Promisiunea, de Damon Galgut - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Clasici Litera

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 320

Anul apariției: 2022

Traducere: Mariana Piroteală

Promisiunea schițează destrămarea violentă a unei familii sud-africane albe, proprietara unei ferme de lângă Pretoria. Pe patul de moarte, Rachel Swart îi cere soțului ei să-i promită că, după ce i-a slujit ani la rând cu credință, Salome, servitoarea de culoare a familiei, va avea casa ei, pământul ei... Și totuși, un deceniu după altul, promisiunea rămâne neîndeplinită, ba mai mult, constituie un factor de tensiune majoră în sânul familiei, mai ales între copiii lui Rachel: Anton, băiatul destinat unui viitor de aur care suferă pentru că nu și-a atins nici pe departe potențialul; Astrid, a cărei putere constă în frumusețea ei; și mezina, Amor, a cărei viață e modelată de un sentiment nebulos de vinovăție. Reuniți de patru înmormântări în decursul a treizeci de ani, tot mai puținii membri ai familiei Swart reflectă atmosfera țării lor, fiind animați de resentimente, de senzația înnoirii și, în cele din urmă, de speranță. La finalul lecturii acestei epopei ce se desfășoară pe fundalul mersului neabătut al istoriei, cititorii se vor regăsi fără îndoială transfigurați.

„(...) se simte contopit emoțional cu compatriotul său negru, i se pare că sunt egali în fața lui Dumnezeu, deși ar trebui să stea mereu pe banchete diferite în mașină. Așa a lăsat Dumnezeu, la fel cum a lăsat ca Rachel să moartă în ceasul în care a murit și să i se umple casa de cei care o plâng, este vrerea Lui (...).”

Un roman ca o rană. O rană profundă. O rană care se infectează, supurează, clocește, infectează. Un roman pe care îl porți în inimă mult, mult timp după ce l-ai terminat - sau, mai bine zis, după ce el „te-a terminat pe tine” (pleonasmul este voit și își propune nu-știu-ce-își-propune dar vreau să zic că eu am fost victima cărții, nu cartea a fost victima faptului că a fost citită). Sincer, chiar cred că Galgut a meritat cu înverșunare Booker Prize-ul din 2021, și nu știu care au fost celelalte cărți de pe lista scurtă, însă chiar este o carte căreia nu-i găsesc cusur. Un splendid roman, extrem de bine scris, care ne aduce în vizor o familie disfuncțională, cu o acțiune plasată în anii imediat dinainte și imediat de după instaurarea Apartheidului. Romanul urmărește viața de familie - soarta membrilor de-a lungul timpului, după o întâmplare care într-un mod absolut firesc le zdruncină viețile: dar totul „se macină” din cauza faptului că Maine, soțul lui Rachel, amână an de an să-i împlinească „promisiunea”: aceea de a-i oferi lui Salome - menajera de culoare care a lucrat pentru familie timp de mai mulți ani, servind-o cu credință - actele de proprietate asupra casei. Dar, bineînțeles, promisiunile nu sunt uneori decât vorbe aruncate în vânt, raze de soare care sfârșesc pe răceala cronică a pământului de iarnă...

„Acum e atentă la posibilitatea schimbării, dar nimic altceva nu mai pare altfel. Nici poarta, nici drumul cu pietriș, nici vârful koppie-ului, marcat de copacul negru, contorsionat, care îți atrage imediat privirea. Ei bine, acesta este un loc la care te-ai întors, în gând și în vis, cât erai plecată.”

