Povești despre speranță. Cum găsim inspirație în viața de zi cu zi, de Heather Morris - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction 

Colecția: Raftul Denisei

Categoria: Memorialistică & Diaristică 

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 288

Anul apariției: 2021 

Traducere: Luana Schidu 

Heather Morris s-a născut la Te Awamutu, în Noua Zeelandă. Și-a început studiile universitare la Canterbury University, în 1986, iar după ce s-a mutat în Australia le-a finalizat la Monash University, în 1991. În 1996 s-a înscris la un curs pentru scenariști profesioniști la Australian College of Journalism. A urmat apoi mai multe workshopuri și seminare de scenaristică, atât în Australia, cât și în SUA. În 2003 l-a cunoscut pe Lale Sokolov, și prima formă a poveștii lui s-a constituit într-un scenariu cu care Heather Morris a câștigat International Independent Film Awards în 2016. Impulsionată de succesul avut și de părerile celor care au citit scenariul în cadrul competiției, l-a rescris ca roman. Apărut în ianuarie 2018, Tatuatorul de la Auschwitz (The Tattooist of Auschwitz; Humanitas Fiction, 2018, 2019, 2022) cunoaște un mare succes internațional, fiind publicat în peste 50 de țări și vândut în peste 7 500 000 de exemplare în întreaga lume. I s-au acordat numeroase premii, printre care: Premiul pentru cel mai bun roman istoric din 2018 (Polonia), Prémio Livro do Ano Bertrand 2018 (Portugalia), Wordery Book of the Year 2018, Nielsen Gold Bestseller Award 2019 și Specsavers Book of the Year 2019 (Marea Britanie), Eason’s Book of the Year 2018 (Irlanda), Small Publi­shers’ Adult Book of the Year 2018 (Australia) și Apple Book of the Year 2018 (SUA). Sincronicity Films a cumpărat drepturile de ecranizare și pregătește un serial TV. Apărut în octombrie 2019, al doilea roman semnat de Heather Morris, Călătoria Cilkăi (Cilka’s Journey; Humanitas Fiction, 2020), urmărește destinul unuia dintre cele mai puternice personaje din Tatuatorul de la Auschwitz și a fost publicat în peste 40 de țări. Apărută în 2020, Povești despre speranță. Cum găsim inspirație în viața de zi cu zi (Stories of Hope. Finding Inspiration in Everyday Lives; Humanitas Fiction, 2021) este prima carte de nonficțiune a lui Heather Morris, devenită și ea bestseller internațional. Cel de-al treilea roman al său, Trei surori (Three Sisters; Humanitas Fiction, 2022), lansat în octombrie 2021, care are de asemenea la bază fapte reale, este în curs de publicare în peste 30 de țări și se află deja în topurile de vânzări din Australia, Marea Britanie, Belgia și Polonia.

„Nu vrem să vă prevenim asupra greșelilor pe care le-am făcut noi în viață, ca să nu le repetați. Dimpotrivă. Trebuie să faceți propriile greșeli - așa învățați. Dar dacă vă faceți timp să ascultați despre călătoriile și experiențele de viață ale celor din jur, s-ar putea să descoperiți cum să învățați mai repede din greșelile dumneavoastră. S-ar putea să aflați ceva despre cei din jur, care să vi se pară foarte relevant, similar unei situații în care vă găsiți. Ascultarea, ascultarea cu adevărat a oamenilor, e plină de recompense. De asta nu mă îndoiesc câtuși de puțin.”

Tatuatorul de la Auschwitz este una dintre cele mai vândute cărți ale secolului XXI. În Povești despre speranță Heather Morris ne prezintă „povestea din spatele poveștii” – detaliile extraordinare, necunoscute, ale întâlnirii și prieteniei cu Lale Sokolov, tatuatorul de la Auschwitz, dar alcătuieşte și un adevărat ghid de comunicare. Acesta ne va inspira cu o serie de relatări despre oamenii remarcabili pe care autoarea i-a întâlnit, poveștile incredibile pe care i le-au spus și lecțiile pe care le putem învăța de la ei. Povești despre speranță este prima carte de nonficțiune scrisă de Heather Morris, autoarea bestsellerurilor Tatuatorul de la Auschwitz și Călătoria Cilkăi. O împletire între memoir și self-help, este o pledoarie pentru comunicare, empatie și implicare, ce completează portretul lui Lale Sokolov, tatuatorul de la Auschwitz, așa cum l-a cunoscut autoarea în ultimii lui ani de viață, dar oferă și detalii inedite despre întâlnirea cu două dintre cele trei surori supraviețuitoare ale Holocaustului care vor fi protagonistele următorului său roman, Trei surori. În Povești despre speranță, Heather Morris explorează arta ascultării – o deprindere  dobândită în copilăria petrecută în Noua Zeelandă. Capacitatea ei de a asculta l-a determinat pe Lale să-i încredințeze povestea lui.

„Cu siguranță că bogăția morală a unei țări ar trebui măsurată prin felul în care îi tratează tocmai pe oamenii care au construit comunitățile din jurul lor.”

