Geniul păsărilor, de Jennifer Ackerman - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de Știință

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 480

Anul apariției: 2018

Traducere: Cristina Rusu

Jennifer Ackerman scrie despre ştiinţă, natură şi biologia umană de aproape trei decenii. Printre cele mai recente cărţi ale sale se numără Sex Sleep Eat Drink Dream: A Day in the Life of Your Body, Ah-Choo: The Uncommon Life of Your Common Cold, Chance in the House of Fate: A Natural History of Heredity şi Notes from the Shore. Colaborează cu Scientific American, National Geographic și The New York Times și a primit National Endowment for the Arts Literature Fellowship in Nonfiction, o bursă Bunting şi una din partea Fundaţiei Alfred P. Sloan.

În Geniul păsărilor, Jennifer Ackerman ne poartă în câteva dintre cele mai avansate centre de cercetare a păsărilor: laboratoarele din Insula Barbados şi din Noua Caledonie, marile comunităţi de piţigoi din Marea Britanie, habitatele păsărilor-grădinar din Australia, coastele Atlanticului devastate de uraganul Sandy şi munţii cu climă tot mai caldă, din zona centrală a Virginiei şi din statele din Vest. Printre micile „genii” înaripate despre care vorbește Ackerman se numără alunarii lui Clark, care ascund până la 30.000 de seminţe pe o suprafaţă de câteva zeci de kilometri pătrați şi care îşi amintesc unde le-au pus chiar şi după câteva luni, sau sturzii zeflemitori, care pot să stocheze între 200 şi 2.000 de cântece într-un creier de câteva mii de ori mai mic decât al omului. Pe lângă evidenţierea unor aspecte care țin de inteligenţa „tehnică” a păsărilor, Ackerman scrie şi despre impresionanta lor inteligenţă socială. Păsările înșală şi manipulează. Trag cu urechea. Oferă uneori daruri. Se consolează reciproc când suferă. Îşi şantajează părinţii. Îşi transmit semnale în caz de pericol. Îşi dau de veste când moare una dintre ele, iar unele ţin doliu.

„Pentru a evalua inteligența animalelor, oamenii de știință urmăresc să vadă cât de bine reușesc să supraviețuiască și să se reproducă în medii cât mai diferite. Dacă e să luăm în considerare numai această măsurătoare, păsările le întrec pe aproape toate vertebratele, inclusiv peștii, amfibienii, reptilele și mamiferele.”

Creier de găină! Ați auzit-o des, așa-i? O expresie ale cărei „directive” nu sunt dintre cele mai frumoase și drăguțe. Dar, ce să-i faci, vorba aia: găina are creierul mic și nu e printre cele mai inteligente creaturi de pe Pământ. Și, totuși, cum au ajuns oamenii să definească și să teoretizeze inteligența? Capacitatea de a te adapta la situații nefamiliare (și de a o face rapid)? Capacitatea de a rezolva probleme cu care n-ai mai avut un contact anterior? Un cumul de mai multe trăsături de caracter care maximizează eficacitatea ta ca persoană? În orice caz, considerăm „inteligent” cam ceea ce, în general, ne seamănă și ne este apropiat. De asta mulți dintre noi nu văd animalele ca fiind „inteligente” - nu prea ne seamănă, ca să fim sinceri. Le vedem drept sălbatice, fără creier, mânate de instinct și lipsite de rațiune și chiar emoții, de parcă ceea ce le-ar ține în viață este doar dorința de a mânca și de a se reproduce. Pentru unii, animalele sunt de prisos: sunt aici doar ca să bătucească pământurile. Și-apoi vine vorba de păsări: cu creierul mic cât o nucă; alte „chestii” de-a dreptul fără pic de creier. Well, nu-i chiar așa - nu-i chiar deloc așa. De multe ori, animalele și păsările se dovedesc a fi dacă nu mai inteligente decât oamenii, poate la fel de inteligente. Și asta încearcă Jennifer Ackerman în cartea de față s-o arate: că păsările, așa cum sunt ele, pot dovedi un geniu uimitor și o capacitate de a raționa și gândi ieșită din comună.

