Toate fetele dispărute, de Megan Miranda - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaBazaar

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 464

Anul apariției: 2022

Traducere: Liviu Szőke

Meg Miranda este autoarea romanului Ultimul oaspete (2020, LedaEdge, traducere de către Maria Adam), bestseller internațional, recomandat de actrița Reese Witherspoon în cadrul clubului ei de carte și publicat în limba română la Leda Edge, dar și a altor romane de succes, precum The Perfect Stranger, The Girl from Widow Hills și Such a Quiet Place. De asemenea, a scris mai multe cărți pentru publicul tânăr. A crescut în New Jersey, a absolvit MIT și locuiește în Carolina de Nord, împreună cu soțul și cei doi copii ai lor. Pentru a afla mai multe informații despre autoare, vizitează MeganMiranda.com. Urmărește-o pe Megan Miranda pe Instagram pe @MeganLMiranda.

„Însă nu a dispărut, de fapt. Mai era ceva. O părticică pentru fiecare dintre noi, pe care o păstram ascunsă (...). 

Eram un oraș plin de temeri, în căutare de răspunsuri. Însă eram și un oraș plin de mincinoși.”

Un fenomenal roman de debut cu o provocare care te va ului: povestea este relatată în sens invers! Au trecut zece ani de când Nicolette Farrell a părăsit Cooley Ridge. Zece ani de când s-a despărțit de Tyler, bărbatul cu care credea că avea să se căsătorească. Zece ani de când cea mai bună prietenă a ei, Corinne, a dispărut, iar, de atunci, nimeni nu a mai aflat nimic despre aceasta. Când e informată că tatăl ei este bolnav, Nic locuiește în Philadelphia, iar viața pe care o duce aici nici că ar putea fi mai diferită de cea din adolescență. Imediat după apelul telefonic, tânăra revine în Cooley Ridge pentru a avea grijă de părintele ei, dar, la câteva zile de la întoarcerea în orășelul natal, o altă fată dispare, iar pe Nic o încearcă un sentiment terifiant de déjà-vu. În timp ce încearcă să afle ce s-a întâmplat cu tânăra respectivă, Nic descoperă adevăruri șocante despre vecinii ei, despre propria familie, dar și despre ceea ce s-a petrecut cu adevărat cu prietena ei, Corinne, în acea noapte bizară din urmă cu zece ani.

„Bârfele (...). Sunt primejdioase, pentru că pornesc de la ceva adevărat, de la o sămânță sădită în pământ, căpătând apoi viață proprie. Se amestecă laolaltă - adevărul și ficțiunea -, iar uneori devine foarte greu să mai faci distincție între ele. Uneori devine foarte greu să-ți mai amintești care parte mai există cu adevărat.”

De unde să încep, de unde să încep? Cred că voi spune că that was unexpected, și nu știu de ce, pentru că nu știam nimic despre această carte și autoare, și nici n-am citit descrierea de pe a patra copertă înainte de a mă aventura în lectură. Cu toate acestea, am fost plăcut surprins să descopăr o poveste destul de faină, interesantă, și cel puțin îndeajuns de plăcută încât să mă țină acolo de la început până la sfârșit, fără să-mi dau seama cum trec paginile și cum, încetul cu încetul, ajung la sfârșitul poveștii. Chiar a fost un thriller bun, după părerea mea, dat fiind faptul că în ultima perioadă am avut de-a face doar cu thrillere basic & banale, că deja încep să mă enervez și, în fine, nu contează! Romanul lui Megan Miranda mi-a plăcut, deși nu a fost memorabil sau waw-cine-știe-ce-carte. A fost un thriller chiar bun, care a reușit să mă poarte de-a lungul unei povești total neașteptate - mai ales când pleci cu premisa că „nimic neașteptat nu are să se întâmple”. Mi-au plăcut și personajele foarte mult, însă și acest cadru al acțiunii destul de ciudățel, tensiunea pe care Miranda a reușit să o creeze, însă și partea de profunzime pe care a reușit s-o insereze în carte. Îmi plac thrillerele care reușesc să îmbine acțiunea cu o tentă mai profundă, emoționantă - mi se pare că-i dau cărții cu totul alt aer!

„Umbrele se mișcau odată cu norii ce alunecau prin fața lunii. Formele întunecate, pe care le surprindeam cu coada ochiului, se strecurau precum niște monștri.”

