Fragment din „Toți din acest tren sunt suspecți” (Ernest Cunningham, #2), de Johann Stevenson

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection. Crime

Titlu original: Everyone on this Train is a Suspect

Limba originală: engleză

Traducere: Mihaela Apetrei 

ISBN: 978-606-40-2230-1

Număr de pagini: 416

Autorul bestsellerului Toți cei din familia mea au ucis pe cineva 

Când Societatea Scriitorilor de Cărți Polițiste m-a invitat la festivalul organizat într-un tren ce străbate Australia, speram să găsesc inspirație pentru a doua mea carte. Ficțiune, de data asta: trebuia să mă desprind de oamenii din viața reală care se ucideau între ei. Evident, n-a fost așa. Invitații erau ca un catalog al familiei regale a scriitorilor de romane polițiste: 

• Debutantul (eu!) • Scriitorul de ficțiune criminalistică • Scriitorul de blockbustere • Scriitorul de ficțiune literară • Scriitorul de thrillere psihologice 

Când unul dintre noi este ucis, ceilalți devin detectivi. Împreună, ar trebui să știm cum să rezolvăm o crimă. Desigur, ar trebui să știm și cum să comitem o crimă. Cum poți găsi ucigașul când toți suspecții știu cum să scape basma curată?

🪶FRAGMENT🪶

CAPITOLUL 9 

               Acum, scriind toate astea, am înțeles de ce mă simțeam atât de atacat, personal, de ceilalți scriitori. Cu toții avem uneori sindromul impostorului, nu e ceva nou printre romancieri. Nimeni nu este imun la încercarea de a încerca să-și demonstreze ceva lui însuși. Dar aici, la fes­tival, eram cinci oameni care încercau să-și demonstreze valoarea în mod creativ. Și, cu toate că păream motivat de aceeași vanitate, eu mă străduiam să dovedesc altceva: că oricare ar fi fost destinul care hotărâse ca în familia mea să moară cineva, în timp ce eu continuam să trăiesc, nu greșise câtuși de puțin.     

Terapeutul meu a pus și un nume acestui lucru: vina supraviețuitorului. Nu prea o vezi în romanele polițiste din Epoca de Aur. Protagoniștii termină o carte și apoi rămân în amorțire până când totul o ia de la capăt, cu prima pagină a următorului roman. Nu există un impact cumulativ al volumului de morți și de violență pe care le văd ei; nicio crimă nu li se întipărește în minte, nu le afectează psihicul, nu-i mănâncă de vii. Oricât de tare mi-aș dori să fiu ca acei celebri detectivi imaginari, în realitate eu sunt bântuit într-un fel în care ei nu sunt, adormiți între momentele când creatorii lor pun mâna pe stilou. Miss Marple nu are coșmaruri, asta încerc să spun.

Faptul că, într-un final, reușisem să-i spun toate astea lui Juliette m-a făcut să mă simt un pic mai bine. Legăna­rea ușoară a trenului m-a ajutat și ea, iar tăcerea noastră era confortabilă. Cei mai mulți părăsiseră deja vagonul, dar Wyatt și Wolfgang se aflau încă acolo. Wyatt avea în fața lui ceva ce părea un carnet de cecuri în care bătea ritmic cu stiloul. Nu auzeam ce vorbesc, însă, judecând după felul cum cealaltă mână a lui Wyatt strângea fața de masă și după faptul că stiloul nu se mișca să mai facă niște zerouri, Wolfgang n-avea să fie cumpărat.

În cele din urmă, Juliette a căscat.

— Cred că o să mă retrag. Vreau să mă trezesc de­vreme, să prind răsăritul — Aaron zice că-i o chestie unică în viață.

A arătat din cap spre vagon.

— Mergem?

— Aș vrea, m-am strâmbat eu. Speram să dau peste Simone la bar. O să mă mișc repede.

— Rahat!

Juliette a început să se bată cu palmele peste buzu­nare, cu toate că lucrul pe care-l căuta cu greu ar fi putut încăpea acolo.

— Eșarfa! Am uitat-o la micul-dejun, am uitat com­plet să i-o dau înapoi. Oh, fir-ar să fie! O să verific mâine dacă au birou de obiecte pierdute, sau poate că a luat-o cineva. Te superi dacă nu pomenești de asta când o vezi? Spune-i că am încă nevoie de ea. Nu că am pierdut-o.

Am spus deja că neglijența lui Juliette va fi un punct important în desfășurarea acțiunii. Și iată: eșarfa albastră trece dintr-o mână în alta. Acest macabru dă-mai-departe duce la un cadavru.

— Deci și ție ți-e frică de ea, am jubilat eu.

Mi-a aruncat o privire care spunea: Dacă n-ai de gând să mă ajuți… așa că am dat înapoi.

— Măcar nu poate ajunge prea departe. N-o să-i po­menesc nimic. Și încerc să mă mișc repede.

— Să nu întârzii, a spus ea și m-a sărutat. Și, dacă are vreo importanță pentru tine, să știi că mă bucur că ești aici. Exact aici. Cu mine.

Spuma din espresso martini a navigat de pe buza su­perioară a lui Simone pe obrazul meu, când mi-a vorbit.

— Nu-i un capăt de țară, Ernie. Las-o încolo.

— Pentru mine este.

— Și ce vrei să fac eu? Dacă aveai o problemă cu asta, n-ar fi trebuit să accepți scuzele lui Wyatt.

— N-am știut pentru ce sunt!

— Atunci de ce le-ai acceptat?

Am pufnit.

— Am fost politicos.

