Femeia din cabina 10, de Ruth Ware - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection 

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 400

Anul apariției: 2018

Traducere: Ciprian Șiulea

Ruth Ware (n. 1977) a crescut în Sussex, pe coasta de sud a Angliei. Înainte să se apuce de scris, a avut meserii dintre cele mai diverse: chelneriță, librăreasă, profesoară de engleză și PR manager. Romanul ei de debut, Într-o pădure întunecată, a fost publicat în peste 40 de țări și a devenit bestseller New York Times și Sunday Times. A fost nominalizat la British Book Industry Awards, secțiunea debut, şi urmează să fie ecranizat de New Line Cinema. Drepturile de ecranizare pentru televiziune ale celui de-al doilea roman, Jocul minciunii, au fost achiziţionate de Entertainment One în parteneriat cu Gotham Group, iar Femeia din cabina 10 a devenit bestseller Sunday Times și New York Times, drepturile de ecranizare fiind achiziționate de CBS Films. O puteţi urmări pe www.ruthware.com. La Editura Trei au apărut romanele Într-o pădure întunecată, Jocul minciunii, Femeia din cabina 10, Moartea doamnei Westaway, Unul câte unul.

„I-am spus ce se întâmplase, făcând ca totul să pară mai amuzant și mai caraghios decât fusese în realitate. Am insistat mult pe imaginea cu mine lucrând cu pila de unghii la limbra broaștei și nu i-am spus despre mănuși sau despre senzația generală de groază neputincioasă sau despre amintirile terifiant de intense care mă asaltau întruna.”

Jurnalista Lo Blacklock tocmai a primit misiunea vieții ei: o călătorie de presă la bordul exclusivistului vas de croazieră Aurora Borealis, care pornește în voiajul său inaugural în Marea Nordului. La început, călătoria e cât se poate de plăcută: cabinele sunt luxoase, cinele sunt încântătoare, iar oaspeții — eleganți și șarmanți. Dar, pe măsură ce Aurora Borealis înaintează pe mare, atmosfera devine terifiantă, iar Lo e martoră la ceea ce pare un coșmar înfiorător: o femeie e aruncată peste bord. Și totuși, pare să nu lipsească niciun oaspete, așa că vasul își continuă voiajul nestingherit, în ciuda încercărilor disperate ale lui Lo de a-i convinge pe cei din jur că s-a întâmplat ceva extrem de grav.

„I-am povestit printre suspine. Tot ce nu-i spusesem lui Jude. Cum fusese totul, cum mă trezisem dându-mi seama că e cineva în apartamentul meu, dându-mi seama că nu mă aude nimeni dacă țip, dându-mi seama că nu aveam cum să cer ajutor și că nu aveam nicio șansă să mă lupt cu intrusul, că eram vulnerabilă așa cum înainte de noaptea aia nu crezusem niciodată că sunt.”

OK, nu știu ce să mai cred - sunt absolut sigur că am citit, cândva, această carte; de fapt, sunt sigur că am citit toate cărțile scrise de Ruth Ware - în schimb, acum, după ce am citit această carte, pot spune că nu îmi amintesc de fapt să fi citit vreodată această carte. Oare, acum câțiva ani, am citit-o prea superficial, prea lipsit de interes? Oare n-am avut starea necesară? Oare a picat la momentul inoportun și, de fapt, am trecut prin ea ca gâsca prin apă? Nu știu ce să vă zic; în schimb, acum, după ce am început-o aseară și am dat-o gata undeva astăzi pe la amiază, știu că am citit un roman bun, un roman care chiar m-a prins și care mi-a plăcut mult, mult de tot, contrar părerilor mele legate de faptul că mie chiar nu-mi place Ruth Ware; mi-am confirmat, de fapt, că Ruth Ware chiar scrie bine, chiar știe ceea ce face și își tratează cărțile cu o seriozitate aparte. Nu știu de unde se inspiră, dar trebuie să vă spun că probabil începe să devină una dintre autoarele mele preferate în materie de thriller. Și-mi asum când spun asta, deși până acum chiar am spus-o tot timpul: Ruth Ware scrie plictisitor. Nu știu pe ce mă bazam când spuneam asta, în afară de o impresie vagă că i-am citit cărțile și m-au plictisit groaznic. Ei bine, acum le recitesc și, după cum am spus, revin pe parcurs cu recenziile aferente.

„Am văzut sângele, mi-am spus eu ferm. Și o fată care a dispărut. Explică asta (...). Și -am gândit că pe vasul acela există un criminal. Iar eu eram singura care știa.”

Femeia din cabina 10 pe spune povestea lui Lo, care este martora unui jaf în propria-i casă. Cred că totul, de fapt, pornește de la acest episod absolut îngrozitor - Lo începe să se teamă din ce în ce mai tare pentru viața ei (deși, în urma acestui jaf, ea nu pățește nimic, în afară de o lovitură - aș zice inofensivă, luând în calcul și celelalte scenarii nefericite care s-ar fi putut întâmpla) -, iar totul, de fapt, în viața ei, pare s-o ia razna. Așa că atunci când găsește „o portiță de liniște”, și anume o călătorie la bordul vasului Aurora Borealis în interes de serviciu, nu se împotrivește. Evident, vă dați seama: toată acțiunea romanului se va petrece în acest cadru restrâns (bordul vasului), care nu e tocmai restrâns, având în vedere că este întruchiparea unui complex de apartamente, parcă, cu multe camere ciudate și neașteptate. Cred că întotdeauna mi-au plăcut și îmi vor plăcea romanele ale căror acțiune se petrece într-un cadru limitat, încadrat, sufocant și claustrofobant, parcă apăsător. OK, aici toate bune și frumoase, până când Lo, protagonista, își dă seama că-i lipsește un rimel de care o absolută nevoie pentru a-și întregi ținuta dintr-o anumită seară; așa că merge în cabina alăturată, cea cu numărul 10, bate la ușă, îi răspunde o domnișoară, îi dă rimelul și pa-pa. Bun. Dar apoi, Lo este martora (sau crede că este martora) unui anumit incident - aude cum, peste bord, din dreptul cabinei 10, este aruncat ceva ce bănuiește că ar fi un cadavru. Mai mult decât atât, vede pete de sânge - oh, pentru Dumnezeu, asta n-are cum să fi bine, nu? Just wait for it!

