E cineva la tine acasă, de Stephanie Perkins - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaEdge

Rating: 2 din 5 steluțe

Anul apariției: 2021

Număr de pagini: 336

Traducere: Alexandru Szöllö

Stephanie Perkins este autoarea romanelor Anna și sărutul franțuzesc, Lola și băiatul de treabă din vecini și Isla și fericirea până la adânci bătrâneți. A lucrat întotdeauna cu cărțile, mai întâi ca librar, apoi ca bibliotecară, iar acum ca romancieră. Stephanie Perkins locuiește în zona muntoasă a Carolinei de Nord, împreună cu soțul ei, și fiecare cameră a casei lor are pereții pictați întruna dintre culorile curcubeului. De asemenea, în colecția LedaEdge a apărut și cartea de față, E cineva la tine acasă (ecranizarea este disponibilă pe Netflix).

„În sfârșit, era pedeapsa ei de pe urmă.”

A trecut aproape un an de când Makani Young a venit să locuiască în Osborne cu bunica ei și încă se adaptează la noua viață din Nebraska rurală. Și-a făcut un mic grup de prieteni și pare chiar să se îndrăgostească din nou. A sperat să lase în urmă, în Hawaii, secretele întunecate, dar trecutul e greu de uitat. Apoi, o serie de crime abominabile pune pe jar micul oraș. Victime cad, unul câte unul, elevi de la noul liceu al lui Makani. Nimeni nu știe cine urmează pe listă, iar criminalul nu e de oprit nici măcar după ce i se află surprinzătoarea identitate. Între teroarea care pândește la fiecare pas și torida relație secretă cu ciudatul școlii, ultimul an de liceu al lui Makani se poate dovedi unul mortal… la propriu!

„Lui Haley îi îngheță sângele în vine. Se întoarse cu fața spre noptieră. Telefonul îi dispăruse, iar în locul lui, pe noptieră, era cronometrul.

Pornise.”

... sorry, man, not for me! Nope! Not today or any other day! Doamne, cred că m-am sucit rău, fiindcă am avut o experiență teribilă cu această carte care, cică, se voia a fi un thriller-horror-crime, habar n-am, dar mie asta mi-a inspirat coperta; partea bună e că a mers „super-rapid”, poate din cauza faptului (sau datorită faptului) că scriitura n-a fost deloc una care să mă solitice, sau pur și simplu am vrut să termin odată această carte, așa c-am dat-o gata azi (și-am început-o tot azi), și-am să-i scriu o oarecare recenzie tot azi, deoarece chiar nu mai vreau (pe bune) să aud de ea. Chiar sunt dezamăgit, în condițiile în care - iarăși - am avut așteptări mult prea mari de la această carte (îmi place teribil de mult coperta, și-am crezut, astfel, că și cartea o să-mi placă mult; apoi am dat un search din curiozitate pe Goodreads și-am văzut că, dragă Perkins, mai bine rămâneai la romance-uri cute & light). OK, să nu uit, totuși, să menționez că citirea acestei cărți - E cineva la tine acasă - vine imediat după ce am terminat un thriller formidabil, genial, despre care, tot astăzi, am scris pe blog.

„- Nu-i ciudat cum, în momentul în care moare cineva, toată lumea-i devine cel mai bun prieten?”

Dar cartea de față, really, n-a smuls nimic din mine - nu m-am angajat deloc în poveste, n-am simțit niciun fior, ba chiar, la un moment dat, n-am mai înțeles nimic. Scenele care se voiau a fi înfiorătoare, scârboase, sânge, „cuțituri”, alea-alea, nu mi s-au părut nici măcar puțin naturale, să zic așa - la o adică, nu-i îndeajuns să descrii (extrem de neconvingător) niște scene de crimă pentru a avea pretenții ca romanul tău să fie „un thriller senzațional” (alo, Courney Summers, te rog să-mi spun când ai timp - „te sun io” - ce-ai văzut tu „savuros de înfiorător” la cartea aceasta; tind să cred că asta înseamnă că și reclama aceea cu minimum 2 litri de lichide pe zi te cam sperie). Și nici să te referi într-una la acel clișeu legat de „oh, omg, oare-mi știe secretul, oare cum ar reacționa dacă ar afla?” nu e tocmai relevant, dacă modul în care livrezi cititorului întreaga acțiune este de-a dreptul, și dă-mi voie să folosesc „un onomatopeu”, din paleta largă neaoșă pe care o avem, meh! 

