Sentința de la miezul nopții, de Harriet Tyce - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Buzz Books

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 336

Anul apariției: 2022

Traducere: Dana-Ligia Ilin

Harriet Tyce s-a născut și a crescut în Edinburgh. A studiat literatura engleză la Oxford University, apoi dreptul la City University, după care a fost avocat de drept penal timp de aproape zece ani. Mai târziu, a început să scrie și a absolvit un masterat de scriere creativă (ficțiune polițistă) la University of East Anglia. A debutat în 2019 cu romanul Portocala sângerie (Blood Orange), Minciuni mortale (The Lies You Told, 2020) și Sentința de la miezul nopții (It Ends At Midnight, 2022). Locuiește în nordul Londrei, împreună cu soțul și copiii.

„Totuși, nu sunt păpuși de cârpă. E un cadavru. Două cadavre. Amândouă străpunse de un gard - unul îndoit în față, cu țepușe înfipte în măruntaie, celălalt prins pe spate, cu brațele desfăcute în lături, cu o țepușă ieșindu-i din gât. 

Un șuvoi de sânge.”

E ajunul Anului Nou și scena e pregătită pentru o petrecere de mare ținută într-o vilă din cea mai elegantă zonă a orașului Edinburgh. Tess, diagnosticată cu cancer cerebral, are două obiective majore de îndeplinit. Primul dintre acestea este refacerea relației cu Marcus, prin reînnoirea jurămintelor de la căsătorie. Cel de-al doilea este ca, împreună cu Sylvie, prietena ei din adolescență, să clarifice un episod dramatic petrecut cu ani în urmă și astfel să se elibereze de sentimentul de vinovăție. După o cursă epuizantă presărată la fiecare pas cu crize și îndoieli, cu situații imposibile și coșmaruri, momentul de maximă tensiune se desfășoară sub focurile de artificii care marchează trecerea în noul an. Și cu cât se apropie miezul nopții, cu atât este mai clar că unul dintre cei prezenți nu își dorește doar clarificarea, ci mai mult – să se răzbune.

„Atunci mă izbesc înălțimea, instabilitatea mea cu o singură mână liberă, drumul lung până jos. Cadavrele, cu sângele scurs în pământ, cu țepușe ieșind din ele.

Mâna îmi tremură, tremură și aparatul de filmat. Mă așez repede.

E prea departe ca să cazi.”

Oh, da, în sfârșit un thriller care m-a ținut captiv cap-coadă - și nu pot spune neapărat că acest lucru se datorează întorsăturilor de situație (care, de altfel, nu neapărat că-s multe, dar reușesc să aibă loc parcă exact atunci când trebuie), ci în special faptului că, sincer, mi s-a părut a fi o carte foarte convingătoare, cu un substrat real, poate perceput de mine ca fiind mult mai personal datorită unor experiențe: prietenia toxică. Pentru că, în cele din urmă, despre asta e vorba - prietenia toxică dintre Sylvie, cea din perspectiva căreia este narată acțiunea, și Tess, diagnosticată cu cancer cerebral. Cu toate acestea, între ele două deși există o aparentă prietenie foarte profundă, se-ntâmplă lucruri destul de bizare, este o tensiune care nu iese la iveală decât în anumite condiții. Totuși, sfârșitul cărții este cel care te dă peste cap și care, de altfel, a făcut ca această carte să-mi placă atât de mult. Uneori, mi s-au părut plictisitoare anumite lucruri, dar Harriet Tyce a făcut artificiul de a introduce și o fel de intrigă secundară: cea în care Sylvie se angajează drept avocat într-un proces care implică niște adolescenți. Iar în scurt timp își dă seama că, de fapt, cazul respectiv este un fel de factor declanșator al unor amintiri pe care, ani întregi, s-a chinuit să le ascundă în întunericul minții sale.

„- Linda, zice, ca și cum ar azvârli o piatră în apa neclintită a unui heleșteu: undele ajung până departe înainte să se oprească. E vremea să fie reparată greșeala.

- Nu cred că e o idee bună (...).

- A trecut atât timp. Nouă n-o să ne facă nici un rău. Ar putea să schimbe totul pentru ea.”

