Femeia cu fustă violet, de Natsuko Imamura - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction 

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 2 din 5 steluțe

Număr de pagini: 202

Anul apariției: 2022

Traducere: Raluca Nicolae

Natsuko Imamura s-a născut în 1980, în orașul Hiroshima. Studenția și-a petrecut-o în orașul Ōsaka, unde s-a stabilit definitiv. Debutează cu miniromanul Atarashii musume (Fata cea nouă), încununat în 2010 cu Premiul Osamu Dazai. Un an mai târziu schimbă titlul microromanului în Kochira Amiko (Aici Amiko) și îl publică alături de nuvelele Pikunikku (Picnic) și Chizu-san (Doamna Chizu), volumul primind Premiul Yukio Mishima în 2011. Un alt roman al său, Ahiru, câștigă Premiul Hayao Kawai în 2016 și este nominalizat la Premiul Akutagawa. În 2017, autoarea adaugă în palmares Premiul Nōma pentru Hoshi no ko (Copilul stelelor), aflat de asemenea pe lista de nominalizări pentru Premiul Akutagawa, pe care îl va primi doi ani mai târziu, în 2019, pentru Femeia cu fustă violet (Murasaki no sukāto no onna, 2019; Humanitas Fiction, 2022), roman tradus ulterior în engleză, franceză, spaniolă și italiană. În 2020, Natsuko Imamura este răsplătită cu Premiul Cetățean de Onoare al Orașului Hiroshima.

„Și-a notat ceva în palmă. Să fi fost un 8? Sau poate un 3? Era limpede că erau niște numere. Ora trei pe 8 ale lunii? Data și ora interviului?” 

Cartea unei obsesii tulburătoare, într-un crescendo dramatic, ce capătă treptat tonurile unui roman de suspans, desfășurându-se într-o spirală de sentimente nerostite, de singurătate, de angoasa a două femei captive între dorința de a fi vizibile și nevoia de a fi iubite. Un roman cu doze mari de umor, explorând vulnerabilitatea și dificultatea de a-ți găsi un loc într-o lume în care ești perceput ca diferit. Personajul căruia i se spune „Femeia cu fustă violet“ este de vârstă incertă, se dă în vânt după brioșele cu cremă de lapte, nu are prieteni și a schimbat o mulțime de slujbe. Probabil că datorită fustei violet, care a ajuns să-i definească identitatea, urmează mereu aceeași rutină. Când iese din casă, vecinii sunt cu ochii pe ea, iar copiii din parc o urmăresc, dornici s-o atragă în jocurile lor. Femeia cu fustă violet are un unic mare talent – să se strecoare lin prin mulțime fără să se atingă de nimeni și fără să se lase doborâtă de nici un trecător. Același talent este pus în valoare și în modul în care știe să navigheze prin viața cotidiană. Și tocmai atunci când oamenii cred că au reușit să-i înțeleagă și să-i anticipeze orice mișcare, un eveniment ieșit din comun rupe sfera predictibilului.

„În ultima vreme o vezi toată ziua bună ziua prin parc sau prin magazine. Pocnește de sănătate, din câte îmi dau seama, deși nu pot sta tot timpul cu ochii pe ea. Și când zic că pocnește de sănătate înseamnă că nu lucrează. 

Ce n-aș da să ne împrietenim! Dar cum?

Nu-mi stă mintea decât la asta. Și zilele se scurg una după alta...”

După ce am terminat de citit Femeia cu fustă violet - într-o singură repriză, cap-coadă, cum s-ar spune -, m-am regăsit întrebându-mă: despre ce a fost această carte, ce tocmai am citit? O carte despre rutina „unei femei cu fuste violet”, povestită de „femeia în galben”, cunoscută drept și „tipa care o urmărește și dezvoltă o obsesie absolut patologică pentru această femeie cu fustă violet”? Totuși, care-i faza cu această obsesie, faptul că știe efectiv orice despre femeia cu fustă violet? Hmm. În orice caz, pare că încearcă să iasă în evidență, să-i atragă atenția, ba chiar, cică, o și trage la un moment dat de nas într-un autobuz însă, din cauza circumstanțelor, o altă întâmplare este mult mai importantă, iar femeia cu fustă violet nu-și dă seama, nici până la ultima pagină, că această femeie știe totul despre ea (cel puțin totul din momentul în care este observată pentru prima dată). Dacă nu aflăm ce tip de fustă are aceasta, care este nuanța de violet pe care o poartă, măcar află că o cheamă Mayuko Hinō. Și că-i plac brioșele și reușește să nu iasă prea mult în evidență (dar, totuși, atrage atenția patologică a altei femei).

„În general, când are de lucru, muncește de dimineața până seara. În asemenea zile, se duce glonț acasă, trasă la față de oboseală, fără să se mai abată pe nicăieri. Dacă are liber, preferă să nu iasă.”

