Focul mocnit, de Paula Hawkins - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 352

Anul apariției: 2021

Traducere: Bogdan Ghiurco 

Paula Hawkins a lucrat timp de 15 ani ca jurnalistă, înainte să-și încerce talentul ca scriitoare. Născută și crescută în Zimbabwe, Paula s-a mutat la Londra în 1989, unde locuiește și în prezent. Primul ei thriller, Fata din tren, a devenit un fenomen global, cu vânzări de 23 de milioane de exemplare în întreaga lume. Cartea, tradusă în peste 40 de limbi, a fost ecranizată cu succes în 2016, cu Emily Blunt în rolul principal. Și cel de-al doilea thriller al său, În ape adânci, a fost bestseller internațional, petrecând douăzeci de săptămâni în topul Sunday Times al celor mai bune 10 cărți de ficțiune, dintre care șase săptămâni pe locul 1. La Editura Trei au fost traduse toate cele trei romane ale Paulei Hawkins: Fata din tren (2015, traducere de Ionela Chirilă), În ape adânci (2017, traducere de Camelia Ghioc) și cel mai recent roman al autoarei, Focul mocnit (2021, traducere de Bogdan Ghiurco). 

„O lovise mirosul. Pe lângă sânge, atât de mult sânge, mai era ceva, ceva mai vechi, dulce și rânced, ca atunci când lași prea mult crinii în vază. Mirosul și imaginea lui, irezistibilă, frumosul lui chip mort, ochii sticloși, încadrați de gene lungi, buzele cărnoase care-i dezveleau dinții albi, uniformi. Trunchiul, mâinile și brațele erau o baltă de sânge, iar vârfurile degetelor erau chircite pe podea. Ca și cum s-ar fi agățat de ceva.”

Cu aceeași impetuozitate cu care a cucerit milioane de cititori în Fata din tren și În ape adânci, Paula Hawkins scrie o poveste captivantă despre înșelătorie, crimă și răzbunare. Când un tânăr este găsit măcelărit pe o barcă ancorată la un chei londonez, suspiciunile planează asupra a trei femei. Laura, o tânără cu probleme, este ultima persoană văzută pe barcă, după o aventură de-o noapte cu victima. Carla este mătușa tânărului ucis, deja îndurerată după moartea surorii ei. Iar Miriam este vecina băgăcioasă care ascunde informații poliției. Trei femei pline de resentimente, care își doresc din suflet să îndrepte nedreptățile care li s-au făcut. Când vine vorba de răzbunare, chiar și cei mai buni oameni sunt capabili de lucruri înfiorătoare. Cât de departe vor merge ele ca să-și regăsească liniștea? Cât pot arde mocnit secretele până să iasă la lumină?

„- Parcă trăiești ca și cum ai avea de luptat împotriva unor incendii, Laura. Treci încontinuu de la o criză la alta, așa că noi două trebuie să găsim o modalitate să punem capăt acestui tip de reacție, să vedem dacă putem concepe niște strategii...”

Cred că luna aceasta a fost cea mai „productivă” în materie de cărți thriller citite; nu știu, am avut o poftă nebună, probabil dată fiind și vremea de afară care pare că m-a incitat la a vrea să citesc astfel de cărți - am citit toate cărțile scrise de Ruth Ware (recenziile le găsiți pe blog) pe care nu le citisem până acum, dar și un thriller fenomenal, a cărui continuare abia aștept să apară, și anume Suflete goale (recenzia o găsiți AICI); deci, Focul mocnit, cel mai nou roman al Paulei Hawkins, a picat exact când a trebuit. Și trebuie să recunosc că nu neapărat că nu am avut așteptări mari, dar mă așteptam să fie o poveste oarecum clișeică (ah, ce-a reușit să mă păcălească începutul cărții), banală, la modul că n-aveam să citesc despre nimic nou - aveam impresia că le-am citit pe toate, astfel încât nimic nu m-ar mai putea surprinde -, însă nu prea a fost cazul: romanul lui Hawkins chiar a reușit să mă prindă și să mă țină captiv (l-am început aseară și l-am terminat astăzi dimineață), oferindu-mi o poveste care m-a purtat ca într-un montagne russe (și sunt un mare fan al acestui „artificiu” creativ), trecându-mă prin diferite stări și culminând cu un final pur și simplu exploziv. 

