Cea mai tainică amintire a oamenilor, de Mohamed Mbougar Sarr - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. Contemporan

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 496

Anul apariției: 2022

Traducere: O. Nimigean

Mohamed Mbougar Sarr, născut în 1990 în Senegal, a absolvit studiile militare la prestigiosul Prytanée Militaire de Saint-Louis din Senegal. După mutarea în Franța, este admis la École des hautes études en sciences sociales (EHESS), unde studiază literatură și filosofie. Pentru primul său roman, Terre ceinte (Pământ împresurat), primește Prix Ahmadou-Kourouma și Grand Prix du roman métis. În 2018 devine cel mai tânăr scriitor recompensat vreodată cu Prix Littérature-Monde, pentru Silence du choeur (Tăcerea corului). De purs hommes (Despre oameni puri) este cel de-al treilea roman al său urmat, în 2021, de Cea mai tainică amintire a oamenilor, care îi va aduce în același an Prix Goncourt și Prix Transfuge pentru cel mai bun roman de limbă franceză din 2021. În prezent locuiește la Paris.

„Sanza ne-a invitat la el în seara asta. M-am dus fără niciun chef, gândindu-mă la deșertăciunea a ceea ce scriu, la minciuna a ceea ce scriu, la distanța dintre ceea ce scriu și viață (...). Mă piteam după literatură ca în spatele unui geam sau scut; iar de partea cealaltă se desfășura viața adevărată, cu violența ei, cu împunsăturile ei, loviturile ei de berbec în stomac. Ar trebui să te descoperi pe tine însuți și să faci față, să fii gata să încasezi la poace și, poate, să le dai înapoi. Ar fi bine să ai un pic de curaj; fără târguieli, fără trucuri, fără aranjamente, doar curaj. Acesta este prețul.”

În 2018, Diégane Latyr Faye, tânăr scriitor senegalez, descoperă la Paris o carte mitică, editată în 1938, Labirintul neomenescului. Nu se mai știa nimic despre autor, numit în epocă „un Rimbaud negru”, după scandalul declanșat de apariția romanului său. Diégane pornește, fascinat, pe urmele misteriosului T.C. Elimane, confruntându-se cu marile tragedii care au fost colonialismul și Holocaustul. Fără să piardă firul anchetei sale, Diégane frecventează la Paris un grup de tineri scriitori africani, care își dispută ideile, beau, fac dragoste și se întreabă despre necesitatea de a crea în condițiile exilului. În vârtejul acestei căutări, Diégane se va apropia de două femei: sulfuroasa Siga, deținătoarea unor secrete despre Elimane, și energica fotoreporteriță Aïda...

„Cartea esențială se scrie în limba morților;

Cartea esențială se scrie în timpul uitării;

Cartea esențială dă gir imprezenței (nici prezență, nici absență).

În acest moment, vidul își taie beregata, iar în strigătul mut pe care lama i-l deschide în carne ți se pare că auzi cum cade, ca dintr-o gură care se sufocă, o ultimă ipoteză, înspăimântătoare și înspăimântător de calmă:

Cartea esențială nu se scrie.”

Cea mai tainică amintire a oamenilor - romanul pe care nu ai cum să-l uiți, romanul pe care poate ai vrea să-l uiți, cât de cât, pentru că e romanul care continuă să te macine & să te macine & să te macine la mult timp după ce îl vei fi terminat de citit. Este romanul... romanelor! Un volum absolut splendid, pe care îl simți, chiar de la prima pagină, ca fiind o capodoperă. Este absolut monumental, și, fără să exagerez, cred că este una (dacă nu chiar cea mai bună) dintre cele mai bune cărți citite anul acesta. Și va rămâne una dintre cele mai bune cărți citite vreodată, de fapt, mult timp de-acum înainte. Pentru că nu întrevăd să citesc, cel puțin în viitorul apropiat, un roman măcar la fel de bun. Un paragraf întreg, și eu nu am reușit să surprind nimic din modul în care am trăit această carte, din modul în care m-a făcut să mă simt. Dar nici nu-mi pasă, pentru că romanul lui Mohamed Mbougar Sarr nici nu se vrea a fi „teoretizat”, „explicat”, trecut sub lupa unui cititor oarecare... Că ăsta mi-s, nu? Eu cred că romanul lui Mohamed Mbougar Sarr trebuie-doar-trăit-și-atât-și-iubit-așa-cum-se-cuvine.

