta chiar am făcut un salt uriaș din zona mea de confort și am abordat cărți dintr-o variată tagmă literară). Și chiar v-o recomand cu drag, mai ales că este o lectură care, zic eu, te inspiră și-ți dă, așa, un boost de încredere; eu, unul, chiar am perceput-o în acest fel (și mi-am luat multe notițe de-a lungul lecturii). Le mulțumesc mult prietenilor de la Editura Publica pentru acest volum, chiar m-au surprins plăcut și de data aceasta. Găsiți cartea Cea mai mare cacealma, scrisă de Maria Konnikova, la ei pe site, AICI. Să aveți lecturi frumoase și o duminică liniștită!