Am uitat să fim fericiți, de Liane Moriarty - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 536

Anul apariției: 2016

Traducere: Luminița Gavrilă

Liane Moriarty și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei citind. Nici acum nu poate adormi fără să citească măcar câteva pagini. Nu-și mai amintește când a scris prima sa povestire, dar ține minte perfect primul contract de publishing: tatăl ei a angajat-o să scrie o carte despre el și i-a plătit un avans de un dolar. După terminarea studiilor, Liane a lucrat în publicitate și marketing. S-a apucat serios de scris după ce sora ei, Jaclyn Moriarty, a anunțat-o că va publica prima carte. Romanul său de debut, Three Wishes, scris la finalul masterului literar de la Macquarie University din Sydney a fost publicat de Pan Macmillan. De atunci a mai scris șase romane care au ajuns bestselleruri, fiind traduse în 39 de limbi și vândute în peste șase milioane de exemplare în toată lumea. Nu poate trăi fără cafea, ciocolată, cărți, poveștile copiilor, conversațiile cu prietenii, seriale TV, schi și… lista e deschisă. O puteți vizita online la lianemoriarty.com. La Editura Trei, de aceeași autoare, au apărut: Marile minciuni nevinovate (care a stat la baza unui serial de excepție produs de HBO; recenzia o găsiți AICI), Secretul soțului (vândut în peste trei milioane de exemplare la nivel mondial, recenzia o găsiți AICI), Când vina ne desparte (recenzia o găsiți AICI), Ultima Aniversare (recenzia o găsiți AICI), Nouă străini (recenzia o găsiți AICI) și Idila hipnotizatoarei (recenzia o găsiți AICI).

„În mintea lui Alice a răsărit amintirea unei voci de femeie cu un ușor accent american. 

«Îmi pare rău, dar nu are puls». 

Își amintea foarte clar. Pauza scurtă după «îmi pare rău».”

Când se trezeşte întinsă pe podeaua sălii de gimnastică, după o puternică lovitură la cap, Alice Love crede că este încă o tânără de două­zeci şi nouă de ani, dornică de distracţii, aflată la început de drum alături de un soţ minunat şi însărcinată cu primul lor copil. Însă descoperă cu uimire că lovitura la cap i‑a şters ultimii zece ani din memorie şi că acum este o femeie de treizeci şi nouă de ani, cu trei copii și un bărbat care o urăște. Cum e posibil ca viaţa ei să se fi schimbat atât de dramatic? Și de ce nu‑și amintește nimic? Alice nu se mai recunoaşte şi nici nu‑i place persoana în care s‑a transformat. Trebuie să decidă dacă pierderea memoriei este un blestem sau o bine­cuvântare și cum să o ia de la capăt.

„O cuprinse din nou acea spaimă terifiantă de a nu ști ce se întâmplase în viața ei. Parcă era într-un montagne russe care te aruncă ba la stânga, ba la dreapta, apoi întoarce lumea cu fundul în sus, făcându-te să vezi lucrurile obișnuite din perspective neașteptate. Lui Alice nu-i plăcea să se dea într-un montagne russe.”

Probabil nu e o noutate faptul că, pentru mine, Liane Moriarty scrie unele dintre cele mai faine cărți. Și nici faptul că, până acum, i-am citit toate cărțile măcar o dată. Și nu aveți idee cât de ciudă îmi este pe persoanele care ori n-au citit nicio carte scrisă de Liane Moriarty, ori au citit doar una; cu alte cuvinte, cei care încă mai au de citit cărți scrise de ea. De aceea, în așteptarea traducerii noului roman semnat de Moriarty (Apples Never Fall), și din cauza dorului de a mai citi ceva în stilu-i caracteristic, care-mi place atât de mult, ieri m-am reapucat de Am uitat să fim fericiți, unul dintre romanele scrise de ea care mi-au plăcut cel mai mult; n-a fost nicio problemă faptul că știam deja anumite lucruri legat de el - nu asta mi-a lipsit, și-anume „intriga și desfășurarea acțiunii și deznodământul”, ci stilul romanist al autoarei, felul ei de a scrie, naturalețea expresivă, grija fabuloasă față de personaje, modul în care le construiește și, de fapt, tot ce face din romanele lui Liane Moriarty ceva absolut memorabil: tensiunea crescândă, felul în care își menține cititorul „la foc mic”, și nu vorbesc aici de ceva neapărat de genul „cauză-efect”; citind cărțile lui Moriarty, mi-am dat seama, oarecum, că ea nu mizează, în cele din urmă, pe un gen thriller - deși unele cărți au o tentă mai puternică decât altele spre a fi încadrate în această tagmă literară -, ci pe un fel de gen psihologic, în care, cu o scriitură puternică, reiterează și conturează aspecte ce țin de viața de zi cu zi a unor familii în esență simple, dar atât de complicate. Da, viața de familie, cu tot ce-nseamnă ea, cred că asta e ceea ce face subiectul romanelor lui Moriarty. Și, bineînțeles, acesta este un domeniu efervescent, din care, cu talent, poți extrage niște subiecte extrem de sensibile. Și le poți valorifica la întreaga lor amploare!

