Logodnicele Reichului, de Jean-Christophe Grangé - Recenzie

Editura: Crime Scene Press

Rating: 5 din 5 steluțe

Numă de pagini: 688

Anul apariției: 2022

Traducere: Horia Nicola Ursu

Jean-Christophe Grangé (15 iulie 1961 la Boulogne-Billancourt) este un jurnalist, reporter, scriitor, scenarist și autor de benzi desenate francez. Opera sa a fost tradusă în peste treizeci de limbi, Grangé devenind, astfel, unul dintre cei mai de succes autori francezi contemporani de polar. În 1994, debutează în roman cu Le Vol des cigognes, un volum mai bine primit de criticii literari (care îi laudă imaginația bogată) decât de public. Totuși, al doilea său roman, apărut în 1998, Les Rivières pourpres, devine bestseller absolut. În 2000, Les Rivières Pourpres e adaptat pentru cinema de către Mathieu Kassovitz. Un alt succes răsunător: filmul depășește 3,5 milioane de bilete vândute în Franța și are încasări importante cam peste tot în Europa, dar mai ales în Italia. După apariția romanelor Le Concile de pierre (2000) și L’Empire des loups (2003), reputația lui Jean-Christophe Grangé de maestru al thriller-ului francez devine de necontestat. La Editura Crime Scene Press au mai apărut și romanele Ultima vînătoare (2021, traducere de către Horia Nicola Ursu), Rîuri de purpură (2019, traducere de către Horia Nicola Ursu) și Tărîmul morților (2019, traducere de către Horia Nicola Ursu).

„Ea se supuse, în foșnetul de mătase al veșmîntului vaporos. Femeia era pur și simplu răpitoare, și, în acel moment, se simțea el însuși «răpit» de frumusețea ei.

Jocul de cuvinte, ticul obsesiv al psihanaliștilor.”

Superbele „Logodnice ale Reichului” se întâlnesc în fiecare după-amiază la Hotelul Adlon din Berlin, unde stau de vorbă și beau șampanie în timp ce Europa, în pragul celui de-Al Doilea Război Mondial, e gata să facă implozie. Dar ele sunt și victimele unui ucigaș misterios, care le atacă pe neașteptate pe malurile râului Spree și le supune unor mutilări cumplit. În acest Berlin incandescent, trei personaje ieșite din comun pornesc o anchetă: Simon Kraus, un psihanalist talentat și gigolo, pregătit oricând să-și șantajeze pacienții; Franz Beewen, un uriaș al Gestapo-ului, brutal și nemilos, aflat în război cu lumea întreagă; Minna von Hassel, o moștenitoare bogată și un psihiatru dedicat, hotărâtă să-i salveze pe cei de care Reich-ul a uitat. Cei trei anchetatori care nu au nimic în comun unul cu celălalt pornesc pe urmele Monstrului și descoperă un adevăr năucitor. Răul nu e întotdeauna acolo unde te aștepți să fie.

„Dar cum oare avea să-l convingă să o ajute?

Simțise de multă vreme că ciclopului i se cam aprinseseră călcîiele după ea, dar asta nu avea să fie de-ajuns. 

Privi încă o dată lista de nume și-i veni o idee.

Da, aceasta era singura cale...”

Bun, am să-ncep această recenzie spunând că ce a început ca o angoasă, teamă, din cauza numărului atât de mare de pagini, implicit a gândului de „mamă, cât a lungit-o!”, s-a transformat aproape instant în certitudinea faptului că, ei bine, în această carte nimic nu este în plus, nimic nu este tras de păr, ci totul este exact la locul lui, cum trebuie. M-a încurajat și faptul că Anca, o colegă de echipă, a spus că îi place cartea, și de obicei ne cam potrivim la lecturi. Well, Anca, chiar știu de ce ți-a plăcut: pentru că, într-adevăr, este un roman bun, bun de tot, care de-a lungul a aproape șapte sute de pagini (!!!) te poartă printr-o aventură intensă, într-o desfășurare uimitoare de forță literară și documentare istoric. Logodnicele Reichului are tot ce-i trebuie pentru a fi un thriller clasic, de-o bogăție și fidelitate uimitoare a detaliilor istorice, care atestă munca de documentare a unui autor de top, extrem de bine plasat în ierarhia scriitorilor de succes din Franța. Intriga este extrem de bine pusă la punct și, mai mult decât atât, atent valorificată de către domnul Jean-Christophe Grangé: elaborarea ei m-a dat pe spate și, sincer să vă spun, eu am citit acest roman în doar câteva reprize - l-am început într-o zi și l-am terminat în următoarea -, pentru că nu m-am putut desprinde de el. Voiam să aflu și mai multe, și mai multe, și mai multe, și în cele din urmă să descopăr care-i toată faza. De asemenea, tot la recomandarea unui coleg de echipă, nu mi-am bătut capul pentru a-mi da seama care-i treaba, pentru că oricum (după cum s-a și dovedit), nu mi-aș fi dat seama în veci și pururi. Ah, și cât ador cărțile de genul!

