A cincea oară în decembrie, de James Kestrel (Crime Club) - Recenzie

Editura: Crime Scene Press

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 464

Anul apariției: 2022

Traducere: Horia Nicola Ursu

Fost patron de bar, detectiv privat și profesor de engleză, James Kestrel lucrează acum ca avocat pe Coasta Pacificului. Scrierile i-au fost lăudate de autori precum Stephen King, James Patterson, Dennis Lehane, Lee Child, Meg Gardiner, James Fallows și mulți alții. Navigator și călător în jurul lumii, Kestrel a locuit o vreme în Taiwan, în New Orleans și într-un oraș-fantomă din Texasul de Vest.

Premiul EDGAR 2022 pentru cel mai bun roman. Premiul BARRY 2022 pentru cel mai bun thriller. Decembrie 1941. În vreme ce în Europa naziștii fac prăpăd, iar America se află la rândul său pe picior de război, în Honolulu detectivul Joe McGrady se implică într-o anchetă ce îi va schimba iremediabil destinul. McGrady încearcă să descifreze misterul morții unui tânăr cu rude influente și a unei tinere japoneze, uciși cu o cruzime greu de imaginat. În vreme ce investigarea cazului îl poartă pe McGrady de-a curmezișul Pacificului, din Hawaii la Hong Kong și apoi mai departe, o flotă japoneză se îndreaptă neștiută spre Pearl Harbor, pentru a da prima lovitură în cea mai feroce confruntare militară din toate timpurile. Însă nici măcar războiul nu-l va putea opri pe McGrady din goana sa după un adevăr cutremurător. Extraordinarul debut al lui James Kestrel e cu mult mai mult decît un roman pasionant cu intrigă polițistă; este deopotrivă o frescă epică a anilor de război și a consecințelor văzute și nevăzute ale acestuia, o profundă meditație asupra confruntării dintre două lumi și, în egală măsură, o sfâșietoare poveste despre trădare și iubire, despre supraviețuirea cu orice preț și căutarea de sine.

„Mirosea a moarte aici și, dacă duhoarea n-ar fi fost de-ajuns, bîzîitul muștelor era suficient pentru a-l convinge”.

Nu știam nimic despre această carte înainte de a mă apuca de ea; de fapt, nici măcar n-am citit înainte sinopsisul de pe copertă, pentru a ști la ce să mă aștept. Văzând coperta, am intuit (corect) că va fi vorba de o poveste care se derulează pe fundalul războiului. Cu toate acestea, nimic nu m-a putut pregăti pentru ce avea să urmeze, și-mi dau seama că nici măcar descrierea n-ar fi putut surprinde adevărata forță literară a cărții. Pe scurt, A cincea oară în decembrie este un roman mult mai puternic decât încearcă descrierea și exegeza (printre care și Stephen King) să ne-o spună. Ce-avea să-nceapă drept o oribilă crimă dublă, punând premisele unui thriller clasic, s-a transformat rapid într-o adevărată aventură care ne poartă în mai multe țări, o poveste istorică cu și despre război, cu și despre dragoste, care de-a lungul celor 450 de pagini pare să devină din ce în ce mai complicată, reușind totuși să scoată în evidență un personaj memorabil: detectivul Joe McGrady, atipic, complex, robust, alcătuit din lumini și umbre - un om care pare să le fi văzut pe toate, cu un umor aparte și o înțelepciune izvorâtă atât din experiențele sale de viață, cât și din faptul că a știut ce să învețe în urma acestora. Din toate punctele de vedere, pot spune că romanul este fascinant, foarte bine documentat, reușind să scoată în lumină numeroasele „fațete” ale războiului - pentru mine, a avut toate ingredientele unei lecturi memorabile! Și aș recomanda-o fără niciun dubiu oricui vrea să aibă parte de o lectură complexă, o poveste dinamică, o scriitură atât de bună (și aici aș vrea să aduc mulțumiri și traducătorului, deoarece mi s-a părut impecabil totul).

„Bărbatul mort atîrna cu capul în jos de grinda acoperișului, cu gleznele străpunse de cele două extremități ale unei bare metalice. Era mort, în privința asta nu putea fi nici un dubiu. Fusese despicat aproape în două, iar cea mai mare parte a măruntaielor zăceau dedesubt, pe pămîntul bătătorit”.

