Neliniștea serii, de Marieke Lucas Rijneveld - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 340

Anul apariției: 2021

Traducere: Cătălina Oșlobanu și Alexa Stoicescu

Numele lui Marieke Lucas Rijneveld (n. 1991) se numără printre ale celor mai talentați scriitori neerlandezi ai momentului. În 2015 a debutat cu volumul de poeme Kalfsvlies, recompensat cu Premiul C. Buddingh' pentru cel mai strălucit debut în poezie. A doua antologie de poeme, Fantoommerrie, a apărut în 2019 și a câștigat Premiul pentru poezie Ida Gerhardt. Neliniștea serii, romanul de debut, este pe cale să fie tradus în 37 de limbi și a fost recompensat cu International Booker Prize 2020.

„Uneori mi se părea ciudat că trebuie să fie întuneric ca să te rogi, deși poate că era același lucru ca la plapuma mea glow in the dark: numai dacă era suficient de întuneric luminau stelele și plantele și asigurau protecție împotriva nopții. Tot așa trebuie că funcționa și cu Dumnezeu.”

Jas, o fetiță de zece ani, locuiește cu părinții și frații ei la o fermă de animale. Are o familie foarte religioasă și strictă – orice semn de risipă ori de distracție e aproape un păcat. Chiar dacă viața îi e plictisitoare și grea, Jas a găsit un fel doar al ei de a cunoaște lumea: își simte chipul moale ca brânza între palmele mamei, negii de pe spinarea broaștelor din sat seamănă cu niște capere, iar vorbele „la care te înroșești de rușine”, cele pe care nu le găsești în Biblie, au o sonoritate aparte. Într-o dimineață rece ca gheața, ritmul disciplinei din familie e întrerupt de un accident tragic, iar Jas e convinsă că totul s-a întâmplat din vina ei. Părinții suferă și se înstrăinează de copii; cei mici devin din ce în ce mai curioși și încearcă să înțeleagă ideea morții, iar curiozitatea îi aruncă în tot felul de ritualuri și fantezii tulburătoare. Înfășurată în haina ei de iarnă, roșie și groasă, Jas visează la „partea cealaltă” și la scăpare, neștiind unde are s-o duca până la urmă visarea aceasta.

„Mie nu-mi cunoaște nimeni inima. E ascunsă adânc sub geacă, piele și coaste. În burta mamei, inima mea a fost importantă timp de nouă luni, dar odată ieșită din burtă nu-i mai pasă nimănui dacă bate de suficient de multe ori pe oră, nu mai tresare nimeni când se oprește pentru o secundă sau începe să bată așa tare că e musai vorba de spaimă sau de tensiune.”

Un roman pe care l-am așteptat încă de când am văzut că a fost laureat al premiului International Booker Prize (2020), fiindcă mereu vreau să înțeleg care au fost criteriile după care, în fine, s-au ghidat cei din comitetul de decernare al premiului. Mai mult decât atât, în general încerc să citesc toate cărțile care s-au aflat pe lista scurtă a nominalizărilor, pentru a le compara. Oricum, nu am mai citit nimic din listă fiindcă știu că Marieke Lucas Rijneveld, cu Neliniștea serii, a meritat cu desăvârșire premiul. Și asta-i fix o părere subiectivă - evident -, deoarece, pentru mine, romanul acesta a însemnat cea mai bună carte a anului 2021 și, de fapt, cred că una dintre cele mai frumoase cărți citite vreodată.

„Deși eu sunt din ce în ce mai puțin sigură că-l găsesc pe Dumnezeu suficient de drăguț încât să-mi dau întâlnire cu El. Așa am aflat că există două feluri de a-ți pierde credința: unii oameni Îl pierd pe Dumnezeu când se găsesc pe sine, alții Îl pierd pe Dumnezeu când se pierd pe sine.”