„Odaia. Încă nu i-ai trecut pragul, dar ți-a și întors stomacul pe dos mirosul bătrâneții și al bolii și al slăbiciunii unui corp care nu mai ține seama de nicio pudoare când se apropie sfârșitul. Pe tata nu l-am cunoscut decât bătrân. De aceea l-am urât cu atât mai mult, cum am urât și camera din care aproape că n-a mai ieșit în ultimii ani din viață. Ajunseseră, odaia și tata, să facă până la urmă corp comun. Dacă mă gândesc la el, înainte de a-mi apărea fața lui de orb, simt întâi miasma odăii.”

Pentru mine, această carte a fost de o măiestrie cum rar mi-a fost dat să văd. Nici nu vreau să vă menționez cât de multe au fost paragrafele în care pur și simplu mi-am zis că trebuie-să-fii-de-pe-o-altă-lume-pentru-a-scrie-așa-de-bine. Așa de frumos. Așa de atent. Așa de sublim și, în același timp, cu o forță literară atât de mare. Nu voi vorbi despre acțiunea cărții, pentru că eu, unul, am trecut-o pe un plan secundar. Am fost pur și simplu vrăjit de stilul autorului, ahtiat să găsesc mai mereu fragmente care îmi dau de gândit, imagini pe care și acum mi le amintesc, fraze, dialoguri, maxime, emoție și profunzime. Oh, și cât de multă profunzime! O carte ca o bijuterie rară, prețioasă, pe care n-ai vrea vreodată să o porți, pentru a nu-i știrbi din strălucire, dar pe care ai vrea să o porți pentru a te simți „complet”, pentru a te simți desăvârșit. Pentru că, de fapt, romanul lui Mohamed Mbougar Sarr așa este - desăvârșit, pur, strălucitor, complex și de o forță incredibilă. O „carte-lume”, după cum spune și exegeza, și chiar pătrunzi într-o lume din care nu vrei să mai ieși. De fapt, oricum nu mai ai cum să ieși, chiar dacă ai terminat de citit cartea...

„(...) Întreabă-ți sângele. Întreabă-ți carnea! Întreabă misterul genelor, care traversează timpul și desemnează, în două puncte îndepărtate din lungul său curs, o ascendență și o descendență, strămoși și moștenitori. Totul începe cu marea strămoașă. Totul începe cu Mossane.”

Am iubit fiecare pagină a acestui volum, am adorat fiecare literă și fiecare spațiu dintre cuvinte. Pentru că totul se clădește într-o arhitectură demnă de a te lăsa cu gura căscată, bucuros că ai reușit, măcar din treacăt, să arunci o privire. În romanul lui Mohamed Mbougar Sarr, nu doar că reușești să arunci o privire, dar te pierzi... Te pierzi și vrei să mai fii găsit. Un roman ca o furtună puternică, care lasă în urmă prăpăd emoțional. Cu o profunzime aparte, această carte nu are cum să nu te miște. Atât din prisma personajelor complexe, cât și din prisma cugetărilor în sine... Poate par impresionist în această recenzie-și-nu-prea-recenzie-dar-până-la-urmă-ce-e-o-recenzie, dar chiar nu prea am cuvinte să spun altceva. Folosesc adjective fără a le justifica, asta simt, dar... Cam asta-i tot ce pot face. Cea mai tainică amintire a oamenilor rămâne un roman pe care nu îl voi recomanda publicului larg, deoarece simt că această carte are nevoie să fie „descoperită” în mod individual, atunci când îi sosește timpul...

„(...) Ce suntem noi? Un inel de sânge într-un sipet de lumină - sau invers. Iar diavolul ne potrivește rânjind pe degetul său.”

Însă știu că cei care nu vor fi citit niciodată romanul lui Mohamed Mbougar Sarr, au multe, foarte multe de pierdut. Repetându-mă, este una dintre cele mai bune cărți citite vreodată, și recunosc că am avut ceva rețineri la început. Dar, cu primele pagini citite, am știut că mă angajez într-o lectură la sfârșitul căreia voi fi fost altul. Pentru că romanul lui Mohamed Mbougar Sarr te învață, te purifică, îți dă de gândit și te face să-ți pui întrebări. Îți ridică probleme, îndoieli, dar acestea nu fac decât să te rafineze, „să te crească” - ca om, ca natură, ca individualitate biologică. Un monument al literaturii, și sunt absolut sigur că de Mohamed Mbougar Sarr vom auzi multe, foarte multe în viitor. Are un potențial extraordinar, iar iubirea sa față de cuvinte, față de literatură, se face resimțită în fiecare pagină, și cu fiecare pagină pe care o dai, pare să crească & să tot crească & să tot crească. Mohamed Mbougar Sarr, îți mulțumesc din suflet pentru această carte & îți mulțumesc că exiști. Iar prin literatura ta parcă reușim și noi să existăm mai mult!