„Kraus nu avu timp să ceară lămuriri mai precise; îi fu de-ajuns însă să imite gestul sec al nazistului, care avea și el arma în mână. Trase brusc de chiulasă, care se ridică și se îndoi ca un braț mecanic și, gata șmecheria!, un glonț intrase pe țeavă.

Ceilalț doi îi imitară la rîndul lor și, din nou, auzind clinchetul armelor, Simon tresări. Acum chiar își dorea să pornească cît mai repede la acțiune.”

În Berlinul nazist, a comite crime nu este ceva ce ar ieși în evidență, nu? O mare parte din populație are mâinile pătate de sânge. Totuși, atunci când soțiile marilor demnitari naziști devin ținta unui criminal feroce, psihopat și violent, care își mutilează victimele și, într-un mod bizar, le fură pantofii, bineînțeles, da, bineînțeles că lucrurile trebuie să se schimbe, nu putem permite așa ceva, nu? Normal! Așadar, este vorba despre un thriller cu crime (my God, și ce crime, cu detalii înfiorătoare, explicite, mutilare și extirparea organelor), în care, evident, ideea este de a-l găsi pe criminal și a-l pedepsi. Totuși, romanul acesta este mult mai mult decât atât. Dincolo de acțiunea palpitantă, intriga bine dezvoltată, complexă, pistele atât de bizare (evident, false), dincolo de indiciile elaborate și finalul care îți dă de gândit, romanul lui Jean-Christophe Grangé este un adevărat document istoric, care conturează, încă o dată, ororile de nedescris din timpul domniei celui de-al Treilea Reich. Așadar, nu e doar un thriller extrem de bun, ci și un roman istoric deosebit de fidel situațiilor care descriu această perioadă istorică (greșită, după părerea mea, din istoria întregului mapamond).

„Toată lumea se grăbise să se pună la adăpost. Traversară prima curte, apoi pe cea de-a doua. Ploaia trezea rezonanțe extraordinare în spațiul închis, cu acorduri grave și greoaie sub porți, cristaline în zonele deschise ale curților. Nici una dintre curți nu avea o suprafață mai mare de treizeci de metri pătrați. Simon își aminti că aceasta era suprafața minimă necesară pentru mânuirea unui furtun de pompieri.”

De asemenea, personajele cărții sunt complexe, foarte bine dezvoltate de-a lungul cărții, fie că vorbim despre protagoniști sau personaje secundare. Franck Beewen, ofițer SS care, totuși, nu împărtășește ideologiile naziste, dat fiind faptul că tatăl său, acum într-un azil condus de către Minna Von Hassel, medic psihiatru a cărui teză de doctorat tratează recidiva criminalilor, care îl ajută foarte mult pe acest ofițer în ancheta sa, dar și Simona Kraus, psihanalist care este foarte interesat de lumea viselor și însemnătatea acestora și care, de asemenea, se întâmplă să aibă printre pacienți câteva dintre victime. Acest „gigolo”, de fapt, trăiește periculos, șantajându-și amantele - soțiile unor înalți și puternici demnitari naziști. Victimele? Tinere frumoase, care duc o viață lipsită de griji, și care, în fiecare după-amiază, se întâlneau la hotelul Adlon, un loc lipsit de griji în inima unei Europe care stătea să explodeze. Câteva dintre ele obișnuiau să meargă la Simon Kraus, deoarece păreau să manifeste simptome de anxietate, în special vise ciudate în care le apărea un om misterios făcut în întregime din marmură. Mai mult decât atât, după cum își dă Kraus seama, fiecare femeie care a visat acel om de marmură a fost găsită, în cele din urmă, moartă. Bizar, nu?