„Normal. Până la urmă, totul se învârtea în jurul Ginei.

Când își va aminti de Gina, își va aminti totul.”

În Am uitat să fim fericiți facem cunoștință cu Alice, o femeie care, în urma unui accident în timpul ședinței de fitness („oh, stai, chiar îmi plăcea fitness-ul?”), cade, se lovește, ajunge la spital și-și dă seama că nu mai ține minte pur și simplu nimic din ultimii zece ani de viață (dat fiind faptul că are impresia că are douășnouă' de ani, nu cu zece mai mulți, și că încă este însărcinată cu una dintre fiicele pe care, ei bine, le-a născut deja); vă dați seama, deci, că-n zece ani de viață se pot întâmpla al naibii de multe, nu? Ei bine, chiar s-au întâmplat destul de multe în ăștia zece ani pe care Alice (Alice Love, ce ironie!) nu și-i mai amintește. Și vreau să vă spun că totul, de fapt, ca în majoritatea cărților lui Moriarty, se-nvârte în jurul a ceva ce s-a întâmplat. Și nu pot să vă spun multe, deoarece v-aș încărca cu inutile spoilere, dar se păstrează o atmosferă tensionată, intensă, în jurul amintirilor care, încetul cu încetul cu încetul, se infiltrează în memoria lui Alice: ba un miros, ba o persoană, ba o situație, ba un cuvânt care-i scormonesc în minte și-i aduc în lumină vechea identitate. Ceea ce-i absolut necesar, deoarece Alice de-acum zece ani este total diferită față de Alice din prezent (cea care, în genere, are treișnouă' de ani). Și, așa cum am spus, în acești zece ani, parcă niciodată trecuți pentru Alice, s-au întâmplat deosebit de multe. 

„I se întâmpla frecvent. Îi tot veneau în minte cuvinte ciudate, fraze și versuri din cântece. Părea că amintirile din acei zece ani fuseseră înghesuite într-un sertar mult prea mic din creierul ei, de unde ocazional scăpau fragmente de neînțeles. 

Din clipă în clipă, acel sertar avea să se deschidă și să-i inunde mintea cu amintiri despre tristețe și bucurii și cine mai știe ce. Nu îi era foarte clar dacă își dorea să vină acel moment sau nu.”

Pentru mine, dincolo de o carte extrem de alertă (dar nu în stilul unui thriller, unde au loc întorsături de situație și situații extrem de neașteptate), extrem de bine scrisă, a fost o carte care abordează un subiect sensibil, de fapt, mai multe - dacă ai putea să te-ntorci în trecut, oare ai face alte alegeri? Ești mulțumit de ceea ce ai acum, sau simți că ai putea schimba, din nou, lucrurile, astfel încât viața ta s-o ia iarăși pe drumul bun? Ai mai face aceleași lucruri - cu prețul pierderii unor amintiri de moment frumoase -, știind că ele te-au adus în aceste circumstanțe? Pe de altă parte, mi-a plăcut mult - și mi s-a părut extrem de emoționantă - povestea lui Elisabeth, sora lui Alice, care este nevoită să urmeze un tratament de fertilizare in vitro, care a dat de-a lungul timpului numeroase rateuri, din imposibilitatea de a avea copii. Încercând să rămâne deasupra liniei de plutire, în momentele cele mai nefericite, aceasta ține un jurnal în care i se adresează psihiatrului său, Hodges. Nevoită să facă numeroase sacrificii, oare va ajunge vreodată Elisabeth să aibă un copil? Își va satisface această „nevoie”? Moriarty conturează extrem de bine ideea maternității - atât din punctul de vedere al lui Alice, care nu-și mai amintește prea bine că, de fapt, are trei copii, cât și din punctul de vedere al lui Elisabeth, care simte singurătatea aceasta într-un mod acut și dramatic, afectându-i relația cu Ben și, de fapt, cu propria-i soră. 