Membrii familiei, preocupați de propriile vieți, de propriile drame, uită de această promisiune, și mai mult decât atât, promisiunea chiar iscă și naște tensiuni între membrii familiei. Dintre aceștia, doar fiica cea mai tânără, Amor, care a fost martoră la momentul morții mamei sale, implicit a promisiunii, ține să le reamintească insistent faptul că promisiunea trebuie onorată. Sincer, cred că acest roman are o profunzime mult mai intensă, mult mai „adâncă” decât cea pe care am perceput-o eu, vorbind despre termenul de „moștenire” într-un registru metaforic, despre „promisiune” într-un registru poate chiar de ordin politic. Totuși, cred că romanul în sine, dincolo de faptul că este impresionant prin narațiune, prin stilul autorului (care este, după părerea mea, neașteptat de fluid), surprinde în primul rând prin măiestria cu care sunt împletite diferitele perspective și vieți, navigând cu repeziciune prin diferite scene, diferite „minți” și puncte de vedere. Lucru care te-ar putea ușor dezorienta, deoarece tranzițiile de (de)focalizare se fac foarte rapid încât uneori ești nevoit să urmărești cu foarte mare atenție ceea ce citești, și doar un gând fugitiv te-ar putea „deconecta de la lectură”.

„- Ce s-a schimbat, Amor? Nu crengile negre sau pietrele, nici peisajul, în mare. Nu, tu te-ai schimbat, ochii cu care privești. Nimic din toate astea nu mai pare ca pe vremuri, proporțiile sau groaza. Priveliștea impresionantă este destul de banală, de fapt. Un loc și atât. Un loc în care ți s-a întâmplat ceva. Și unul din care ar trebui să pleci curând...”

Totuși, odată ce te obișnuiești, lectura devine pur și simplu hipnotizantă (pentru scurt timp, mi-a venit să zic că „mesmerizantă”, și nu știu de ce termenul acesta parcă se potrivește mai bine; poate pentru că „hipnotizant” mă duce cu vântul că ar fi vorba de o acțiune involuntară, care implicit ar putea implica și deprecieri, pe când „mesmerizant” este ceva ce te vrăjește, îți mișcă sufletul, îți place). Dacă te lași prins de stilul lui Galgut, în acest flux fluid al timpului, dacă te lași convins de limbajul său poetic, de personajele de o forță literară incontestabilă, de poveste, acțiune, emoții, cu siguranță nu ai cum să nu consideri Promisiunea o adevărată capodoperă literară, un roman puternic, atât de luminos și în același timp atât de întunecat, atât de duios și în același timp atât de violent. Nu poți să nu apreciezi viziunea lui Galgut asupra familiei Steward, care pare să devină un fel de metaforă a însăși societății disfuncționale, g-r-e-ș-i-t-e, a unui loc sub soare în care razele nu au cum să mângâie, nu au cum să aducă căldură, să mângâie și să ofere pace. Prin intermediul cărții sale, ajungem să înțelegem, poate câtuși de puțin, adevărata criză dintr-o țară în care segregarea „legalizată” poate că a luat sfârșit, însă această dihotomie tragică dintre oameni rămâne evidentă. 

„- Ce ți s-a întâmplat?

- Viața. Asta mi s-a întâmplat.”

O lectură incontestabilă, perfectă aș putea spune. Nu sunt eu cel mai pretențios cititor, dar sunt sigur că Damon Galgut chiar a scris o carte pe placul „pretențioșilor”. Este o carte scrisă foarte priceput, cu un talent pe care nu ai cum să îl negi. O carte care îți atinge sufletul și îți dă de gândit, cu o intrigă bine pusă la punct și dezvoltată corespunzător. Nu este cea mai dinamică lectură, asta-i clar, dar poate nici nu s-a vrut de fapt acest lucru. Este un roman „de stare”, dar în același timp un roman care spune multe și în care se întâmplă multe. Un roman care te mângâie și pe care, după ce l-ai dat gata, nu-l poți uita prea ușor. Este de o forță literară cum rar mi-a fost dat să văd, și poate este printre singurele dăți în care pot spune că sunt de acord cu exegeza - un roman care chiar a meritat premiat cu Booker Prize. De la prima până la ultima pagină, Promisiunea lui Galgut a fost cea a unei lecturi memorabile: exact așa cum, de fapt, și este - o lectură pe care o porți în suflet și asupra căreia periodic revii, pentru a reciti fragmente, pentru a o strânge în brațe, pentru a-i mulțumi! Și atât am avut de spus! Să aveți parte doar de lecturi frumoase, pe placul vostru!