Scrisoare mamei, de Serghei Esenin - Recenzie

Editura: ART

Colecția: Malul albastru 

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 96

Traducere: George Lesnea

Anul apariției: 2022

Serghei Alexandrovici Esenin (1895-1925) s-a născut la Konstantinovo, în fostul Imperiu Rus, într-o familie de țărani cu venituri modeste. Cum părinții lui erau întotdeauna în căutarea unui loc de muncă, de obicei în orașele mai mari, micul Esenin a ajuns în grija bunicilor materni, al căror sat avea să-l părăsească la vârsta de șaptesprezece ani, pentru a se muta la Moscova. Aici s-a înscris la universitate, pentru ca ulterior, neavând suficienți bani să se întrețină, să abandoneze studiile. Câțiva ani mai târziu, după ce ocupase o vreme un post de corector într-o editură și după ce publicase câteva poeme prin revistele vremii, dezamăgit de lipsa de interes a societății moscovite pentru opera sa, Esenin s-a mutat la Petrograd (ulterior Leningrad, în prezent Sankt Petersburg). Încet-încet, din ce în ce mai familiarizat cu politica revoluționară a momentului, și-a extins grupul de prieteni literați, iar alături de câțiva dintre aceștia a pus ulterior bazele imaginismului; poeții imaginiști își citeau operele prin cafenele, ajungând în atenția publicului nu doar pentru extraordinarul lor talent artistic, ci și prin scandalurile de proporții pe care le creau. Și numeroasele și tumultuoasele căsătorii ale lui Esenin au intrat în atenția publicului. După un scurt mariaj cu o fostă colegă de la editura unde lucrase când se mutase la Moscova, Serghei Esenin s-a căsătorit cu actrița Zinaida Reich, alături de care a trăit timp de patru ani. Mariajul cu cea de-a treia lui soție – celebra dansatoare americană Isadora Duncan, căreia i s-a alăturat în turnee – a ajuns în atenția presei internaționale: la beție, pradă unei agresivități furibunde, Esenin distrugea camerele de hotel în care erau cazați. După ce a divorțat și de Isadora, s-a întors în Rusia, unde s-a căsătorit pentru a patra și cea din urmă oară cu una dintre nepoatele lui Lev Tolstoi. Se apropia însă de sfârșitul vieții: copleșit de un profund dispreț de sine și de sentimentul că eșuase în misiunea lui de a deveni un poet al poporului, a suferit o cădere nervoasă, în urma căreia – după o scurtă perioadă de spitalizare – s-a sinucis într-o cameră de hotel. Personalitatea lui duală – pe de-o parte un om simplu, crescut la țară, poetul unei lumi rurale a icoanelor, a cucerniciei și-a lucrurilor rudimentare; pe de altă parte, un exhibiționist scandalagiu și blasfemator – a constituit întotdeauna piedica principală în calea adaptării sale la societatea în continuă schimbare a Rusiei de început de secol XX.

„Te-oi cânta pe tine și pe oaspăt,

Soba ta, cocoșul și-acești maci,

Și pe versuri o să curgă, proaspăt,

Laptele roșcatei tale vaci.”

Volumul de față adună în paginile lui câteva dintre cele mai cunoscute poeme a lui Serghei Esenin, poet care a pus bazele imagismului - mișcare literară avangardistă în Rusia modernă -, cu intenția de a se distanța de futurismul rus și inspirat în alegerea numelui de imagismul anglo-american. Temele recurente ale versurilor sale, printre care viața la țară și anii copilăriei, în pofida nostalgiei care le împresoară, sunt toate instrumente ce înfățișează realitatea în toată cruzimea ei, lipsită de orice urmă de idealism. Patima alcoolului și actele de huliganism la care Esenin se deda neîncetat, de asemenea amintite adeseori în poezia sa, aveau să-i macine viața și relațiile sentimentale. Pe 28 decembrie 1925 Serghei Esenin a fost găsit mort într-o cameră de hotel din Sankt Petersburg. Se pare că, după ce fusese spitalizat în același an în urma unei căderi nervoase și ajuns pradă depresiei, acesta s-ar fi spânzurat. Mai înainte însă, deznădăjduit de faptul că în camera de hotel nu exista nicio picătură de cerneală, Esenin și-ar scris ultimele versuri cu propriul sânge.