„Uneori era surprinzător e ușor să redevii fericit (...). Iubirea de la început este vibrantă și pasională. E ușoară și spumoasă. Oricine poate iubi așa. Dar dragostea dintre doi oameni, după ce au făcut trei copii, s-au separat și au fost pe punctul de a divorța, după ce s-au rănit și s-au iertat unul pe altul, s-au plictisit și s-au surprins unul pe altul, după ce au văzut ce era mai rău și mai bun în celălalt - ei, da, o astfel de iubire este inefabilă. Ar trebui inventat un cuvânt ca să o descrie.”

Moriarty face povești din viețile unor oameni simpli. Povești profunde, dramatice, sensibile, amuzante; personajele ei au fost întotdeauna, pentru mine, un deliciu: mi-a „livrat” personaje pe care să le iubesc, cu care să mă împrietenesc și pe care să le urmăresc crescând în ochii mei, dar și personaje ambigue, ciudate, enervante și pline de secrete, care uneori parcă mă scoteau la liman prin atitudinea pe care o aveau. Am uitat să fim fericiți este o carte care îți oferă o paletă largă de personaje, deci ai de unde să-ți alegi „favoritul” (deși, la un moment dat, ești chiar pus în situația de a nu ști ce să mai crezi despre ele). După cum am spus în fiecare recenzie, grija lui Moriarty față de personajele ei mi se pare una autentică - parcă le oferă un tratament special, le îmbogățește cu viață și cu realitate, cu gânduri absolut firești și, nu știu, o anumită impresie că ceea ce scrie este ceva departe de a fi fictiv, este real, ca și cum ar face o documentare inspired by true events sau powered by the couple next door pentru un show de televiziune sau ceva. Sincer, mi se pare că are un talent autentic în a face asta - și probabil, dincolo de intrigile deseori extrem de interesante, asta îmi place cel mai mult la Moriarty: faptul că personajele ei sunt, întotdeauna, fascinante și memorabile.

„Cine era? Cine a spus asta? Se întâmplase în realitate? Lui Alice i s-au umput ochii de lacrimi și s-a gândit din nou la buchetele acelea de baloane roz purtate de vânt pe cerul cenușiu. Văzuse acele baloane într-un film demult uitat și extrem de trist? A simțit că o inundă un sentiment neobișnuit, exact ca atunci când era în ambulanță. Un sentiment de supărare și furie. Se vedea suspinând, bocind, strângând din pumni până îi intrau unghiile în carne (nu se purtase așa în viața ei). Și chiar când credea că nu mai putea suporta, senzația aceea s-a estompat și a dispărut.”

Abia aștept și următoarea carte, cea nou apărută; sper ca prietenii de la Editura Trei să o traducă în viitorul cât mai apropiat. Probabil cartea mea preferată, de la Moriarty, va rămâne întotdeauna Marile minciuni nevinovate (recenzia AICI; vă recomand și ecranizarea, este demențială), dar și celelalte cărți mi-au plăcut extrem de mult. Am spus-o și am s-o spun de fiecare dată, Moriarty are acel ceva pe care îl găsesc doar la ea: un stil de-a descrie familii, în esență normale, banale, lipsite de orice urmă de a fi interesante, dar în care mocnesc drame, secrete, emoții intense și refulări, gata oricând să iasă la iveală, să explodeze, să creeze conflicte și să înverșuneze alegeri; Moriarty abordează, într-o formă estetică viabilă, în concordanță cu stilul ei romanist specific, teme destul de sensibile - însă le integrează într-o manieră ușor de plăcut, deloc greoaie, încât totul curge lin, și nu m-aș plictisi vreodată să-i citesc cărțile. Nu mă interesează cu și despre ce sunt, ci mă interesează felul în care, în cele din urmă, cărțile ei sunt. Felul în care sunt scrise, vocea narativă a lui Moriarty și tot talentul ei, pentru mine unic, de „a îmbrăca în real” fiecare personaj pe care aceasta îl creează: și cred că acesta este un talent incontestabil al unui autor cu adevărat înzestrat! Voi ați citit ceva scris de Liane Moriarty? Dacă da, sunt curios care este părerea voastră: ce carte v-a plăcut cel mai mult? Să aveți doar lecturi frumoase și o săptămână cu spor!