Sfâșiere (Dark Iceland, #4), de Ragnar Jónasson - Recenzie

Editura: Crime Scene Press

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 272

Anul apariției: 2022

Traducere: George Arion Jr.

Ragnar Jónasson s-a născut la Reykjavík în 1976. Lucrează ca avocat și predă legislația privind drepturile de autor la Facultatea de Drept a Universității din Reykjavík. Cărțile lui Ragnar s-au vândut în peste 1 milion de exemplare în toată lumea. Au fost răsplătite cu numeroase premii și distincții în Islanda, Marea Britanie și Statele Unite. Cele două serii care l-au consacrat pe Ragnar sunt Dark Iceland (care îl are în centru pe tânărul Ari Thór) și Hulda (cu detectiva care poartă același nume). Drepturile pentru cărțile lui s-au vândut în 30 de țări.

„Dar în ciuda acestor lucruri, în inima lui sălășluiau amintiri întunecate pe care spera să le poată ține ascunse în umbră.”

Al patrulea volum din seria Dark Iceland. Bestseller în Marea Britanie, Franța și Australia. În Siglufjörður, cel mai nordic punct al Islandei, izbucnește o epidemie. Tânărul polițist Ari Thór încearcă să rezolve un caz de crimă vechi de cincizeci de ani. Chiar dacă obține dovezi noi, ancheta se dovedește dificilă într-un oraș mic unde nimeni nu vrea să afle adevărul, iar secretele sunt la ordinea zilei. În anchetă îl ajută ĺsrún, o jurnalistă din Reykjavík care investighează la rândul ei un caz de crimă în care este implicat prim-ministrul Islandei. Lucrurile iau o turnură sinistră atunci când un copil dispare în plină zi. Cum răpitorul e în libertate, iar orașul e supus carantinei, trecutul se va întoarce să-i bântuie pe toți.

„(...) spunându-i că locuința lor trebuia ocrotită de prezența necunoscută despre care era convins că o amenința.”

Nu e primul meu contact cu autorul islandez Ragnar Jónasson, fiindcă scris de el am mai citit și romanul Fata care a murit (din câte știu, nu face parte dintr-o serie - eu chiar nu le am cu seriile și ordinea cărților dintr-o serie; recenzia o găsiți AICI, dacă vă interesează) - o carte care nici nu mi-a displăcut, dar nici nu m-a încântat prea tare. În Sfâșiere, al patrulea volum din seria Dark Iceland care îl are în centru pe polițistul Ari Thór, un tânăr care își descoperă, încetul cu încetul, viața și coordonatele acesteia, lucrurile n-au fost neapărat mai frumoase: o carte care, într-adevăr, mi-a plăcut dar doar pentru că se citește rapid, nu te solicită și are personaje destul de convingătoare, a căror „devenire” este interesant de urmărit. În schimb, nu m-a convins prea mult acțiunea, am perceput-o ca fiind liniară, oarecum previzibilă (vorbesc de „momentele cheie”), iar întorsăturile de situație pe care le-așteptam au cam lipsit, ce-i drept. Aș spune, de fapt, că este o carte polițistă clasică - și eu cred că am depășit puțin perioada aceea, deoarece puține cărți din genul thriller, polițist, noir reușesc să mă mai surprindă, să mă mai convingă și să-mi livreze ceva absolut spectaculos.

„- E chiar aici, plânge, țipă, așteaptă poliția. Nu e în stare să vorbească la telefon.”

Am citit mulți autori nordici, iar unii dintre ei nu m-au dezamăgit niciodată. În schimb, la mulți am regăsit ceva ce-aș putea denumi drept „studiu”, ceva care îmi dă de înțeles că respectivul roman are în spate o etapă serioasă de documentare, iar ideea este relevată în scriere, în „fundamentarea” punctului de plecare sau, de ce nu, chiar concluziei cărții. În schimb, în romanul lui Ragnar Jónasson mi s-a părut că lipsește convingerea, că ceva „scârțâie”. În sine, „misterul cărții” mi s-a părut a fi, de fapt, niciun fel de mister. Nu știu, ideea e că m-am prins destul de rapid care-i treabă și, sincer, „concluzia” a fost una mult prea... meh! Știu că am perceput lecturarea acestei cărți ca fiind așa deoarece am citit foarte multe titluri din genul acesta, deci am grade de comparație, deci am standarde și un etalon după care mă ghidez atunci când vorbesc despre o carte aparținând acestui gen. Altfel, dacă ar fi să vorbesc din perspectiva unei persoane care abia descoperă acest gen literar - ceea ce, normal, nu pot face -, știu că aș spune că, într-adevăr, Sfâșiere chiar e o lectură antrenantă, bună, tensionată pe alocuri!

