Pagină

sâmbătă, 20 mai 2023

Nopți albastre, de Joan Didion - Recenzie

Editura: Pandora M
Colecția: Anansi. Ego
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 208
Anul apariției: 2021
Traducere: Ioana Văcărescu

Joan Didion este autoarea a cinci romane și a patru cărți de nonficțiune, printre care South and West si Where I Was From. Volumul ce reunește toate operele sale de nonficțiune, We Tell Ourselves Stories in Order to Live, a fost publicat de către Everyman’s Library în 2006. Născută în Sacramento, California, Joan Didion locuiește în prezent la New York. La Editura Pandora M a mai apărut volumul de memorii Anul gândirii magice (colecția Anansi. Ego, 2022, traducere de către Virginia Costeschi), recompensat în 2005 cu National Book Award for Nonfiction.
„De fapt, acum nu mai pun preț pe genul acesta de amintiri.
Nu mai vreau să mi se aducă aminte ce a fost, ce s-a distrus, ce s-a pierdut, ce s-a irosit. 
În Nopți albastre, Joan Didion încearcă să asimileze și să se împace cu moartea prematură a propriei fiice, Quintana. Văzut și ca un text-companion pentru Anul gândirii magice, Nopți albastre este cu mult mai mult de atât: Didion așază moartea fiicei în contextul propriei îmbătrâniri, în cel al morții soțului, și încearcă să conjure spiritul celei dragi prin punerea în scenă a unui amalgam de amintiri, de frânturi de memorie. Rezultatul nu este însă obținerea unei înțelepciuni sobre, ci, din contră, o răscolitoare meditație asupra fragilității ființei umane.
„O perioadă în care am crezut că pot ține oamenii lângă mine, prezenți cu totul, doar păstrându-le mementourile, «lucrurile» și obiectele simbolice.”
Am știu de la bun început cum aveam să mă simt această carte. Am știut - încă de la prima pagină, de la primele cuvinte - faptul că această carte mă va răvăși. Am știut că-mi va smulge lacrimi, am știut că mi se va înfige în suflet precum un cuțit cu lama mult prea ascuțită. Am știut că o să mă doară, că o să îmi facă sufletul bucăți și că o să-mi ia ceva timp pentru a-l reconstrui. Am știut. Și, cu toate acestea, am mai știut că am citit-o la momentul potrivit. Nu vreau să discut mai mult aici, pentru că... Pur și simplu, nu vreau. Dar m-am regăsit în această carte mai mult decât oricând. Vedeți, de altfel, ce înseamnă să citești o carte la momentul potrivit? Să citești o carte atunci când te cheamă? Înseamnă nu s-o apreciezi neapărat pentru calitatea-i artistică, pentru valența pur calitativă a scriiturii și faptului că Didion a fost o adevărată maestră, ci înseamnă să o simți. Aș crede că asta și-a propus regretata Joan Didion atunci când a scris Nopți albastre - atât ca ea să o simtă, cât și ca noi să o simțim. În cele din urmă, dincolo de lectura aparte care mi-a răscolit sufletul, am cunoscut o scriitoare cu o sensibilitate profundă, cu un simț al cuvântului cum rar, de fapt, mi-a fost dat să găsesc.
„Felurile în care nici ei, nici noi nu putem îndura să ne gândim că celălalt ar putea muri, s-ar putea îmbolnăvi sau măcar că ar putea îmbătrâni.”
Nu vreau să vorbesc despre componenta autobiografică a cărții, pentru că nu are sens. În esență, însăși punctul de plecare - moartea prematură a propriei fiice - deja ridică contextul unei scriituri emoționante, care nu are cum să te lase rece. Am să vorbesc strict despre experiența mea cu această lectură, cum de altfel o fac în toate recenziile. Joan Didion mi s-a dezvăluit în cea mai sinceră și „umană” formă: cea în care simți durerea, cea în care durerea te modelează și te face să îți pierzi coordonatele vieții. Bineînțeles, după ce am terminat acest volum, am trecut imediat la lecturarea cărții Anul gândirii