„La urma urmei, evoluția nu înseamnă progres; evoluția înseamnă supraviețuire. Evoluția înseamnă să rezolvi problemele mediului în care trăiești - ceea ce păsărilor le reușește extraordinar de bine, de foarte multă vreme. Iată de ce mi se pare greu de înțeles de ce atât de mulți oameni se îndoiesc că păsările sunt ființe inteligente - chiar și pentru cei care le îndrăgesc.”

Nu este vorba doar despre structurarea socială complexă a păsărilor, capacitatea de a învăța să vorbească și să redea cuvinte și chiar tonalități și timbre vocale, ci mai ales viteza cu care o fac, acuratețea deprinderilor și inteligența de care dau dovadă și care, de-a lungul timpului, a evoluat fenomenal, fiind chiar mai dezvoltată decât a multor animale. Spre exemplu, să înveți un traseu care presupune realizarea a 8 pași într-o ordine strictă în vederea obținerii hranei poate fi o probă dificilă (ba chiar imposibilă) pentru multe animale inteligente - ei, bine, alfă că ciorile sunt tehnicieni geniali în rezolvarea diferitelor puzzle-uri de acest gen (AICI chiar găsești un filmuleț extrem de interesant cu proba despre care am vorbit în rândurile anterioare). Studii pe astfel de păsări ar putea scoate la lumină răspunsul a numeroase întrebări privitoare la originea noastră evolutivă, la modul în care raționăm, gândit, luăm decizii și tragem concluzii. Deși aceste creiere sunt relativ mici - și totuși, în raport cu dimensiunea corpului lor, sunt la fel de mari ca cele ale mamiferelor -, ideea constp în faptul că arhitectura lor este mult optimizată în vederea minimalizării greutății (păsările, în cele din urmă, sunt zburătoare și deseori parcurg mii de kilometri fără oprire).

„La fel ca noi, păsările încercau să înțeleagă cum funcționează lumea, și în același timp evoluția le regla și le modela creierul, înzestrându-le cu puterile cognitive magnifice pe care le posedă în prezent. Păsările învață. Ele rezolvă probleme noi și inventează noi soluții la vechile probleme. Fac unelte și le folosesc. Numără. Își copiază una alteia comportamentele. Își amintesc unde pun diverse obiecte.”

Capacitatea de orientare și de navigare a păsărilor încă reprezintă un mister pentru mulți cercetători, și se pare că, de-a lungul timpului, păsările și-au dezvoltat diferite metode de a găsi calea corectă înapoi spre „casă” după mii de kilometri de zbor. În cartea sa, Geniul păsărilor, Jennifer Ackerman documentează extraordinar de bine toate teoriile și studiile științifice și cercetările care s-au efectuat în această direcție, toate experimentele care au privit secționarea diferiților nervi, perturbarea câmpurilor magentice „personale” și așa mai departe, iar rezultatele sunt dintre cele mai interesante și revelatoare: există numeroase modalități prin care păsările reușesc „să țină minte” harta drumului spre casă, iar unele dintre ele sunt de-a dreptul uluitoare. Păsările folosesc unelte, înțeleg corelații complexe și chiar ideea de artă, fac calcule și ordonează numere, sunt descendenții magnifici ai dinozaurilor, pot trăi foarte mult și, la rândul lor, își pot învăța puii, le pot transmite caractere nu doar fizice, ci și cognitive: mint, falsifică, manipulează, se pot adapta cu ușurință noilor medii, dar și suferă și deseori chiar ajung în pragul extincției din cauza antropomorfizării și, în fine, a omului. Deși au o arhitectură a creierului ceva mai diferită, acesta încă prezintă asemănări cu cel al omului în ceea ce privește funcționalitatea, biochimia sa; și poate nu vor ajunge vreodată la fel de „inteligente” ca și noi dar, cu siguranță, în lumea lor păsările sunt maeștri și artiști și sunt capabile de lucruri nemaipomenite.