Nu știu ce a stârnit această carte în mine. Clar, nu mi-a plăcut, dar, totuși, a reușit să mă țină acolo, poate doar din dorința de a vrea să citesc pentru ca, în sfârșit, să ajung la partea aceea interesantă (care, oricum, n-a existat). În afară de un mare „meh”, chiar nu merită altceva, după părerea mea (subiectivă, bineînțeles). Ce-i drept, mă așteptam să am parte de o poveste psihologică, ba chiar această carte am observat că ar fi considerată ca fiind „thriller” (nici pe departe!), iar premisa obsesiei, sincer, ar fi putut fi fructificată mult mai bine. A fost ceva surprinzător de dezamăgitor, „fragmentat”, să zic așa. Nu am reușit să identific niciun scenariu - nu m-a amuzat, nu m-a tulburat, nu m-a mișcat sub nicio formă. Da, într-adevăr, naratoarea este o femeie ciudată, însă are o ciudățenie, cum să-i zic, plictisitoare. Previzibilă. Seacă. Repetându-mă, sunt absolut sigur că ideea ar fi putut fi fructificată mult mai bine, într-o direcție cu totul spectaculoasă. Însă, în cartea aceasta, nimic altceva în afară de sfârșit n-a reușit să-mi stârnească sentimentele de neliniște și (o oarecare) teamă, cum o fac, de obicei, cărțile din genul thriller. 

„- Fii pe pace! N-o să-ți zică nimeni nimic, a intervenit șefa de tură Hamamoto. O vezi? a întrebat ea, arătând spre doamna Tachibana. Toată lumea știe că-și umple sticla de apă cu șampania rămasă de la oaspeții hotelului. Și niciodată n-a fost descoperită.

- Da? a întrebat Femeia cu fustă violet, șocată.

- Ce minciuni gogonate! a râs doamna Tachibana, fluturându-și mâna în dreptul feței.”

De altfel, nu aflăm nimic despre naratoare. Este o femeie foarte evazivă când vine vorba de propria-i identitate. Practic, nu știm mare lucru despre ea - ce o motivează, de ce este atât de obsedată de Mayuko Hinō (n-am putut decât să validez scenariul în care, ei, bine, începea să dezvolte o atracție - și ea patologică - pentru această femeie cu fustă violet). În fine, nimic notabil din acest punct de vedere. Totuși, prin obsesia ei, aceasta reușește s-o manipuleze într-un fel pe Mayuko Hinō, astfel încât aceasta să se angajeze, pe post de menajeră, chiar la hotelul la care lucrează. Odată ce „prada” reușește să se angajeze și începe să lucreze acolo, naratoarea noastră profită de acest lucru, bineînțeles, urmărind-o și mai atent: îi observă progresul la locul de muncă, dacă se înțelege sau nu cu ceilalți colegi, cât de muncitoare este. Cu alte cuvinte, își petrece cea mai mare parte a timpului spionând-o pe Mayuko Hinō și ascultând cum o bârfesc ceilalți colegi. Totuși, mi s-a părut absolut bizar faptul că nimeni (chiar nimeni?!) nu o observă pe această femeie care stă mereu la pândă și își face urechea pâlnie pentru a asculta ce zice Mayuko Hinō: din nou, totul pare să se potrivească perfect, ba poate chiar să potențeze absurditatea acestei povestiri atât de bizare (și plictisitoare, și banale, și enervante). 

„- Nici o gospodină care se respectă n-ar arunca mâncare la gunoi. Ar fi de neiertat!”

De-a lungul celor 200 de pagini, chiar nu se întâmplă nimic notabil, demn de menționat: dinamica, deși există, este plictisitoare, personajele nici nu-s tocmai bine conturate, povestea curge și curge, cele mai multe scene desfășurându-se în interiorul hotelului sau în afara lui, în timp ce Mayuko Hinō este urmărită de cealaltă femeie. Deși, spre final, povestea parcă vrea să meargă într-o anumită direcție, nu m-a convins și chiar mi s-a părut a fi mult prea plat totul, fără a fi fost dozat cum trebuie. Poate ar fi fost mult mai bine dacă totul ar fi luat o întorsătură mai caraghioasă, mai absurdă (fiind deja, după părerea mea, un roman absurd), sau dacă s-ar fi angajat în a fi un roman de o psihologie neliniștitoare - despre obsesie, gelozie, duplicitate, exacerbarea sentimentului proprietății. În schimb, am obținut doar un amestec fad, sec, deci o carte despre nimic, să zic așa. Doar o altă carte! Aici este vorba despre experiența mea cu această carte, strict personală, ceea ce nu înseamnă că Femeia cu fustă violet este o lectură care să nu placă. În schimb, mie chiar nu mi-a plăcut - și, sincer, chiar îmi pare rău. Aș fi vrut să-i pot acorda mai mult din creditul meu, dar n-a fost să fie!

„Preț de o clipă, am crezut că urechile îmi jucau feste. Dar nu, ea fusese. Femeia cu fustă violet știa și să râdă!”

În schimb, pot spune că mi-a plăcut foarte mult că n-a fost o carte grea, solicitantă, ci a mers deosebit de rapid. Nici n-am știut cum am ajuns la sfârșitul ei, după ce am început-o. Într-adevăr, pe parcursul lecturii n-am fost încercat de niciun fel de sentiment, emoție, nu m-am atașat de niciun personaj și n-am găsit nimic „care să mă miște”. A fost doar, după cum am spus și mai sus, o altă lectură, și mă bucur, totuși, că am avut și această experiență. Femeia cu fustă violet a venit după o perioadă în care, sincer, am citit destul de multe cărți grele și chiar simțeam o oarecare oboseală enervantă, așa că a fost, în acel moment, exact ce trebuie. Într-adevăr, aș fi vrut să-mi placă mult mai mult și să nu-i dau doar două steluțe. Dar trebuie să existe și astfel de cărți, nu? Și astfel de experiențe. Numai așa putem aprecia, atunci când e să fie, cărțile care ne-au plăcut cu adevărat. Să aveți doar lecturi pe placul vostru!