Mai mult decât atât, probabil ar trebui să ating anumite puncte: nu vorbesc despre cel mai frumos roman citit vreodată, cel puțin nu dintr-o perspectivă estetică, literală, fiindcă acest roman este departe de a fi plin cu imagini stilistice visătoare, pioase, profunde și patetice. De fapt, cred că ar trebui să spun dinainte că acest roman nu-este-pentru-oricine, și se înscrie în categoria acelor cărți care cu siguranță nu sunt pe placul multora, dar care atunci când găsesc cititorul potrivit (recomandat de habar n-am ce criterii), reușesc să-l trântească la pământ și să-i pună sabia romanistă la gât. Și eu fix așa am pățit: am simțit că acest roman, pur și simplu, mă atacă fizic fiind violent, abstract și absurd, ciudat și de-a dreptul real, visceral și nemaipomenit de incisiv. Se prea poate să vorbesc în dodii și fără sens, dar am certitudinea că unele cărți nu reușesc să scoată de la tine decât mici onomatopee impresioniste, fiindcă te lasă mut mult timp după ce le-ai terminat de citit.

„(...) atât timp cât avem dorințe, suntem în siguranță în fața morții care atârnă pe umerii fermei ca mirosul înăbușitor de după o zi de rânit mustul de balegă.”

Un roman sumbru, întunecat, claustrofobic, care parcă-ți pune un ștreang în jurul gâtului. Îl citești înghițind cocoloașe de durere; e o carte greu de digerat, fiindcă Rijneveld evocă cu măiestrie chirurgicală sentimentul acut la început, dar care devine cronic pe pacurs, al nenorocirii din ce în ce mai inevitabile - în această fermă olandeză rurală, apocalipsa se apropie, iar călăreții acesteia sunt parte din mica lume a lui Jes. Și totul începe în momentul în care Dumnezeu, în această mică lume, capătă o însemnătate aparte: văzând că tatăl ei vrea să-i sacrifice iepurele preferat, Jes îl roagă pe Dumnezeu să-l ia în schimb pe fratele ei mai mic. Dar apoi, fratele acesteia se îneacă cu adevărat. Părinții sunt paralizați de durere, căsnicia lor începe încetul cu încetul să se destrame, mama intră în depresie, ferma este în declin, iar Jas și cei doi frață rămași sunt lăsați în voia apelor agitate ale lumii, în incapacitatea lor de a face față pierderii unui frate.

„Cu toată că mă va neliniști puțin, dar pastorul zice că neliniștea e bună, că în neliniște suntem cu adevărat noi.”

Treptat, povestea din Neliniștea serii devine tot mai „grafică”, mai reală, frecvent destul de minuțios detaliată (imagini șocante, dezgustătoare, sumbre), ceea ce este absolut intenționat din partea autorului: de la realitate dură a creșterii animalelor la copii care le torturează și ucid, copii care sunt abuzați, care se rănesc pe ei înșiși și sunt violenți cu ceilalți, care experimenteaă sexualitatea lor în curs de dezvoltare... La o adică, reiterez, acest roman chiar nu este pentru orcine. În disconfort suntem reali, iar Rijneveld testează această „teorie” asupra cititorilor săi. Cu un stil de scriere profund, incisiv, invocând imagini explicite, apelând la violență și la sentimentul acut al durerii, eu cred că proza lui Rijneveld este total diferită față de efectiv tot ce am citit până acum. Și, na, poate așa sunt eu, mă manifest impresionist atunci când nu știu ce să spun, dar acest roman chiar este unul care m-a cutremurat, m-a mișcat și pe care nu am putut să-l citesc fără să-mi iau pauzele necesare pentru a medita asupra lecturii. Pur și simplu, o lectură plină de substraturi și profunzimi ascunse, în care parcă orice întâmplare, orice situație era o alegorie, o metaforă, o neliniște existențială al cărei înțeles trebuia căutat în propriul meu suflet.

„- Știi, zic eu, în timp ce îmi bag nasul în părul ei, care miroase a șampon Zwitsal, eu vreau să mă fac mai mare, dar nu vreau să-mi crească și brațele. Acum te potrivești la fix în ele.

Hanna tace puțin și apoi spune:

- Dacă se fac prea mari, le înfășori de două ori în jurul meu, ca pe fularul de iarnă.”

