Femei și sare, de Gabriela Garcia - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: Babel

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 272

Anul apariției: 2021

Traducere: Anca Alina Dumitru 

Gabriela Garcia este fiică de imigranți din Cuba și Mexic. A fost crescută la Miami și locuiește în prezent în San Francisco Bay Area. S-a făcut remarcată prin opiniile ei feministe și ca activistă ce susține drepturile imigranților, lucrând în presă și în domeniul muzical. A absolvit sociologia la Fordham University și masteratul în literatură la Purdue University, unde a predat apoi scriere creativă. Proza și poeziile ei au fost publicate în Best American Poetry, Tin House, Zyzzyva, Iowa Review, Michigan Quarterly Review, The Cincinnati Review sau Black Warrior Review. A primit numeroase premii și burse de creație, printre care se numără Rona Jaffe Foundation Writer’s Award, Steinbeck Fellowship, bursele Breadloaf, Sarabande Books, Lighthouse Works, the Keller Estate și Community of Writers at Squaw Valley. Romanul său de debut, Femei și sare (Of Women and Salt, 2021), o saga matriliniară inspirată de povestea propriei familii, a fost deja tradus în zece limbi.

„Suntem mai mult decât ne închipuim că suntem.”

Miami, în prezent: Jeanette se luptă cu dependența de droguri. Fiică a unei imigrante cubaneze, e hotărâtă să afle povestea familiei sale de la mama ei, Carmen. Dar Carmen nu vorbește, pentru că nu vrea să retrăiască trecutul. Prin urmare, Jeanette pornește într-o călătorie spre Cuba, ca să-și întâlnească bunica și să înfrunte secrete de familie adânc îngropate. Camagüey, Cuba, 1866: María Isabel, stră-străbunica lui Jeanette, este prima femeie care lucrează într-o fabrică de trabucuri și care învață să citească. Munca, iubirea, speranțele ei sunt mânjite însă de violență – chiar dacă nu orice obstacol poate fi învins, curajul se transmite peste generații. Din fabricile de trabucuri de secol al XIX-lea și până la centrele de detenție din SUA de azi, din Cuba până în Mexic, iată povestea caleidoscopică a unor femei extraordinare, mame ale căror decizii sunt moșteniri grele, fiice care au tenacitatea să-și spună poveștile, în ciuda celor care vor să le facă să tacă.

„Așa trebuie să se termine toate relațiile, îmi spun. Încet, fără dramolete și tărăboi: doar doi oameni care au devenit instrumente în bătălia zilnică pentru supraviețuire.”

Am vrut să citesc această carte încă de când a fost nominalizată la Goodreads Awards (dacă nu mă îndoiesc). Recent, am pus mâna pe ea și am vrut să intru numaidecât în poveste. Femei și sare, dincolo de a fi un roman în sine, cred că este o colecție de povestiri scurte (deși, într-adevăr, au legătura una cu cealaltă), care urmărește viețile unor femei din mai multe generații, pe  teritorii specifice și, bineînțeles, în registre temporale diferite: Miami, prezent (care urmărește povestea lui Jeanette, dependentă de droguri) și Cuba, în anul 1866, care urmărește povestea lui María Isabel, stră-străbunica lui Jeanette, una dintre singurele femei care lucrează într-o fabrică „dominată de bărbați”. Cu alte cuvinte, povești emoționante de viață, cu și despre femei puternice dar încercate de condițiile sociale și politice în care trăiesc. Subiecte sensibile, abordate într-un stil romanist cu totul și cu totul desăvârșit: Gabriela Garcia chiar scrie deosebit de frumos, aproape liric, bine, cu o atenție deosebită pentru „lucrurile simple” care întregesc și completează viața unui om. Care-i definesc și potențează existența.

„Nu cred că o persoană este cu adevărat o persoană până când nu a venit pe lume, până când nu se anunță astfel. Cred că o rudă e oricine alegi tu să fie. Nu te-am născut pur și simplu. Nu mi te-ai întâmplat din senin. Am ales.”

Nu sunt străin de cărțile care urmăresc mai multe perspective narative, în diferite perioade de timp. Cu toate acestea, este printre primele cărți care NU sunt thriller sau mistery și abordează acest „artificiu literar”. Pot spune că Femei și sare ar fi un fel de roman istoric, dar m-aș putea înșela. Cred că stă mai mult sub dictonul unui roman contemporan, în care o tânără încearcă să-și găsească rădăcinile, pentru a-și înțelege viitorul și a-și trăi prezentul. Nu, nu vorbim despre trecut, fiindcă acesta nu mai este, ci vorbim despre dorința lui Jeanette de a face lumină în viața ei - ceva, acel ceva care parcă nu poate fi descris îi stă în cale, îi pune piedică, i se arată în cele mai neașteptate moduri și în cele mai neașteptate și necunoscute forme. În aceeași măsură, subiectele abordate de Garcia chiar mi-au dat de gândit: feminismul, patriarhatul, ideea de succes, trauma, maternitatea, relația dintre mamă și fiică... Subiecte sensibile, de altfel, dar abordate cu o inteligență aparte. 

„Tu nu ești a bărbatului care m-a violat. Așa am hotărât imediat ce am știut că sunt gravidă.”

O carte care parcă vrea să doboare munții. O carte pe care o poți percepe în multe feluri, și cred că fiecare depinde de experiențele de viață ale, evident, fiecăruia. Femei și sare este o carte pe care o citești rapid, dar pe care vrei să NU o citești rapid pentru a te bucura, dacă pot spune așa, de scriitura efervescentă a autoarei. Stilul liric, dar deseori incisiv, auster, mi-a plăcut la nebunie. Mi s-a părut că Garcia îmi oferă „cu porția” lecții de viață, și-n același timp mă lasă rece fiindcă, ei bine, nu-mi rămânea altceva de făcut: eram neputincios în fața a tot ce se întâmplă. Și nu, nu se întâmplă multe: dar importanța acelor lucruri aparent mărunte este absolut epuizantă. 

„Apoi cerul a dispărut, iar casa s-a întunecat la loc.”

Un roman ca o istorie, despre imigranți, despre teritoriu, despre rasism, politică, despre greșeli și abuzuri. Despre violență și viol. Un roman tragic - și chiar nu mă așteptam la asta -, un roman intim pe care Garcia l-a oferit întregii lumi. Dacă am înțeles bine, este inspirat din propria-i viață; iar asta, în aceeași măsură, îl face să fie și mai dureros, și mai emoționant, și mai incisiv. După ce l-am terminat, l-am pus în acea categorie de „nu-pentru-oricine”, fiindcă nu știu dacă l-aș recomanda chiar oricui. Este o carte diferită, care devine diferită din prisma unor experiențe de viață pe care nu ai vrea să le trăiești. Și, probabil, nici nu ai vrea să citești despre asta. În schimb, uneori, viața se mai întâmplă. Și nu ne mai rămâne decât să ne minunăm (și oripilăm) de realitatea care ne înconjoară.