O stea îndepărtată, de Roberto Bolaño - Recenzie

Editura: Pandora M 

Colecția: Anansi. Contemporan

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 160

Anul apariției: 2022

Traducere: Alina Cantacuzino 

Roberto Bolaño s-a născut la Santiago de Chile în 1953, dar a trăit cea mai mare parte din viață în Mexic și în Spania, unde a murit la vârsta de 50 de ani. Este autorul a numeroase volume de ficțiune, nonficțiune și poezie, printre care se numără Detectivii sălbatici, O stea îndepărtată sau Nocturnă în Chile. În 2008 a primit, postum, National Book Critics Circle Award pentru monumentalul roman 2666. La Editura Pandora M, în colecția Anansi. Contemporan a apărut și romanul Târfe asasine (2022, traducere de către Alina Cantacuzino) și vor mai apărea romanele Nocturnă în Chile și 2666.

„(...) Dar să fii artist în Lumea a Treia, când ești sărac, n-ai brațe și pe deasupra ești și poponar, e destul de greu.” 

„Tot ceea ce am scris constituie o scrisoare de dragoste sau una de rămas-bun către propria mea generație. Am fost proști și generoși, așa cum sunt tinerii, dăruind totul și necerând nimic în schimb, iar acum tinerii ăia au dispărut, pentru că aceia care n-au murit în Bolivia au murit în Argentina sau Peru, iar cei ce-au supraviețuit au plecat să moară în Chile sau Mexic, iar cei ce n-au fost uciși acolo au fost uciși mai târziu în Nicaragua, Columbia sau El Salvador. Întreaga Americă de Sud este țesută pe osemintele acestor tineri dați uitării.”, declară Roberto Bolaño în ultimul său interviu.

„(...) Însă întunecimea învăluia orice obiect care s-ar fi scufundat odată cu el în adâncuri și nu a văzut nimic. Atunci, după cum povestește legenda, întreaga viață i s-a derulat prin fața ochilor ca un film. Unele secvențe erau alb-negru, altele, color. Iubirea de mamă, mândria mamei lui, oboseala mamei lui care-l ținea în brațe, noaptea, când în satele sărace din Chile totul părea să atârne de un fir de păr (erau în alb-negru), tremurul, nopțile când făcea pe el în pat, spitalele, privirile, menajeria privirilor (în culori), prietenii cu care împărțea puținul pe care îl avea (...).”

Alberto Ruiz-Tagle a fost odinioară un membru tăcut, discret și oarecum pasabil al tinerei generații de poeți avangardiști din Chile. Dar lovitura de stat militară din 1973 l-a transformat într-o celebritate literară pe nume Carlos Wieder. Cunoscut datorită poemelor sale sumbre, cutezătoare, scrise pe cer cu fumul din siajul avionului, Wieder este o enigmă pentru congenerii săi: de unde a răsărit acest neașteptat talent, ce legătură există între transformarea lui și misterioasa dispariție a frumoaselor surori gemene Garmendia?

„Moartea este prietenie (...). Moartea este Chile (...). Moartea este responsabilitate.”

Al doilea contact cu Roberto Bolaño (primul a fost Târfe asasine, dacă vă interesează recenzia o puteți găsi AICI) a fost, de asemenea, la fel de neașteptat. Poate nu în sensul bun, dat fiind faptul că, de altfel, nu prea mi-a plăcut această carte, dar mi-a demonstrat că, într-adevăr, Roberto Bolaño este un povestitor genial, cumplit, impecabil. În cărțile lui autorului (cel puțin cele două pe care le-am citit până acum), mi se pare că „abordarea literară” depășește „divertismentul”, în care forma locurilor, situațiilor, personaje trebuie să fie una clară, indiferent de natura poveștii (profundă, romantică, thriller și așa mai departe) - în cărțile sale, descopăr ceva nou, un tărâm literar în carte intriga, complotul, dinamica nu sunt „monarhi absoluți”, în care totul se revarsă în afluenți la fel de atrăgători precum albia unui rău, din care pornește o lume creată la persoana întâi, în care autorul și personajul sunt unul, se amestecă, își întrepătrund viețile, realul se îmbină cu imaginarul, cu visul, obținându-se impresia unei realități care învăluie și, de altfel, dizolvă ficțiunea, o înăbușă - iar asta se potrivește foarte bine cu legătura care se stabilește între viață și literatură, între viață și scriitor (în fond, „o profesie periculoasă). 