„(...) Știi care-i problema ta, Laura? Ai avut un accident de mașină la zece ani, te-ai lovit cu capul de asfalt, ai suferit o fractură craniană, o fractură de bazin, o fractură compusă a femurului distal, o leziune traumatică cerebrală, ai stat douăsprezece zile în comă și trei luni în spital, ai trecut prin vreo șase intervenții chirurgicale dureroase, a trebuit să înveți din nou să vorești (...). Mai e de mirare că îți ieși repede din fire? Că ești furioasă?”

Aș începe prin a spune că intriga mi s-a părut extrem de bine construită, dată fiind explorarea, ulterioară, extrem de inteligentă a acestui „punct de plecare”: uciderea lui Daniel, un tânăr cu o mamă căzută în patima alcoolului, cu un istoric bogat în ceea ce privește situațiile ilegale, în jurul căreia se pornește o anchetă care, încetul cu încetul, are să scoată la lumină niște secrete tulburătoare. Și-apoi, personajele: Laura, o tânără disfuncțională, cu ceva „probleme la mansardă” survenite în urma unui accident care s-a soldat cu o comă de câteva săptămâni, dar cu un suflet bun, însă încercată de viață; Clara, mătușa lui Daniel, care, de asemenea, ascunde niște amintiri terifiante legate de propriul ei copil și mama lui Daniel, Angela, care este găsită moartă cu doar opt săptămâni înaintea uciderii lui Daniel, niște conflicte mocnite, refulate, care au să iasă la iveală în cele mai tensionate momente și bătrânica Irene, probabil unul dintre personajele mele preferate, care dă dovadă de curaj și joacă un rol cheie în desfășurarea acțiunii. Destinele acestor femei are să se încâlcească la un moment dat, acțiunile fiecăreia aruncând o lumină palidă asupra a ceea ce, de fapt, s-a întâmplat cu Daniel și care au fost „motivele” uciderii acestui tânăr. Și, de asemenea, mi-a plăcut mult să urmăresc și conflictul „scriitoricesc” dintre Theo, soțul Clarei, și domnișoara (de cincizeci și trei de ani) Lewis, care a suferit în trecut o traumă după ce, împreună cu prietena sa Lorraine, a fost răpită - însă doar ea a fost cea care a scăpat, iar acum este bântuită de vina că poate, dacă ar fi fost destul de curajoasă, ar fi reușit să-și salveze prietena; inspirată de această întâmplare, aceasta-și scrie memoriile și le trimite unui agent literar însă acestea nu sunt publicate, dar sunt utilizate drept sursă de inspirație pentru romanul polițist al pseudo-scriitorului Theo. Ce mizerie! M-a enervat teribil de tare acest lucru! 

„(...) Începu să scuipe, să urle Dispari din calea mea dispari din calea mea dispari din calea mea, să se lupte cu cineva, cu altcineva, să tragă cu pumnii de părul slinos, să împingă, Dispari din calea mea, să simtă miros de sudoare și respirație puturoasă. Își dezgoli dinții, Te rog, plângea ea, și plângea Miriam. Nu pume mâna pe mine nu pune mâna pe mine.”