Kestrel reușește să contureze nu neapărat ororile războiului, pe cât factorul distructiv al acestuia asupra oamenilor - indiferent de tabăra în care s-au aflat -, țesând și o frumoasă, emoționantă (dar atât de tragică) poveste de dragoste. Povestea începe în Honolulu, într-o perioadă premergătoare zilei în care Hawaii-ul a început să fie bombardat. Ulterior, ne dăm seama că nu este vorba despre o poveste militară cu războinici care merg să-și apere țara și patria, pe cât este vorba despre povestea unui civil, a detectivului McGrady de la poliția locală din Honolulu, căruia i se încredințează poate cel mai greu caz al carierei sale (și cu siguranță unul care are să-l schimbe pentru totdeauna): o dublă crimă oribilă a cărei rezolvare are să-l trimită chiar peste Pacific, pentru a cerceta o pistă din Orientul Îndepărtat. Pe fundalul războiului care izbucnește, McGrady nu se mai poate întoarce acasă, și niciodată nu și-ar fi putut imagina toate răsturnările de situație ale propriei vieți în următorii cinci ani (aluzie la titlul cărții). De-a lungul acestor ani, McGrady trebuie atât să încerce să rezolve crima, cât și să se descurce cu propriii demoni interiori, cu înstrăinarea: parcă s-ar regăsi pe o barcă fără catarg în mijlocul furtunii. Și ce rămâne dintr-un om atunci când îl arunci într-un mediu complet necunoscut, departe de tot ce cunoaște, departe de tot ce-l ține pe linia de plutire? Scriitura lui Kestrel este fantastică, dozată, extrem de atractivă când vine vorba de replici convingătoare, sarcasm & ironie, situații amuzante. Chiar dacă nu este vorba de un thriller tipic, tot poți simți tensiunea crescândă... Are ceva autentic, ceva ce nu cred că pot să descriu, pe cât pot să simt în timp ce citesc. 

„(...) Jumătate dintre clădiri aveau fațada desfigurată de bombardamente, expunînd vederii bucătării, dormitoare sau ateliere de croitorie devastate de schije. Strada era plină de mormane de cărămizi și cioburi. Intersecțiile erau sufocate de vehicule abandonate, ciuruite de gloanțe, unele dintre acestea încă în flăcări”.

Aș vrea să revin la Joe McGrady, pentru că aș putea spune că el reprezintă unul dintre principalele puncte forte ale romanului A cincea oară în decembrie - un erou complex, care știe cum să se folosească de un fel de „farmec propriu” pentru a obține ceea ce îi este necesar, pentru a obține informații. Un erou manierat, un erou care pe fundalul celui de-al doilea război mondial (cu litere mici, pentru că numele niciunui fel de război nu merită scris cu litere mari) dă piept cu numeroase încercări, însă reușește să le facă față datorită faptului că, în esență, McGrady este un om puternic, determinat. Și mai ales autentic. Un alt punct forte al cărții este intriga - Kestrel nu reinventează genul, asta-i clar, dar cu siguranță îl actualizează, îi dă o altă valență - nu vorbim despre trucuri dintr-alea la care mulți autori de thriller apelează, ci despre o relatare clară, precisă, a unei halucinante lumi, cu un fir epic care în cele din urmă se dovedește a fi „cel care trebuia să fie” - iar asta, uneori, s-ar putea să fie exact ce trebuie pentru a da lovitura de grație. Un roman polițist modern care, deși începe cu o „mică crimă”, imediat se extinde într-un adevărat hazard (totuși, fără a se îndepărta de misterul central). În aceeași măsură, s-ar putea ca mulți să-l considere pe Joe McGrady „un tip banal” - și nu-i greșit, pentru că, în esență, s-ar putea să fie (și) banal. Totuși, poate tocmai asta îl face să fie atât de fain. Poate tocmai asta te face să simpatizezi atât de mult cu el. Să fii alături de el în acest drum întunecat, înfiorător, periculos...

„- Ce-ai făcut acolo, la altar?

Am cumpărat o ema, o bucată de lemn pe care se scriu dorințele. După ce-am scris pe ea ceea ce-mi doresc, am atârnat-o acolo, la altar. Am mai zăbovit apoi o vreme, citind dorințele celorlalți înscrise pe ema”.

Acest roman, inițial, avea peste 700 de pagini. Să fiu sincer? Mi-al fi dorit maxim să am ocazia de a-l citi integral, neretușat, exact așa cum l-a trimis Kestrel la editură. În secțiunea de mulțumiri aflăm că a fost sfătuit de agentul său să-l reducă pe cât posibil, motiv pentru care versiunea finală a ajuns la aproximativ 450 de pagini (cel puțin versiunea de la noi). Aș fi vrut mai mult Joe McGrady, mai multă poveste, pentru că totul mi-a plăcut la nebunie și n-am putut lăsa cartea din mână până când nu am terminat-o.  Un roman modern dar care totuși se simte atât de clasic. Un roman cu o acțiune complexă, multilaterală, care ar fi greu de încadrat într-o categorie limitantă - e thriller, e despre războiu, ba poate fi și cu tentă politică. E emoționant & tragic & profund. E, pe scurt, cum ar trebui să fie pentru a reuși să ajungă la sufletul meu. Și mai multe chiar nu cred că ar trebui sau au rost să fie spuse. A cincea oară în decembrie este cartea care te va purta într-o aventură literară neașteptată, dar extrem, extrem de plăcută. Chiar mă bucur că am avut ocazia să citesc această carte și mă bucur că nu m-a dezamăgit sub niciun aspect. Vi-l recomand cu mare drag, mai ales dacă sunteți fanii poveștilor complexe, care se derulează pe tensionatul și tragicul fundal al unui război de proporții mondiale.

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui James Kestre, A cincea oară în decembrie, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, Citește-mi-l, Pălărisme!