„Moartea este dragostea și Moartea este creștere. Moartea este comuniune (...).”

Mai mult decât în prima carte scrisă de Roberto Bolaño pe care am citit-o, acum am simțit o senzație fascinantă de a fi invitat, efectiv, de către autor, să îmi însușesc lectura, să mă implic în narațiune, să devin complice la tot ce se întâmplă. În esență, senzația aceasta a fost accentuată de faptul că mi-a ridicat foarte multe întrebări, m-a făcut să mă gândesc la anumite lucruri, și chiar dacă romanul este de mici dimensiune, este articulat în jurul unei antiteze fundamentale - agresorul și victima, în primă instanță, și pasivitatea și reacțiunea, pe de altă parte. Simbolul dublului - persecutorul și cel persecutat, care ar putea deveni potențial persecutor. Siamezul martirizat care devine martir, și invers. Cu toții, așadar, devenim parte din joc, cu toții simțit, într-o măsură mai mare sau mai mică, fascinația răului și a celui rău, fiind plămădiți din aceleași particule fundamentale. O abordare, ce-i drept, destul de înfricoșătoare din partea lui Roberto Bolaño, care poate deveni foarte periculoasă dacă alunecă în direcții în care n-ar trebui să o facă, dacă ajunge la „urechile cui nu trebuie”. Totuși, surprinde foarte bine suflul, pulsul societății spaniole de pe-atunci (deși aș crede că Roberto Bolaño face aluzie, în special, la societatea chiliană, al cărui steag are o stea, „o stea îndepărtată”, în partea de sus, stânga).

„Moartea este curățenie (...). Moartea este inima mea. Luați inima mea (...).”

În acest roman este vorba despre multe metafore pe care, sincer să fiu, nu cred că le-am înțeles decât la nivel superficial. E în regulă, știu că nu i-am oferit toată atenția și tot timpul necesare, fiindcă am citit-o dintr-un impuls (nu când, poate, ar fi trebuit să o citesc, adică la timpul ei). În schimb, chiar știu că mi-a plăcut, deși nu atât de mult pe cât aș fi vrut să-mi placă - da, am așteptări mari de la Roberto Bolaño, și știu totuși că acestea vor fi satisfăcute odată ce am să-i citesc „lucrările esențiale”. Disjuncțiile cărții - acțiune, pasivitate - au o relevanță deosebită, acordată în special funcției artei: angajamentul ei (în acele timpuri) în mediul social și politic, relației sale (sau lipsei) cu moralitatea, limitelor, utilității sale ca mijloc de anchetă asupra umanului, catharsis (personal și social), eșecul absolut, încercarea, tihna, dorința de a renunța dar, în același timp, forța brută a artei. Uneori, mă gândesc că poate nu toată opera lui Roberto Bolaño ar trebui comparată cu romanele sale de renume - 2666 și Detectivii sălbatici -, două capodopere de care (aproape) toată lumea (cred că) a auzit. Totuși, știu că asta tind să fac și, de fapt, chiar asta fac acum (deși nu le-am citit). În schimb, dacă am să le citesc și într-adevăr nu o să-mi întrunească așteptările, trebuie să menționez de pe-acum că aș fi tare, tare trist.

„Moartea este înviere.”

Ceea ce înseamnă, implicit, că O stea îndepărtată nu este o operă semnificativ mai slabă, mai puțin relevantă pentru cariera lui Roberto Bolaño. Este un roman scurt, da, dar deosebit de intens. În el, Roberto Bolaño vorbește în principal despre dictatura Pinochet din Chile, văzută în special prin ochii unor poeți. Povestea este fracturată, atât temporal, cât și narativ, și cititorul ar trebui să citească mai mult „printre rânduri”, să spun așa. Naratorul și prietenul său poet simbolizează ambiguitatea unui regim brutal, în care drepturile omului sunt, evident, încălcate. El este și simbolul exilului și al multor alte aspecte subtile ale vieții oamenilor obișnuiți, aflați sub opresiune militară. În sfârșit, proza lui Roberto Bolaño este, după cum am mai spus, impecabilă, și cred că această carte este recomandată în special celor care vor să aprofundeze opera scriitorului - totuși, rămâne o superbă metaforă în ceea ce privește ambiguitatea răului, sfidarea puterii politice. Prin scriitura sa, cred că Roberto Bolaño are puterea de a trezi lumea. De a o pune față în față cu realitatea. De a o zgudui!