Știu multe persoane care au fost dezamăgite de această lectură, dar știu și persoane care au rezonat în totalitate cu ceea ce eu am simțit. E absolut firesc, suntem diferiți și avem gusturi diferite, unii suntem mai ușor de impresionat, pe când alții nu se dedau mișcați de orice lectură. Sincer, asta-i și frumos în cele din urmă, și nu voi mă voi simți niciodată ofensat de faptul că cineva are o altă părere. În schimb, eu sunt cel care știe cum îl face o carte să se simtă. Eu sunt cel care știe cât de mult m-a cutremurat și lovit lectura romanului lui Marieke Lucas Rijneveld. Eu știu cum, la sfârșit, am închis cartea și-am început să plâng ca un copil. Și nu mi-e rușine să o spun, fiindcă acest roman m-a răvășit și fragmentat, pentru ca apoi să mă întregească și să mă adune, de pe jos, cu atenție și grație. Un roman puternic, un roman incisiv, un roman dureros, groaznic, tenebru și sumbru, claustrant, simbolist, habar n-am; un roman despre Dumnezeu și credință, sau despre lipsa lui Dumnezeu și a credinței. Într-o astfel de lume, parcă însuși lui Dumnezeu i-ar fi greu să trăiască. Să spere. Să creadă. 

„«Moartea e un proces care se descompune în acțiuni, iar acțiunile se descompun la rândul lor în etape. Moartea nu te ia niciodată prin surprindere, mereu e ceva care o provoacă. De data asta, ai fost tu. Și tu poți să mori.»”

Neliniștea serii este de fapt o metaforă, bineînțeles, o metaforă care poate fi înțeleasă în deosebit de multe moduri. Neliniștea lumii, neliniștea echilibrului, neliniștea credinței. Jes, eroina tragică și copila acestei cărți, își întinde brațele scurte și firave spre a fi îmbrățișată de un Dumnezeu care a uitat-o. Cred că acest roman, înainte de toate, șochează prin brutalitatea și violența de care dă dovadă. Șochează prin realitatea surprinsă între pagini, prin austeritatea „emoțiilor fragile” transmite, prin durerea personajelor. Un roman care-ți lasă un sentiment exacerbat de teroare și care te sufocă. Iar sfârșit, o, sfârșitul cărții a fost pur și simplu tot ce mi-a trebuit pentru a realiza că Marieke Lucas Rijneveld este unic și că, într-adevăr, a meritat să fie laureat la International Booker Prize 2020.

„Mă gândesc la tata și la mama, la Dieuwertje, la fratele meu Matthies, la corpul meu umplut cu săpun de rufe, la Dumnezeu și la absența lui, la piatra din burta lui mama, la steaua pe care n-o putem găsi, la geaca pe care trebuie să mi-o dau jos, la spirala de cașcaval din vaca moartă. Cocoșul cântă o singură dată înainte ca ciocanul cu gheară să-i rămână înfipt în carne și să  cadă mort pe pavaj. Cu același ciocan cu gheare mi-a spart mama pușculița. De data asta nu ies bani, iese sânge.”

N-am să mai spun multe, decât faptul că nu recomand această carte oricui. Sincer, fără să încerc să fiu ofensator, nu este o carte pentru oricine. Este o carte diferită, o lectură care ușor ar putea fi interpretată ca fiind dizgrațioasă, excesiv de dezgustătoare și violentă. Brutală. În schimb, dacă-ți dai seama că astfel de lucruri - într-un univers al posibilităților - chiar se întâmplă, îți dai seama că Rijneveld nu a oferit cititorului decât o parte a unui crud adevăr care, din păcate, antrenează angrenajele unei lumi uitate, pierdute, sărace... Chiar este una dintre cele mai bune cărți citite vreodată, însă vorbesc despre (după cum am spus) o frumusețe pe care nu o pot defini decât, poate, astfel: o frumusețe neliniștită. Să aveți doar lecturi pe placul vostru și pline de spor!