„Un cadavru adevărat arată altfel decât cele de la televizor sau din filme. Nu era nimic artistic în ele. Nimic aranjat. Corpul lui Haley părea lipsit de viață, dar nu de parcă i-ar fi luat cineva viața. De parcă n-ar fi avut niciodată viață.”

Aș fi vrut să n-am așteptări mari (a naibii copertă!), aș fi vrut ca romanul lui Perkins chiar să-mi placă; da, chiar aș fi vrut asta. Dar nu mi-a plăcut deloc, și când zic (scriu) deloc, I mean literally d-e-l-o-c! Bun, poate pentru alții ar merge (sunt sigur de asta), dar pentru mine în niciun caz. Citesc multe thrillere, este - cred - genul meu preferat de lectură; așa că le-am văzut (adică citit, din fericire) pe toate (de la scene cu adevărat cauzatoare de reflux, până la scene pe care nu le poți uita nici dacă-ți dai găuri în cap), încât, întotdeauna, ori caut ceva nou, ori caut ceva scris cu adevărat bine. E cineva la tine acasă n-a avut nici una, dar nici pe cealaltă - dimpotrivă, a avut exact opusul lor: o scriitură banală, seacă, nimic profund, fie vorba, nimic alert, tensionat. Atmosfera a scârțâit ca un pat uitat un secol într-un pod, în care și-au făcut căsuță șoarecii (și nu la sensul bun, ca o scârțâială dintr-aia care te sperie); un ritm sincopat, în care au fost inserate scene absolut irelevante (al dracului cronometru de fiert ouă). Personajele, iarăși, șterse, încât n-am reușit să mă apropii de niciunul: niște tinerei, care mai de care, efervesceneți, dar goi și... deloc profunzi, domnule! Nu știu, chiar nu mi-a plăcut (și sunt extrem de nervos din cauza asta).

„- Probabil c-a plănuit treaba asta luni întregi, poate chiar ani, spuse Darby. Unde-a apărut fisura? Ce determină o persoană să treacă de la închipuiri la fapte concrete?”

Repet, cred că această carte ar prinde mult mai bine altui public - eu, unul, am citit zeci de thrillere, o groază dintre ele mi-au plăcut și le-aș recomanda în detrimentul acestei cărți. Dar, la rândul meu, îmi amintesc primul thriller pe care l-am citit și cât de mult mi-a plăcut (întocmai, pentru că n-aveam grad de comparație; acum, dacă mă uit în urmă, îmi dau seama cât de banal și clișeic, de fapt, era), deci asta nu-nseamnă neapărat că romanul lui Stephanie Perkins e unul slab, care chiar nu-i bun: înseamnă doar că, având un grad de comparație, este într-adevăr unul subliminal, care nu a reușit să-ndeplinească (pentru mine), criteriile unui thriller bun, n-a reușit să atingă „etalonul” pe care mi l-am setat. În schimb, mă bucur c-am terminat-o pentru că, acum, pot să mă uit la filmul de pe Netflix - am o problemă, întâi trebuie să citesc cartea (dacă există), pentru ca apoi să-mi permit să mă uit la film; măcar, știu ce voi face în seara aceasta. În rest, nimic de spus - poate merită o șansă, dar eu cred că mai bine ar fi rămas pe partea de romance-uri (oricum, banii i-a primit, deci și-a îndeplinit „scopul”). Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor și un început de săptămână liniștit!