Evident, avem de-a face oarecum cu intriga obișnuită și arhicunoscută, folosită foarte des de către autorii de thriller (oare ar trebui să fiu așa rău?): s-a întâmplat ceva în trecut, cineva se întoarce, tralalala, încep să iasă la iveală chestii, tralalala, nimic nu prea este ceea ce pare și pam, factorul declanșator - un cadavru. Dar mi-a plăcut tare mult modul în care Megan Miranda a ales să spună această poveste: în ordine cronologică invers. E foarte fain să știi „punctul de plecare” și apoi să ai ocazia de a urmări „ce s-a întâmplat înainte”, când tu de fapt știi încotro se îndreaptă deja toate lucrurile. Parcă încerci altfel să pui cap la cap lucrurile, să fii atent la detalii & indicii, să fii atent la ce spun și ce fac personajele. În orice az, chiar mi-a plăcut direcția în care au luat-o lucrurile, dar partea cea mai bună este că într-adevăr Megan Miranda a reușit să mă convingă de idee - că mai am o mică mare problemă și cu acele thrillere care nu reușesc să mă convingă îndeajuns de „motivul pentru care toate astea s-au întâmplat”. Mă bucur că n-a fost cazul și cu Toate fetele dispărute, căreia i-am dat patru steluțe și sincer să fiu - mai ales că vorbim despre thrillere, genul meu preferat - 4 steluțe sunt foarte, foarte multe, și înseamnă că respectiva carte chiar mi-a plăcut.

„Distanța, ca și timpul, doar un lucru pe care-l creăm noi.”

După cum bine știți, eu nu obișnuiesc să vorbesc despre acțiunea cărții în recenziile mele. La o adică, nu obișnuiesc să vorbesc despre ce se întâmplă, ce face x și cum îl cheamă pe y, încotro se îndreaptă z și, waw, sfârșitul ăla în care s-au întâmplat w lucruri și care m-a dat peste cap. Mi se pare că nu are niciun sens să fac acest lucru, și sunt absolut sigur că sunteți de acord. În general, încerc să descriu modul în care m-a făcut respectiva carte să mă simt (și dacă a reușit să mă facă să simt ceva), respectiv cum am perceput eu lectura: în funcție de gen, dacă m-a prins sau nu, dacă m-a emoționat sau nu, dacă a reușit să stârnească ceva în mine - sau nu. În cazul romanului lui Megan Miranda, chiar pot spune că, pe bune, m-a prins. M-a prins chiar de la bun început și m-a captivat îndeajuns de mult pentru a zbura pur și simplu printre pagini, deoarece voiam neapărat să știu încotro se îndreaptă, în sfârșit, lucrurile. Și chiar nu m-am așteptat ca romanul să ia această întorsătură, ceea ce înseamnă un punct în plus pentru romanul lui Megan Miranda. Chiar a fost o lectură interesantă și extrem de plăcută.

„Pădurea are ochi, monștri și povești.

Noi suntem ea la fel de mult pe cât și ea este noi.”

Pe scurt, îndeajuns de plăcută încât să vreau să citesc și celălalt roman al autoarei, Ultimul oaspete (2020, LedaEdge, traducere de către Maria Adam). Chiar cred că și acela este destul de bun, poate chiar mai bun decât cel de față - iau în considerare faptul că acesta este un roman de debut și, cel puțin în general, de obicei cărțile de debut se subclasează față de restul (dar sub nicio formă nu este un lucru obligatoriu, și știu numeroase exemple care „se abat de la regulă”). Chiar vă recomand cu mare căldură această carte, mai ales dacă sunteți fani ai genului thriller. Este un roman tensionat, foarte dinamic, cu o acțiune gândită și foarte multe întorsături de situație. Lucrurile sunt destul de întortocheate, și este greu să-ți dai seama încotro se îndreaptă toate. Dar, în cele din urmă, te lași bătut și lași acțiunea s-o ia pe traiectoria ei haotică și nebunească, și nu-ți mai rămâne decât să aștepți să vezi dacă, într-adevăr, Megan Miranda nu o gafează cu sfârșitul cărții: și, vă zic eu, chiar nu o gafează! Lecturi frumoase și pe placul vostru să aveți!