„Dar demult ei nu mai sunt pe lume.

Luna rătăcind prin țintirim

Ne arată crucile anume,

Că și noi la ele-o să venim.”

Fără să fiu impresionist, pot spune că, citind Scrisoare mamei, am citit, de fapt, cea mai frumoasă carte de poezii din viața mea. Fără să fiu impresionist, voi spune că am vârsta o groază de lacrimi și am fost încercat de sentimente dintre cele mai dureroase. În volumul acesta, Esenin, efectiv, „își varsă sângele”, realizează un impresionant și real și verosimil și palpabil tablou al unei vieți tumultuoase, zbuciumate, dar care își găsește corespondent în lumea exterioară: cățelușii abia fătați care au fost înecați, după ce au fost aruncați, într-un sac, în râul care curge neîncetat, animalele care, în fața cruzimii omului, nu au nicio șansă. În același timp, în volumul său, Esenin realizează un fidel portret al Rusiei pre- și post-revoluționare, reiterând viața la sat, dinamica ei firească, simplitatea ei sui generis, cu tot ce înseamnă aceasta. Doamne, cât de mișcat am fost de citit, cât de frumos a reușit să scrie, să redea anumite imagini, să livreze emoție palpabilă, autentică.

„Noi, prin suflete, din salt,

Aruncăm cu bombe groase.

Nu ne pasă de înalt

Și icoanele vâscoase.”

Un volum magistral, care, sincer, aș fi vrut să nu se mai termine. Aș fi vrut să fie adăugate noi pagini pe zi ce trece, pentru a-l citi până la sfârșitul vieții - câte o poezie pe zi. Nu zi, de fapt, că nu am citit acest volum de mai bine de trei ori, ci de faptul că nu m-aș putea sătura nici dacă aș citi aceeași poezie la nesfârșit. Chiar dacă, într-adevăr, unele sunt mai bune decât altele (evident, este o părere strict subiectivă), în tot volumul lui Serghei Esenin parcă pulsează același sentimente: tristețea, nostalgia, durerea. Dorul mamei, dar și frustrarea artistului care parcă nu și-a găsit locul - care nu poate, în cele din urmă, să trăiască din asta. În volumul Scrisoare mamei, Esenin nu se adresează doar mamei sale - ci întregii lumi. Întregii naturi. Se adresează angrenajelor greșite ale acestei lumi, dar nu le ceartă, nu le judecă: ci doar își deschide sufletul încercat în fața lor. Pentru Esenin, foaia reprezintă salvarea, iar cerneala cu care scrie reprezintă sufletul care sângerează. Iar când durerea își găsește loc în sufletul unui artist binecuvântat, atunci ceea ce urmează nu are să fie decât atât: capodoperă!

„Toți suntem vremelnici pentru veci,

Rar ning fagii frunzele deșarte...

Binecuvântat să fie deci

Că trăiesc și că mă duc spre moarte.”

Am adorat fiecare poezie, fiecare rând, fiecare cuvânt (și, apropo, cartea aceasta chiar are rimă, să știți, și ritm, măsură, că tot vorbeam, într-o recenzie de mai jos, despre elementele de prozodie). Fiecare emoție pe care mi-a transmis-o Esenin a fost reală, mi s-a strecurat sub piele și m-a frământat. Nu știu, nu pot decât să vi-l recomand, fie că citiți, în general sau nu, poezie. Chiar merită, deoarece este o carte universală, o carte despre sufletul uman, despre dor, despre mamă, despre familie, despre greutatea vieții și, în cele din urmă, despre frumusețea ei. Despre dinamica firească a omului pe acest Pământ infinit. Despre limitarea noastră și ceea ce, în cele din urmă, însemnăm. Simt că am scris această recenzie și, de fapt, n-am reușit să spun nimic așa cum trebuie. În cele din urmă, rămân la concluzia pe care o am și o voi avea întotdeauna: despre poezie nu poți vorbi. Poezia nu o poți teoretiza, nu o poți explica. O poți doar trăi - atât! Iar eu am trăit acest volum de la primul cuvânt până la ultimul rând.