„Nu mai avea tată, nu mai avea un ucigaș pe care să-l urmărească, războiul nu mai exista pentru el: avea să mai pedaleze în gol vreo cîteva secunde, dar picajul era iminent...”

Amestecând ficțiunea (într-o formă estetică formidabilă) cu realitatea istorică reprezintă, după părerea mea, un pariu destul de curajos - însă Jean-Christophe Grangé chiar reușește să le dozeze exact cum trebuie pentru a face din roman o experiență literară memorabilă. Un roman istoric de anvergură, foarte bogat, perfect documentat, care te poartă printr-un carusel întreg de întâmplări bizare pe care, dacă le analizezi cu atenție, nu ai cum să nu le percepi ca fiind de-a dreptul fascinante: o fi ele crime, însă motivele din spatele lor (normal, când ajungi să le afli) se dovedesc a-l convinge pe cititor că, într-adevăr, a meritat toată așteptarea. Recunosc, la mine n-a fost o așteptare prea lungă, pentru că, vorba aia, „am dat talpă” și am citit romanul extrem de rapid (l-am adorat pagină cu pagină cu pagină), și am fost extrem de satisfăcut de faptul că nu am simțit măcar o clipă că totul ar fi prea lung, cu descrieri absolut lipsite de sens și finalitate. Nu. Jean-Christophe Grangé și-a tratat personajele exact cum trebuie, a oferit detaliile exact cum trebuie și a dus toată acțiunea exact în direcția în care trebuie. După ce am citit Logodnicele Reichului, mi-am dat seama că vreau să citesc cât mai rapid și celelalte trei cărți scrise de autor și traduse la Editura Crime Scene Press. Am nevoie de ele exact acum, pentru că mi-au lipsit cărțile thriller bine scrise, care să mă țină captiv (total neașteptat!) de-a lungul întregii lecturi.

„- Mergem la morgă, spuse el. Să-ți schimbi puțin starea de spirit.”

O lectură densă, captivantă, care m-a surprins în toate privințele. Și în primul rând m-a surprins cel mai mult faptul că, deși are aproximativ șapte sute de pagini, nu m-a plictisit deloc, dar deloc. În măsura în care este un thriller, un roman polițist, mistery, acestă carte este și un roman istoric care ne oferă un punct de vedere original, aș zice, asupra modului în care s-a întâmplat totul. M-a cucerit în totalitate, sincer, iar personajele mi-au plăcut la nebunie acești „eroi” neașteptați care, în fine, or fi ei ușor de detestat, însă fiecare este mânat de motivele sale, de slăbiciunile și tabieturile sale, dar de care ajungi, încetul cu încetul, să te atașezi. Iar asta chiar nu-i puțin lucru. Spre sfârșit, nu pot spune decât că vă recomand cu cea mai mare încredere cartea lui Jean-Christophe Grangé, Logodnicele Reichului, cu mențiunea că, na, v-aș recomanda să o citiți doar atunci când sunteți siguri că aveți la dispoziție timpul necesar pentru a-i acorda atenția și timpul cuvenite. Nu e un roman tocmai ușor, în special datorită (sau din cauza?) detaliilor istorice fidele, dar cu siguranță este o lectură prețioasă, o lectură care ne arată, încă o dată, cât de puține am învățat din istoria lumii. Iar asta o face să fie, de fapt, de neprețuit. Ah, da, am uitat să menționez și chiar vreau să o fac: felicitări traducătorului, Horia Nicola Ursu, care a făcut o treabă extraordinară! 

„Deodată, capacul se deplasă puțin. Insistă și, de astă dată, avu succes. Capacul sări de la locul său. Îl împinse deoparte și reuși să-și umple plămînii cu aer.

Era salvat. Era în viață. Era afară în ploaie și era el însuși ploaie și viață, aer și noapte.”

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Jean-Christophe Grangé, Logodnicele Reichului, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatura pe tocuri, Ciobanul de azi, Citește-mi-l!