Un volum frumos, delicat, sincer, un volum... ca o mângâiere, ca o discuție cu un prieten drag, din copilărie, cu care te-ai reîntâlnit în alte circumstanțe ale vieții. Cu care povestești, schimbi păreri și lecții de viață, reamintindu-vă, în același timp, de cei care ați fost. Și despre cei care ați ajuns. Nu am avut așteptări de la această carte, mai ales fiindcă până acum n-am citit nimic scris de Heather Morris. Mai mult decât atât, dat fiind faptul că este o carte de nonficțiune, și nu beletristică, nu pot aprecia întocmai stilul literar al autoarei. Dar, tind să cred, pot aprecia viabil cât de mult simte, cât de sinceră este și cât de înțeleaptă - pentru că asta am descoperit în Povești despre speranță, și-anume înțelepciune. Înțelepciunea de a asculta și de a povesti, cu talent, cele ascultate. De a vedea lumea din prisma speranței, „a ceea ce rămâne”, din prisma luminii care s-a ridicat din circumstanțele epidemiologice (și sociale) în care ne-am aflat și încă ne aflăm. O carte scrisă frumos, da, pe care am simțit-o ca o ceașcă de ceai cu lămâie: binevenită și dulce-amăruie.

„Cuvântul listen conține aceleași litere ca și cuvântul silent. Cea mai mare problemă de comunicare este că nu ascultăm pentru a înțelege; ascultăm pentru a răspunde.”

Morris vorbește în termeni obișnuiți despre ascultare. Despre ascultarea activă, cea care te învață, nu despre „a auzi pe cineva că ține vorbește și ține un discurs”. În aceeași măsură, vorbește despre poveștile pe care oamenii le au de spus, de învățăturile pe care le au de transmis mai departe, făcând referire totuși la persoane din care s-a inspirat pentru a-și scrie cărțile, Tatuatorul de la Auschwitz, în speță - și sunt absolut sigur că aș fi văzut acest volum de nonficțiune cu alți ochi dacă aș fi citit și romanul. Dar, din păcate, nu l-am citit (nu încă), deși plănuiesc să o fac cât de curând. În altă ordine de idei, nu pot spune, neapărat, că am învățat prea multe din acest volum. Recunosc, eu sunt obișnuit să citesc nonficțiune, motiv pentru care sunt absolut sigur că această carte ar fi mult mai potrivită pentru cineva care nu este familiarizat cu acest gen. N-am s-o consider o carte de „dezvoltare personală”, un guru, maestru spiritual sub dictonul călăuzitor al căruia trebuie să-ți reactualizezi viața. Nu. Dar e o carte frumoasă, limpede, clară, plină de profunzime și esență. Da, e o carte a esențelor, în care Morris alege să vorbească despre lucruri simple în aparență, dar care, la o scrutare atentă, îți dai seama că sunt mult mai complexe. Și mai importante decât (n-)ai crede!

„Să-l ascult pe Lale nu însemna întotdeauna să aud cuvintele pe care le rostea. Deseori, important era ceea ce nu spunea, tăcerea dintre cuvinte. Deseori, expresia de suferință de pe fața lui, ochii în lacrimi, vocea tremurătoare, mâinile alungând demonii și ororile pe care numai el le vedea îmi spuneau mai mult. Îmi spuneau să las lucrurile așa deocamdată; să-i chem pe câini să-i ofere contactul fizic după care tânjea când era supărat; să mai cer o ceașcă de cafea.”

Povești despre speranță chiar este un volum care te luminează, care debordează de înțelepciune. Mai mult decât atât, Morris, la un moment dat, vine și cu o suită de „sfaturi practice” pe care le-ai putea urma pentru a adopta un comportament cât mai sănătos din punct de vedere relațional, deci social: să asculți mai bine, să fii mai atent la ce îți spun ceilalți, să-i lași să vorbească și, uneori, să înveți să taci atunci când este nevoie. Recunosc, m-a amuzat partea asta, pentru că m-am gândit că sunt mulți, mulți oameni care ar trebui să aplece urechea la sfaturile lui Morris. Mă gândeam, totuși, oare chiar trebuie să fie scrisă o carte despre cum să asculți? Nu facem cu toții asta?! Nu, chiar nu o facem, și cel mai rău și patologic este faptul că deseori nu ne dăm seama care pot fi urmările ascultatului pasiv, atunci când ne prefacem că, mda, ne interesează ce spune cineva. Oamenii chiar au povești de spus, și din multe poți extrage lecții și învățături pe care, ulterior, să le integrezi în propria ta viață: să nu faci aceleași greșeli sau, dimpotrivă, să urmezi același comportament sănătos. Puterea exemplului, tind să cred, va funcționa întotdeauna. Cea a exemplului pozitiv, evident!

„Ascultați cu adevărat orice vor să vă spună copiii dumneavoastră, indiferent ce. Dacă nu ascultați cu atenție lucrurile mărunte când sunt mici, n-o să vă spună lucrurile importante când cresc, fiindcă pentru ei totul a fost mereu important.”

În rest, nu știu ce aș mai putea spune, fiindcă nu mă pot lega de prea multe. Nu e o carte de beletristică, ci una de nonficțiune care se citește rapid, nu te solicită. V-am zis, eu am simțit ca și cum aș avea o conversație cu un prieten înțelept, cu cineva care mă ascultă și pe care sunt deschis să-l ascult, fiindcă îmi oferă sfaturi prețioase care merită atenția mea. Poate aș fi vrut să mă emoționeze mai mult - nu știu, eu la asta mă așteptam - dar dat fiind genul din care face parte, cu siguranță ar fi fost mai greu să se întâmple asta. Recunosc, nu știam mare lucru despre ea înainte de a o citi, habar nu aveam că, de fapt, este nonficțiune, dar am fost atras de titlu și de copertă. Plus că am auzit pur și simplu peste tot de Tatuatorul de la Auschwitz, însă am fost destul de speriat de numărul de pagini, așa că am optat pentru aceasta (am citit-o în timpul sesiunii de examene, deci a fost în regulă). Așadar, chiar cred că v-ar plăcea, mai ales dacă n-ați mai citit până acum nonficțiune. Este o lectură ușoară, dar potrivită pentru cei care vor să abordeze și cărți din acest gen literar.