magice, și pot spune că am avut parte de aceeași „doză” halucinogenă de durere, dar în același timp de purificare & catharsis, de „sunt toate într-o ordine firească”, în sensul că, la un moment dat, totul se va frânge, totul va dispărea și dispăruți vom fi. O lectură sfâșietoare, melancolică, despre trecerea timpului și despre condiția noastră pe acest pământ. Despre clipele pe care poate ar trebui să le prețuim mai mult, despre cum NU ar trebui să luăm „de-a bun” tot ce avem, tot ce putem face... Didion ne învață o lecție deosebit de importantă: că doliul, în sine, nu reprezintă o etapă, ci însăși o stare a existenței.
„(...) Amintirile nu sunt o alinare. Amintirile sunt, prin definiție, legate de trecut, de lucruri pe care le-am pierdut. Amintirile sunt uniformele de la Westlake din șifonier, fotografiile decolorate și plesnite, invitațiile pentru nunțile unor oameni care nu mai sunt căsătoriți, cartonașele de liturghie de la înmormântările unor oameni ale căror chipuri nu ți le mai amintești. Amintirile sunt ceea ce nu mai vrei să-ți amintești.”
Iar eu, unul, am simțit și încă simt asta mai acut decât oricând. Această durere se cronicizează în noi, devine parte integrantă din ceea ce suntem, ceea ce vom fi... Într-un text care te mișcă, care te frânge și îți rupe sufletul, Didion investește înțelepciunea acumulată de-o viață: o femeie sclipitoare, o femeie atât de puternică și, în același timp, atât de fragilă. O femeie plină de curaj, care își deschide sufletul în fața cititorului și, astfel, reușește să scoată la iveală un text emoționant, a cărui lectură te va regăsi cu lacrimi în ochi. Frumoasă, dar în același timp sfâșietoare, această carte ne oferă o perspectivă generală asupra vieții lui Didion - relația cu soțul dumneaei, debutul brusc al bolii fiicei sale, nopțile petrecute la spitale, incursiunile în viața zilnică... Amintiri din copilăria acesteia, din copilăria Quintanei, poezii pe care Quintana le-a scris și multe altele... Didion are capacitatea de a pune pe hârtie îndoieli, temeri, dureri și tristețe, fericire și speranță. Uneori, mi s-a părut că această carte este atât de nedreaptă, încât am ajuns să fiu frustrat de anumite lucruri pe care le-am citit...
„«Ca atunci când moare cineva», îmi spusese la un moment dat, încercând să-și explice raționamentul, «nu e bine să zăbovești prea mult cu gândul asupra durerii».”
Și, cu toate acestea, în dinamica firească a vieții... Ajungem să facem pace cu pierderea. Nu ar trebui să murim odată cu cei care au plecat... Ar trebui să ne împăcăm cu acest sentiment al pierderii, al lipsei, și cu toate temerile care vin odată cu ele. Un omagiu adus vieții, asta este cartea Nopți albastre, și când să apreciezi cel mai mult viața decât atunci când ești pus față în față cu inevitabilitatea morții? O carte pe care am așezat-o în dreptul sufletului și care știu că va rămâne acolo mult, mult timp de-acum înainte. Și mai știu faptul că voi reveni asupra lecturii, atunci când voi simți necesar să fac asta. Pentru că, oricum ar fi, am simțit că ceea ce am citit m-a vindecat într-o oarecare măsură. M-a ajutat nu să depășesc anumite lucruri din viața mea, ci poate să le percep altfel... Poate... Poate să le văd altfel. Nu știu dacă vă pot recomanda această carte, dar știu faptul că, citită la momentul potrivit (și cred că știți cu toții la ce moment fac referire), este o carte care vă va ajuta. Sunt absolut sigur de acest lucru. Prin ochii melancolici ai lui Joan Didion ajungem cu toții la un moment dat să privim lumea din jur. O lume în care, uneori, ar părea că nu mai există speranță. Însă aceasta există... Chiar există!

2 comentarii: