Pagină

sâmbătă, 21 ianuarie 2023

Piatră, hârtie, foarfecă, de Alice Feeney - Recenzie (Crime Club)

Editura: Storia Books
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 314
Anul apariției: 2022
Traducere: Roxana Brînceanu

Alice Feeney a fost jurnalistă BBC timp de cincisprezece ani, iar acum locuiește în Devon cu familia ei. Romanele sale au fost vândute în milioane de exemplare și traduse în peste 35 de limbi. Piatră, hârtie, foarfecă urmează să fie adaptat într-o miniserie Netflix de către producătorul serialului de succes The Crown. O puteți urmări pe Alice pe Instagram și Twitter (@alicewriterland), iar dacă vreți să aflați mai multe despre viitoarele ei proiecte, va recomandăm să-i citiți blogul: www.alicefeeney.com.

Ai încredere în persoana cu care te-ai căsătorit? Crezi că o cunoști? Mai gândește-te… Lucrurile merg prost între doamna și domnul Wright de multă vreme. Când Adam și Amelia câștigă un weekend în Scoția, călătoria pare să fie exact ocazia de care au nevoie pentru a-și rezolva problemele. Scenaristul Adam Wright, care recunoaște singur că este obsedat de muncă, a avut toată viața prosopagnozie, o boală rară care-l împiedică să distingă fețele celor din jur. Nu-și poate recunoaște prietenii sau membrii familiei, nici măcar propria soție. La fiecare aniversare, soții fac schimb de cadouri tradiționale — din hârtie, bumbac, lut, tinichea — și în fiecare an, soția lui Adam îi scrie o scrisoare pe care nu-l lasă niciodată să o citească. Până acum. Amândoi știu că acest weekend le va salva sau le va distruge căsnicia. Unul dintre ei minte și cineva nu vrea ca Adam și Amelia să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți.
„Soția mea pune ceva la cale. Sunt convins. Numai că nu știu ce. 
Și nu trec printr-o criză a vârstei de mijloc.
De asta mă tot acuză ea în ultima vreme.”
Se dă scenariul unui thriller care pare că aduce nu lucruri noi, ci doar într-o formă nouă: doi soți (nu prea se înțeleg, dar decid să rămână împreună aproape zece ani, și totuși pare că așa, în felul lor, se iubesc), o situație ciudată prin care ajung să petreacă un weekend în ceva biserică care unuia dintre ei nu îi este atât de necunoscută pe cât s-ar crede (așadar, cadru restrâns al acțiunii), peste care se mai adaugă și zăpadă (deci imposibilitatea de a pleca de acolo), iar apoi mai apare cineva, se-ntâmplă lucruri bizare și, în cele din urmă, ies la iveală secrete care mai bine ar fi rămas secrete. Iar toate acestea se derulează pe fundalul unei atmosfere atât de tensionate și întunecate încât de-o poți tăia cu cuțitul. Pentru mine, Piatră, hârtie, foarfecă nu a fost un roman care să mă surprindă neapărat prin faptul că e alert și, după cum mulți susțin, cu potențialul de a-ți crea stări de teamă și de a te speria - horror, la o adică, ci a fost un roman care mi-a plăcut în primul rând din prisma întorsăturilor de situație (cum, de altfel, un thriller bun ar trebui să o facă). La sfârșitul cărții, am tras linia-liniilor și m-am gândit puțin: mi-a plăcut îndeajuns de mult încât să-i dau 5 steluțe? Da, chiar mi-a plăcut, în primul rând pentru că s-au întâmplat câteva lucruri la care pe bune că nu m-aș fi așteptat, și-mi place atunci când un thriller reușește să-mi lase această impresie: înseamnă că și-a îndeplinit „menirea”!
„Bănuiesc că toată lumea ajunge la o vârstă când începe să pună sub semnul întrebării ceea ce a realizat în viață. Dacă alegerile făcute au fost cele potrivite. Însă cred, de asemenea că ceea ce fac eu - spun povești - este important. Poveștile ne învață despre trecut, ne îmbogățesc prezentul și pot prezice viitorul. Și atunci spun așa: cuvintele pe care le-am scris sunt tot ceea ce va rămâne în urma mea când nu voi mai fi.”
Romanul lui Alice Feeney chiar este extrem de bine cotat pe Goodreads, iar rating-ul chiar e justificat. Nu știu neapărat dacă este o carte originală - dar, să fim serioși, câte cărți aparținând acestui gen mai reușesc „să fie originale”, dat fiind faptul că mai toți autorii (cu mici excepții dorite) abordează cam aceleași subiecte, aceleași teme & intrigi, dintr-o perspectivă non nova sed nove (nu lucruri noi, ci doar într-o formă nouă) -, pe cât este o carte bine gândită, a cărei structură creează premisele unui fascinant punct culminant. Și, recunosc, în momentul în care am descoperit care-i treaba cu anumite capitole, chiar mi s-au dat peste cap foarte multe lucruri. Feeney a gândit-o bine pe asta, și a mai gândit bine și SFÂRȘITUL absolut saaaaaaaay what al romanului ei. După cum bine știți, nu obișnuiesc să vorbesc despre acțiune, despre ce se-ntâmplă și tralalalala. Nu are sens, de altfel, fiindcă vreau doar să reiterez cum am simțit eu această lectură și de ce aș recomanda-o (iar dacă este cazul, de ce NU aș recomanda-o - nu se pune problema în cadrul acestei recenzii, pentru că aș recomanda romanul lui Feeney oricui este pasionat - sau nu - de acest gen literar). Chiar este o carte pe care aș recomanda-o oricui vrea să aibă parte de o lectură tensionată, dinamică, sincopată pe alocuri din cauza unor lucruri care deși par să nu își aibă locul, se dovedesc definitorii abia spre sfârșitul lecturii!
