Lumea estompată, de Iris Wolff - Recenzie

Editura: Lebăda Neagră

Colecția: Green Spot

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 228

Anul apariției: 2022

Traducere: Andreea Odoviciuc

Iris Wolff s-a născut în 1977 la Sibiu și a emigrat împreună cu familia în Germania la vârsta de opt ani. Are studii de limba și literatura germană, grafică, pictură și studii religioase. A lucrat, timp de zece ani, în cadrul Arhivei literaturii germane din Marbach și a primit numeroase premii pentru opera sa literară, printre care Premiul Ernst Habermann, Premiul pentru Literatură ALPHA, Premiul Otto Stoessl, Premiul Thaddäus Troll și Premiul Marieluise Fleißer pentru întreaga activitate literară. A fost nominalizată la prestigiosul premiu Alfred Döblin. Este membră PEN International și locuiește la Freiburg. 

„Existau un timp în care se grăbea să curgă înainte și un timp care mergea înapoi. Un timp care se învârtea în cerc și unul care nu se mișca și nu era niciodată mai mult decât un moment unic.”

Iris Wolff spune povestea tumultuoasă a unei familii din Banat ale cărei legături sunt atât de strânse, încât nu se rup nici măcar dincolo de granițe. Un roman poetic despre pierderi și noi începuturi. Oare Florentine și Hannes le-ar fi deschis ușa celor doi tineri călători dacă ar fi știut ce rol va juca vizita din RDG în viața familiei bănățene? L-ar fi sprijinit Samuel pe cel mai bun prieten al său, Oz, dacă ar fi conștientizat amploarea deciziei sale? În Lumea estompată, Iris Wolff împletește traiectoriile a șapte persoane care, în ciuda loviturilor destinului și a distanțelor fizice, se regăsesc în permanență. Pe fondul declinului comunismului în Europa și al istoriei frământate a secolului XX, Wolff scrie un roman extraordinar despre prietenie și lucrurile pe care suntem dispuși să le sacrificăm de dragul fericirii altuia, o poveste emoționantă despre iubire și pierdere.

„(...) Dar viața nu datorează nimic oamenilor, cu atât mai puțin împlinirea dorințelor.”

O carte destul de restrânsă ca număr de pagini - și, totuși, am simțit că nimic nu ar mai fi trebuit spus. Că nimic, dar absolut nimic nu a rămas „estompat”, suspendat în aer. O splendoare de carte, care, vorba aia, went so deep in my soul, încât la sfârșit m-a regăsit cu lacrimi în ochi. Această poveste a unei familii din Banat, România, spusă episodic, din perspectiva unor membri diferiți, poate pe alocuri inadecvată cronologic (uneori mi-a fost necesar să fiu foarte atent pentru a-mi da seama, temporal, unde anume mă plasez, și pentru a afla cine este naratorul) - mi s-a părut a fi de o sensibilitate și o frumusețe cum rar mi-a fost dat să văd, făcând ca plăcerea lecturii să capete conotații de o emoție apoteotică! De la personaje, care mi s-au părut deosebit de frumoase, complexe și frumos creionate, până la cadrul în care s-au desfășurat acestea, și până la scriitura splendidă a lui Iris Wolff, am iubit totul la această carte, și am trăit alături de toate dramele, și toate durerile, și toate emoțiile și toate speranțele. O poveste de familie care se întinde pe parcursul a patru generații, la sfârșitul căreia mi-am regăsit inima deschisă pentru a primi această carte și acolo, nu doar pe rafturile bibliotecii. 

„Stana respira ușor în îndoitura brațului. Tristețea umplu locul în care înainte fusese inima ei, fără ca Stana să știe de ce și fără să îndrăznească să se miște.”