„Adrenalina, frigul și șocul îl făceau să conceapă o altă posibilitate - una infinit mai rea.”

Ce mi-a plăcut și la celălalt roman al lui Ragnar Jónasson a fost cadrul restrâns al acțiunii (nu-i ca și cum, de fapt, n-ar fi o „abordare” deja răsuflată în cărțile de genul), dar Ragnar Jónasson i-a dat ceva special, nu știu, o culoare locală care m-a atras și parcă m-a făcut să-mi imaginez respectivul loc, ca și cum aș fi acolo: fiordul acela îndepărtat, izolat, abandonat, cu un număr limitat de personaje, fără electricitate, gaz, încălzire, într-o iarnă islandeză lungă, lungă, din anii '50. A avut, așa, ceva diferit, ceva ce m-a făcut să vreau să descopăr mai mult din misterul cărții (așa-zisul „mister”, de fapt). După cum bine știți, nu voi vorbi despre acțiunea cărții și tralala și ce s-a întâmplat, fiindcă n-are niciun sens: mie nu mi-ar plăcea niciodată să citesc o recenzie care îmi spune „ce-se-întâmplă-în-carte”. În schimb, obișnuiesc să vorbesc despre cum am perceput eu cartea, cum m-a făcut să mă simt și, dacă rezonați cu experiențele mele literare (sau ați făcut-o vreodată), cu siguranță mă înțelegeți!

„Acum i se făcuse teamă - și era aproape sigur - că visele urmau să i se transforme într-un coșmar.”

În sine, complotul cărții nu e un... complot. Nu știu, chiar nu știu cum să mă pronunț fiindcă mi s-a părut că ceva a scârțâit rău. Că am avut parte de o lectură fragmentată, iar alternanțele dintre capitole - nepăstrând o continuitate logică a celui anterior - mi s-a părut gravă de tot. Au fost prea fără legătură, parcă un haos structural (și nu mai zic nimic de faptul că, necitind primele trei volume din serie, am fost de-a dreptul bătut date fiind anumite situații - nici nu știam de unde să le iau și unde să le pun). De asemenea, nu m-a încântat nici stilul de scriere al autorului, deoarece am găsit numeroase fraze repetate exhaustiv, devenind deranjant la un moment dat. După cum am mai spus, uneori caut ca în cărțile de acest gen să găsesc și ceva emoție, poate puțină profunzime, ceva care să mă sensibilizeze și să mă imerseze mult mai mult în lumea romanului. Ei, bine, n-a fost să fie în acest caz, sub nicio formă!

„Se putea lipsi de migrenă, după toate celelalte.”

Aici, iarăși, fac o comparație - unele cărți nordice sunt geniale prin profunzimea și evoluția personajului, prin modul în care îi poți observa devenirea (uneori, pur și simplu citești următoarea carte din serie doar pentru a vedea ce va mai face respectivul personaj). În Sfâșiere, chiar nu-mi dau seama dacă Ari Thór are această „profunzime și evoluție”. V-am spus, nu am citit primele trei cărți din serie, deci nu pot să mă pronunț - dar în volumul de față nu mi-a transmis absolut nimic, iar alegerile sale mi s-au părut a fi, pur și simplu, „cele mai ușoare”, fără bătăi de cap sau alte chestii de-acest gen. Fără conflicte interioare, fără remușcări, fără... efervescență. Plat. Vag. Iar Isrun, jurnalista îndrăzneață? Sincer, chiar am uitat totul privitor la ea. În fine, nu știu ce-aș mai putea spune! După cum am afirmat deja, este o serie bună pentru cei care abia fac cunoștință cu acest gen literar (dar să începeți, neapărat, cu primul volum). Pentru mine, unul, nu-i tocmai ce trebuie!

„- Cine e tânărul ăsta și ce s-a întâmplat cu el? E posibil să fie vinovat de moartea mătușii mele?”

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Ragnar Jónasson, Sfâșiere, prin care ne dorim ca această lectură să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatura pe tocuri, Ciobanul de azi, Citește-mi-l.