„Amintirile își schimbă forma, iar visele nu sunt legate de adevăr, de aceea eu scriu tot ceea ce alege el să-și amintească. Vreau să-l vindec. Și vreau ca el să mă iubească pentru asta. Dar nu tot ceea ce se strică poate fi reparat.”
Pe de altă parte, mi-au plăcut extraordinar de mult personajele. Fiecare părea să păstreze greutatea anumitor alegeri, anumitor întâmplări și secrete. Inteligența disimulativă de care au dat dovadă nu știu dacă ar trebui lăudată, pe cât ar trebui condamnată. Dar, na, nu asta face ca un thriller să fie și mai interesant? Faptul că personajele interpretează roluri, se-ascund după degete, „încearcă să se scoată”? Dar, uite, apare „factorul declanșator” (în cazul de față acesta este cauzat de un anumit personaj care, surprinzător sau nu, se regăsește exact în locul în care cei doi soți își petrec weekend-ul), care urmează să dea peste cap toată aparenta „fericire & siguranță & liniște” a fericitului cuplu. De fapt, cred că acest lucru oricum era inevitabil, din moment ce pare că încă de la început sunt construite premisele unui ulterior dezastru - locul, spațiul, tensiunea, acele „bube supurânde” din relația lor care stau să explodeze și să împroaște boală în stânga și în dreapta. Te-aștepți, oricum, ca lucrurile să nu se termine cu bine, iar acest lucru îți este reiterat la sfârșitul cărții - pe bune, lucrurile chiar nu au cum să urmeze un scenariu fericit când, de fapt, adevărurile & secretele se dovedesc a fi atât de bolnave. Nu știu cine și-a meritat soarta și cine nu, dar știu că mă așteptam la acest lucru (evident, nu în această formă pe care Feeney a dat-o „concluziei”). Locco Feeney, locco! Să nu mai faci așa data viitoare; fii și tu mai cu suflet, zău așa!
„Ți-am dat cheia de fier pentru că vreau să-ți spun adevărul despre tot. Întregul adevăr. În acest moment, suntem extrem de fericiți și nu mai vreau să existe secrete între noi. Însă, când tu ai despachetat-o și ai ținut în mână cheia tuturor lucrurilor, ceva nu a părut să fie în regulă. De ce să ne ruinăm prezentul sau să punem în pericol viitorul din cauza trecutului meu? Mai bine să mai trăim puțin în această versiune fericită a noastră.”
Piatră, hârtie, foarfecă s-a dovedit a fi o lectură surprinzătoare, destul de faină, antrenantă, care s-a jucat cu mintea mea în cele din urmă. Știu că am văzut-o de foarte mult timp pe Goodreads, și de atunci mi-a atras atenția. Mă bucur enorm că prietenii de la Editura Storia Books au tradus-o, și abia aștept să apară și alte cărți ale autoarei. Prima a avut succes pentru mine, mai ales că sunt mare fan al genului thriller și, cel puțin în ultima perioadă, foarte puține alte cărți au reușit să mă surprindă plăcut, fiindcă am impresia (de vreun an încoace) că am ajuns să le citesc pe toate - în momentul de față, doar forma poveștilor variază, nicidecum subiectul, intriga și, deseori, chiar concluzia. A fost cazul și cărții de față, așa cum am și menționat, însă modul în care Alice Feeney a împachetat-o, modul în care a livrat-o mi s-a părut a fi special, interesant: pe mine, unul, nu m-a plictisit deloc, iar acțiunea chiar a avut ce-i trebuie, personajele, vorba unei prietene, „s-au adunat un grup de nebuni într-un loc nebun”, au fost exact ce trebuie să fie. În cele din urmă, este o carte pe care o recomand cu încredere și pentru care aș putea paria că are să vă surprindă și să vă poarte într-o aventură literară „thrillicistă” adevărată. Dacă sunteți fani ai acestui gen, vă plac cărțile dinamice, pline de întorsături de situație și cu acțiune complexă, atunci chiar ar trebui să-i dați o șansă, fiindcă într-adevăr merită!


Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Alice Feeney, Piatră, hârtie, foarfecă, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatura pe tocuri, Ciobanul de azi, Citește-mi-l, Pălărisme!

4 comentarii:

  1. Super faina recenzia, pare buna cartea. :) Multumesc.

    RăspundețiȘtergere
  2. Am cumparat-o si eu si m-am apucat de ea, pana acum imi place foarte mult.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mă bucur să aud asta! Aștept o părere finală, după ce o termini!

      Ștergere