În doar câteva pagini, Iris Wolff a reușit să creeze o comoară literară, și sunt absolut sigur că în viitor voi auzi mult mai multe despre autoare. Fiindcă promite o carieră literară deosebită. Nu am să vorbesc despre acțiune, pentru că aș putea ajunge ușor la concluzia că Lumea estompată nu este o carte care a vrut să mizeze pe acțiune, „pe dinamică”, ci o carte „de stare”, în care ceea ce contează este emoția și trăirea, sufletul omului care, oricât de mult ar fi sondat, oricât de mult ar fi analizat, n-ar putea fi niciodată definit în totalitate, teoretizat și explicat. Asta încearcă Wolff să facă - să ne ofere o lecție privitoare la cât de fictivi suntem, cât de mult ne lăsăm modelați de ceea ce se află în jurul nostru, de lucrurile prin care trecem. Un roman pe care îl simți, chiar îl simți, și cred că asta este tot ce contează, de fapt, la sfârșitul lecturii. Deși are doar două sute și ceva de pagini, și se citește relativ rapid, resimți această lectură mult, mult timp după ce ai terminat-o. Drept dovadă, eu am citit această carte cred că undeva pe la sfârșitul anului trecut sau începutul anului acesta - iar acum, când scriu recenzia, îl resimt la fel de acut, la fel de puternic. Poate o fi faptul că în anumite lucruri m-am regăsit mai mult decât de obicei, ca urmare a anumitor circumstanțe... Oricum, pot spune că acest roman m-a emoționat profund!

„Cele zece porunci ar fi putut fi douăsprezece, porțile de fotbal ar fi putut fi pătrate, râvnita egalitate a tuturor - o inegalitate îndrăgită de fiecare în parte. O rânduială în vigoare putea fi schimbată dacă se inventa pur și simplu o altă rânduială.”

Iris Wolff a reușit să scrie un roman atemporal, veșnic, un roman care devine remarcabil datorită modului în care este scris - din punct de vedere lingvistic, este ireproșabil! De asemenea, pe lângă această valență estetică, literară, romanul lui Iris Wolff ilustrează în mod fidel și modul în care migrația și părăsirea „locului de baștină” ne modelează, ne supune unor forțe pe care nu ni le putem explica, dar pe care le lăsăm să acționeze - în primul rând, pentru că nu avem de ales. Dar, dincolo de toate acestea, am iubit fiecare personaj, am iubit fiecare poveste și fiecare lecție de viață pe care, prin intermediu lor, am reușit s-o învăț. Este absolut de prisos să spun ceva legat de faptul că Wolff scrie impecabil, iar talentul său literar îl pot vedea doar pe o formă de manifestare a divinului. Cunoaște puterea cuvintelor, cunoaște forța care sălășluiește în interiorul lor, iar din acest motiv totul este atent, totul este bine dozat, pus la punct, analizat și gândit. Oh, dar ce pasaje frumoase am reușit să găsesc în carte, cât de multe au fost momentele în care m-am oprit din citit, mi-am așezat cartea pe piept și am manifestat aprecierea și faptul că, uite, există autori atât de frumoși și atât de talentați!

„(...) Tăcerea lui nu era premeditată, însă Bene o resimțea din când în când ca pe o pedeapsă. Taciturnitatea altor oameni îl plictisea. În cazul lui Samuel, până și ea era frumoasă. Era o tăcere născută dintr-o singurătate îndelungată și doar cineva familiarizat cu solitudinea o recunoștea ca atare.”

Lumea estompată este, după părerea mea, un roman pe care toată lumea trebuie să îl citească. Pe care orice iubitor al frumosului, al profunzimii, eleganței și rafinamentului, ar trebui să îl încerce. Da, poate mă manifest impresionist și, prin această recenzie, n-am spus nimic - dar nici nu sunt multe de spus. Eu cred că uneori trebuie doar să citești o carte, nu trebuie s-o teoretizezi, să-ncepi să explici în stânga și în dreapta ce și cum! Unele cărți trebuie trăite - iar eu chiar cred că romanul lui Iris Wolff este un roman care se trăiește, nu doar se citește. Printr-o sensibilitate aparte, cu o profunzime extraordinară, autoarea reușește să livreze o poveste de viață pe care nu ai cum să nu o simți. Știu prea bine că acest roman va rămâne mult, mult timp în inima mea, și mai sunt la fel de sigur de faptul că abia aștept să citesc și altceva scris de această autoare. Nu am dubii că, de asemenea, va fi un roman special, pentru că este practic imposibil să-ți schimbi stilul când, deja, tu ai găsit rețeta succesului: profunzimea, capacitatea de a observa lumea așa cum este ea. Și așa cum va fi mereu: infinită! Sub o mare de stele, Wolff țese o suită de personaje cu care te împrietenești și la care, mult timp după ce vei fi terminat romanul, te vei fi gândit. Încă mă întreb, de fapt, ce-ar fi făcut Florentine și Hannes...