Am citit cartea aceasta foarte, foarte rapid, iar acest lucru se datorează în principal faptului că m-a prins, chiar m-a prins încă de la prima pagină. Totul începe cu două victime ale unei petreceri - rapid, ne dăm seama circumstanțele petrecerii, dar nu ne dăm seama cine sunt, de fapt, aceste victime. Iar Harriet Tyce nici nu ne spune, până aproape de final, care-i faza. Recunosc, am încercat să-mi fac scenarii, să-ncerc să bănuiesc, și într-o oarecare măsură m-am prins la un moment dat nu neapărat de identitatea victimelor, pe cât de cum s-au întâmplat lucrurile. Era departe de a fi o sinucidere totul, asta-i clar, dar intervin și niște bănuieli (bizare) din partea cititorului. Niște lucruri care parcă nu-s la locul lor, acțiuni pe care le-au înfăptuit anumite personaje, mânate îndeajuns de anumite trăiri, dar care parcă nu se potrivesc, să spun așa. Sentința de la miezul nopții este o carte care te poartă în sufletul unor personaje care nu reușesc să se împace cu trecutul - iar când Tess este diagnosticată cu cancer cerebral, acest lucru este „motorul” care are s-o facă să vrea ca, în sfârșit, să dea piept cu anumite alegeri din trecut care au adus prejudicii unei anumite persoane.

„Această spaimă mă încremenește timp de câteva minute, dar probabil nu sunt decât secunde, iar când trece, mă fleșcăiesc, cu capul în mâini pe masă, sleită de puteri și goală. Îmi apăs fruntea de blatul laminat al mesei, rece, dur, și plâng.”

Dincolo de acțiunea interesantă, chiar complexă, și de dinamica slow burning a cărții, mi-au plăcut foarte mult personajele create de Harriet Tyce - Tess și Sylvie. Recunosc, relația toxică dintre ele pur și simplu m-a scos din sărite, în special pentru că Tess se victimiza extraordinar de mult și avea impresia că, date fiind circumstanțele bolii, i se cuvin anumite lucruri. Însă pe măsură ce înaintăm în acțiune și descoperim anumite lucruri, ne dăm seama că lucrurile nu stau chiar așa. Tess poate chiar are motive să fie așa cum este, iar Sylvie poate nu este ceea ce pare (o persoană care pledează pentru valori morale, în timp ce încearcă să facă pace cu un trecut care, bineînțeles, n-are cum să fie vreodată acceptat). Într-o permanentă fază de negare, Sylvie devine victima propriilor alegeri, și Tess la fel. Dintr-un astfel de scenariu, ne dăm seama că lucrurile n-au cum să iasă bine. Cineva trebuie să plătească, și cineva chiar caută răzbunare - o petrecere pentru reînnoirea jurămintelor de nuntă se transformă, în scurt timp, într-un adevărat masacru. Iar vinovații se-ascund în persoane care, în aparență, n-ar fi putut vreodată face așa ceva. Și Sylvie știe că dacă se va aventura în propriu-i trecut, cariera de avocat îi va fi compromisă și tot ce a încercat să clădească până acum va fi ruinat.

„Tess are dreptate. Am știut dintotdeauna adevărul. Numai că nu i-am putut face față.”

Sentința de la miezul nopții chiar e un thriller bun, aș spune că ușor diferit de majoritatea thrillerelor pe care le-am citit până acum. În cele din urmă, dacă sunteți fani ai acestui gen, poate ar trebui să-i dați o șansă. După cum bine știți, eu mă dau în vânt după cărțile thriller, și în ultima vreme rareori am reușit să mai fiu surprins (plăcut!) de cărțile citite. Însă romanul lui Harriet Tyce chiar a avut ceva special, nu știu, mi s-a părut convingător și mi-a plăcut că, în special, a pus accentul pe personaje și pe relația dintre ele - prietenia toxică, o realitate frecvent întâlnită în ziua de astăzi. Dincolo de toate acestea, stilul de scriere al autoarei este plăcut, deloc obositor sau solicitant - un alt aspect care a făcut ca lecturarea acestei cărți să fie foarte rapidă și, în esență, relaxantă. Într-adevăr, poate mi-ar fi plăcut ca totul să fie mult mai dinamic, mult mai tensionat, să aibă o atmosferă ceva mai tensionată (da, din acest punct de vedere, totul mi s-a părut cam plat, șters, fad), însă a stat bine la partea de personaje și intrigă, modul în care totul a fost construit pe baza acestor premise. Iar sfârșitul, în fine, nu mai am nimic de spus decât că ador, efectiv, cărțile ale căror sfârșit pur și simplu are un impact atât de glorios. Vi-l recomand cu mare încredere și, cu siguranță, voi citi și alte cărți scrise de această autoare.