„Era oare posibil să fie moartă?

Dar alternativa nu era mult mai bună. Pentru că, dacă nu era moartă, singura altă posibilitate - și, dintr-o dată, n-am mai fost sigură dacă asta e ai bine sau mai rău - era că eu îmi pierdeam mințile.”

Surescitată, merge să le spună celorlalți - neapărat trebuie luate măsurile necesare. Dar când ceilalți îi spun că, de fapt, în cabina 10 n-a fost niciodată cineva, nu figurează nimeni ca stând acolo, Lo o ia razna. Da, ce-i drept, și eu aș lua-o razna - până la urmă, Lo a vorbit cu ea, a împrumutat ceva de la ea. Deci acea femeie cu siguranță a existat; când este verificată cabina 10, totul pare neatins, ca și cum, într-adevăr, nimeni n-ar fi stat vreodată acolo. Și totuși, cine i-a împrumutat rimelul? Când și dovada existenței acestui rimel dispare, lucrurile încep să devină și mai ciudate, și mai întunecate, și mai obscure. Așadar, Lo este nevoită să lupte, într-un fel, cu morile de vânt - nu există niciun indiciu că a existat vreodată cineva în cabina 10. Nimeni n-o crede, iar viața ei, ba nu, a tuturor poate fi în pericol. În aceeași măsură, toți încep să se îndoiască de sănătatea mintală a lui Lo, care de altfel urma un tratament medicamentos care i-ar fi putut afecta, într-adevăr, chimia creierului în ceea ce privește asimilarea realității. La un moment dat, ca cititor, sunt sincer când vă spun că nici eu nu știam ce să mai cred - oare Lo chiar delirează, are vedenii? Sunt acestea efectele adverse nedorite (și totuși atât de exacerbate) ale medicamentației pe care o ai? Ei bine, lucrurile sunt mult mai interesante decât atât.

„În vis, fata plutea departe, sub valurile puternice și țipetele pescărușilor, în adâncurile reci și întunecate ale Mării Nordului. Ochii ei râzători erau albi și umflați de apa sărată, pielea ei alburie era încrețită, iar hainele, sfâșiate de pietrele ascuțite și transformate în zdrențe.”

N-am să mai vorbesc despre acțiune, dar vă pot spune că, da, chiar am avut din plin parte de aceasta. Tensiunea romanului a atins, bineînțees, apogeul undeva spre sfârșitul cărții, dar modul în care a reușit să „se joace” Ruth Ware cu personajele, ba mai mult, cu gândurile și așteptările cititorului, dialogul lor, scenele savuroase, tensionate, sumbre, cadrul în care s-a desfășurat totul, jocurile de culise (să spun așa), ideile, explicațiile - până la urmă, totul a reușit să mă convingă și n-am simțit măcar o clipă că m-aș fi plictisit. Totul a fost rapid, alarmant și intens, dramatic, o, da, chiar dramatic; iar sfârșitul, sincer să fiu, mi-a plăcut la enorm, mi s-a părut a fi ceea ce trebuie, exact cum trebuie. Personajele, iarăși, duplicitare, interesante, complexe, dinamice. Chiar ajunsesem în punctul în care am pus cartea deoparte, după ce am citit un capitol, spunându-mi „eu chiar nu mai înțeleg nimic, eu chiar nu știu ce să mai cred”. Trebuie să recunosc totuși că la un moment dat aveam o vagă bănuială în ceea ce privește un anumit aspect, ceea ce într-adevăr a fost viabil - așa s-a întâmplat. Dar nu m-a deranjat deloc, pentru că proza lui Ruth Ware m-a încântat în măsura în care depășisem „ceea ce se întâmplă”, și voiam doar să am parte de o atmosferă tensionată și alertă, să mă urc într-un tren „ruthwarenian” al emoțiilor și să-i dau bătaie. Și cursa, zău, a fost una lungă și plină de aventuri!

„Acum învățasem că nu puteam să am încredere deplină nici în mine însămi, cu atât mai puțin în altcineva.”

Pot spune că chiar îmi place Ruth Ware, deși aveam alte păreri până acum; cred, într-adevăr, că am citit cărțile ei într-o perioadă când poate aveam alte gusturi, poate eram prea solicitat de alte, drept care nu le-am dat atenția cuvenită, necesară. Dar nu-i vorba de atenție, pentru că acestea sunt genul acela de cărți pe care le citești la foc rapid, ca și cum te-ai uita la un film - nu cărți grele, care necesită prea multă atenție, ci cărți ușoare, dar care stârnesc în tine sentimente efervescente, reiterate de atmosfera tensionată, de acțiunea alertă, de personajele cărora nu știi dacă să le oferi încrederea ta sau nu; abia aștept și celelalte două cărți ale ei, sunt fiert pe thrillere în perioada asta. Ca întotdeauna, voi reveni cu păreri! Voi ați citit vreo carte scrisă de Ruth Ware? Dacă da, aștept cu drag părerea voastră. Să aveți doar lecturi frumoase și un început de săptămână minunat!