„În cartea de față, păsările sunt ele însele eroii propriilor povești. Speranța mea e că la sfârșitul acestei cărți veți privi cu alți ochi pițigoii și ciorile, sturzii zeflemitori și vărbiile. Sper că le veți privi ca pe niște vietăți întreprinzătoare, inventive, viclene, jucăușe și agere, care își cântă una alteia într-un «dialect» anume, iau decizii de navigație complexe, fără să ceară indicații, își amintesc unde au pus rezervele de hrană folosindu-se de repere și de geometrie, fură bani și mâncare și înțeleg starea mintală a unui alt exemplar din propria specie.”

Nu trebuie să fii un ornitolog (persoană care se ocupă cu studiul păsărilor) pentru a adora această carte - Ackerman descrie o gamă largă de specii de păsări axându-se, în principal, pe dovezi ale inteligenței acestora. Eu, unul, eram familiarizat deja cu acest tip de inteligență de care dau dovadă - mereu m-au atras păsările și, de fapt, mereu am fost atras de animalele care mă înconjoară și de modul în care aceastea „reacționează”, gândesc și, în general, supraviețuiesc în mediul lor de viață. Se pare că cele mai inteligente păsări par a fi ciorile, papagalii și corbii, în special cioara din Noua Caledonie (cea din videoclipul al cărui link l-am inserat mai sus este un exemplar din această specie). Doar puține alte animale sunt capabile de așa ceva și, de altfel, își făuresc singure unelte complexe; se pare totuși că și ciorile din Noua Caledonie sunt capabile de a dezvolta astfel de capacități pe care chiar reușesc să le transfere, ereditar, puilor lor. Ackerman scrie extraordinar de frumos, chiar fascinant, despre modul în care păsările învață să cânte, făcând chiar o paralelă cu modul în care oamenii învață să vorbească; eu, unul, am fost fascinat de toate informațiilor pe care Jennifer Ackerman le-a surprins în cartea sa, Geniul păsărilor, livrându-le cititorului cu atâta pasiune și accesibilitate.

„Multe specii de păsări au abilități sociale foarte dezvoltate. Se reproduc în colonii, se scaldă în grup, cuibăresc împreună, caută hrană în cârduri. Trag cu urechea. Se ceartă. Înșală. Mint și manipulează. Răpesc. Divorțează. Uneori demonstrează un simț acut al echității. Fac daruri. Se joacă de-a trasul cu frânghia sau de-a prinsa, numai că folosesc ramuri, bucăți de mușchi spaniol sau bucăți de țesătură. Fură de la vecini. Își previn puii să se țină departe de străini. Se tachinează unele pe altele (...). Se cheamă una pe alta când le moare un coleg. Uneori țin doliu.”

Chiar mi-a plăcut extraordinar de mult și a fost o plăcere timpul petrecut în compaia ei - am plecat din lectură cu niște informații prețioase, utile, care știu că mă vor ajuta în a înțelege mai bune lumea în care trăiesc și, poate, în a privi cu alți ochi micile creaturi înaripate care pictează cerul de deasupra noastră. Atât timp cât cunoști din ce în ce mai bine natura, cu siguranță o simți altfel, te apropii de ea într-un mod mai personal și intim. Îi oferi încredre și o lași să te îmbrățișeze cu căldură și sinceritate. V-o recomand cu mare, mare drag, știu că o să vă placă și o să apreciați toate informațiile pe care Jennifer Ackerman le-a surprins în ea: o carte documentată, complexă,  care te face ca, data viitoare, să privești păsările într-o cu totul altă lumină, iar expresiile acide care conțin aluzii „păsărești” cred că ar trebui reconsiderate și, de fapt, denaturate. Un roman scris într-un stil accesibil, lipsit de elementele de jargon care ar putea îngreuna, mult mai mult, lectura (de altfel, a fost o plăcere imensă să stau și să aut poze cu fiecare specie de pasăre pe care Ackerman o menționa în carte - o fantezie de culori și mărimi). Să aveți parte de lecturi cât mai frumoase și pline de spor, dragi cititori! 

PS. Pentru o lectură „completă”, vă recomand și aceste două cărți: Terra. Insecta (recenzia AICI) și Viața secretă a copacilor (recenzia AICI).