În cele din urmă, fiecare personaj pare a avea ceva „ciudat”, ceva ce parcă l-ar incrimina să-l ucidă pe tânărul Daniel (mai puțin Irene, sincer): Laura avea o relație ciudată cu aceasta și există numeroase dovezi care ar incrimina-o; de asemenea, pe parcurs aflăm și ceva destul de ciudat în legătură cu relația dintre Clara și Daniel; iar Miriam ar fi putut oricând să se răzbune pe Theo și să facă în așa fel încât toate dovezile să ducă spre el. Nu? Până la urmă, nimeni n-ar bănui - poate - că o femeie de cincizeci și ceva de ani, care a trecut printr-o întâmplare soră cu moartea, ar fi capabilă de așa ceva; plus că există nenumărate metode de a ucide pe cineva, fără să fie nevoie de o anumită forță fizică. Nu știi ce să mai crezi, iar proza lui Hawkins se învârte în jurul a numeroase momente în care, ca cititor, chiar nu știi ce să mai crezi și în cine să te încrezi. Personajele sunt extrem de bine construite, zbuciumate, au conflicte interioare și reușesc să ascundă lucruri, să fie duplicitare și mincinoase, dar și curajoase, puternice, determinate; chiar m-am atașat de Laura și Irene, chiar și de Clara, însă Theo m-a enervat la culme, iar Miriam ba ma enervat, ba mi-a plăcut. Ce-i clar, totuși, e faptul că am reușit să fiu captivat de poveste și să nu-mi dau seama cum, încetul cu încetul, ajunsesem la sfârșitul acesteia - ah, da, sfârșitul parcă aș fi vrut să fie altul, dar m-a lăsat cu niște interesante semne de întrebare și probleme „de etică”! 

„(...) Cum ar fi putut să trăiască într-o lume în care Daniel era încă viu (...)? 

Ei bine, această posibilitate trebuia nimicită.”

Nu a fost neapărat un thriller genial, care să mă facă să exclam wow, dar a fost o lectură care m-a ținut în tensiune, mi-a oferit o atmosferă tensionată, dramatică, în care parcă am fost „fiert la foc mic”, m-a satisfăcut și „motivul” chiar m-a convins (mereu am o problemă la cărțile thriller - când, în sfârșit, afli care-i treaba, eu deseori am nevoie ca această explicație să fie una pertinentă, convingătoare, adică chiar să fi meritat să faci atâtea chestii din cauza acestui lucru - mă-nțelegeți), a fost unul viabil (bineînțeles, nimic, niciodată, nu poate să justifice suferința, adică moartea, pe care o poți provoca cuiva). Este vorba despre dureri pe care le ținem în suflet mult, mult timp, care-și fac casă în sufletul nostru și cu care trăim, sau învățăm să ne obișnuim, dar care, la un moment dat, au să iasă la iveală - și când o vor face, vor urma explozii, nopți nedormite, și mai multe dureri și chiar alegeri ce țin de viață și de moarte. Iar Paula Hawkins, în Focul mocnit, chiar asta face: scoate la iveală cele mai dureroase amintiri, iar vindecarea acestor răni nu poate fi făcută decât cu prețul sângelui. 

„Ușa e încuiată, dar există și o fereastră, iar camera este la parter. Fereastra e mică, iar ea nu este o tipă chiar subțirică. Nu e beznă deplină. În zare, spre apus, se vede un stol care se risipește, apoi se adună la loc. Cerul se umple de păsări, se golosește, se umple din nou și este foarte frumos. Dacă ar rămâne aici, se gândește fata în sinea ei, chiar în acest loc, dacă ar privi în continuare în depărtare, întunericul nu se va lăsa și bărbatul nu va mai veni după ea.”

Chiar vi-l recomand! Sunt sigur că veți găsi o poveste interesantă, care vă va purta printr-o efervescență de stări dintre cele mai polarizate; acțiunea merge extrem de rapid, chiar n-am simțit că aș fi citit ceva ce s-ar fi dovedit „irelevant” sau „inutil”, „umplutură”, cum îi zic eu de obicei - cam totul este important din punct de vedere al intrigii, desfășurării acțiunii și „concluziei”. Și, după cum am spus, a mers extraordinar de rapid - capitolele sunt și scurtuțe, iar acțiunea, dinamizată de personaje și de întâmplări neașteptate, întorsături de situație, secrete nebănuite, curge de la sine ca un râu învolburat. Poate nu e cel mai bun roman al Paulei Hawkins, nu mă pot pronunța, știu doar că am văzut ecranizarea cărții Fata din tren și mi-a plăcut mult (abia aștept să citesc și romanul), dar cu siguranță este un roman pe care îl veți îndrăgi! Să aveți doar lecturi frumoase și pe placul vostru!