— Iar acum ar fi politicos să lași baltă toată treaba, înainte să te faci de râs.

Am expirat greu pe nas și am numărat trei inspirații și trei expirații. Simone era ca piatra cubică: rareori reușeam să calc ferm în apropierea ei. Dar fusese o zi grea și espressourile martini nu sunt cunoscute pentru proprietățile lor de dezamorsare a tensiunii. Dacă le-ar servi pe la summiturile politice, ar exista un război mon­dial la fiecare trei luni.

M-am îndreptat de spate și mi-am dres vocea.

— În regulă. Sunt clientul tău. Te-am angajat. Și îți cer să acționezi în numele meu într-o chestiune despre care cred că are un impact negativ asupra carierei mele. OK?

Simone a stat o secundă pentru a cântări seriozitatea din expresia mea, apoi a pufnit.

— Dacă aș fi știut că ai coloană vertebrală, Ernest, prietenia noastră ar fi putut înflori mai de mult.

Mi-a pus palma pe piept și m-a bătut ușurel, cu îngăduință.

— În niciun caz n-am de gând să vorbesc cu Wyatt despre asta, dar sunt mândră de tine.

— Dar deja ai vorbit cu el despre asta — v-a auzit un invitat certându-vă. Deci ceea ce-mi zici de fapt nu este că n-ai face-o, ci că este prea dificil și renunți?

— OK, bine. Am ridicat problema, așa cum a auzit și amicul tău. Dar ai și tu încredere în mine cu treaba asta, Ern: niciun autor nu vrea să audă toate conversațiile pe care le are echipa despre el. Îți zic doar ce trebuie să știi.

M-am dezumflat.

— Îți pasă și ție câtuși de puțin de cariera mea?

— Adică ce vrei să zici?

— Păi, azi-dimineață păreai grozav de prietenoasă cu McTavish și Wyatt. După ce a apărut comentariul.

Simone și-a terminat băutura și și-a rotit privirea prin bar. Având în vedere startul avut în zori și întunericul de afară, ar fi fost ușor de crezut că se făcuse mai târziu decât era, de fapt. Harriet și Jasper beau un pahar într-un sepa­reu aflat în partea opusă a vagonului. Brooke, președinta Mongrelilor, citea în colțul cel mai îndepărtat. Singura parte a corpului lui McTavish a cărei poziție se schim­base în ultima oră, în mod repetat, era cotul. Cele trei femei în vârstă, dintre care două împărțiseră desertul cu Juliette și cu mine, se purtau de parcă ar fi fost petrecerea burlăcițelor, dând peste cap pahar după pahar. Fiecare ținea pe masă câte un exemplar al aceleiași cărți, ca pen­tru un club de carte, cu toate că titlul de pe copertă nu aparținea niciunuia dintre scriitorii invitați la festival: Cele unsprezece orgasme ale lui Deborah Winstock, de Erica Mathison.

Știam cartea aceea. Fusese un fenomen viral. Prea mult sex ca să fie pentru consum de masă, nu îndeajuns pentru a fi de-a dreptul pornografică, dar îndeajuns de discutată prin saloane și la ora ceaiului ca să se fi vândut binișor, în câteva milioane de exemplare. Dacă scriitorii consacrați mă urau pe mine, categoric o disprețuiau de-a dreptul pe Erica Mathison. Cartea făcuse furori pe TikTok, care era deopotrivă o aplicație social media, dar și sunetul auzit pro­babil de cei ca Royce când noii scriitori găsesc cititori noi în medii noi. Cea de-a treia femeie, pe care n-o cunoscusem încă, cu părul răsucit într-un soi de stup argintiu, își arăta exemplarul cu autograf (Lui V!), zdrăngănindu-și brățările aurii, sclipitoare. Cartea avea pe cotor sigla Gemini Publi­shing și pe prima copertă un abțibild de la librăria Darwin — știam sigla pentru că mă dusesem acolo ca să-mi aranjez cărțile mai în față pe raft, numai că nu găsisem niciuna.

McTavish mi-a atras atenția, căci a lovit tare cu bas­tonul în podea. S-a ridicat de pe banchetă și s-a proptit zdravăn în baston, ca să stea în picioare.

— Așa! Acu’ la culcare cu ăsta.

S-a împuns în piept cu degetul mare și a strigat peste bar spre Cynthia. Un invitat a prins ocazia să țâșnească și să-i taie calea cu pixul pregătit și cu un exemplar din Vine noaptea deschis la prima pagină. Am crezut că și Brooke o să-i urmeze exemplul, însă Jasper a fost următorul care s-a adăugat micii cozi formate. El nu venise cu o carte și, când i-a venit rândul, a întins mâna prea devreme și apoi a trebuit să facă vreo câțiva pași cu ea așa, întinsă, ca o cârmă de vapor, până când a aterizat prostește în fața centurii lui McTavish.

— Jasper, a spus el.

McTavish a bombănit un salut, însă mâna lui Jasper a rămas nestrânsă.

Jasper a tușit ușor.

— Jasper Murdoch.

— Da. În regulă. Stai așa, a spus McTavish.

A pescuit un pix din buzunarul hainei și apoi a luat de pe bar un suport de carton pentru paharul cu bere, a mâzgălit ceva pe el și i l-a întins lui Jasper:

— Poftim.

Jasper a rămas o clipă nemișcat, răsucind suportul în mână, apoi s-a întors la masa lui și i l-a întins nevesti-sii, după care a sorbit din paharul cu băutură. Arăta ca unul care tocmai traversase curtea școlii ca să-i ceară o întâl­nire fetei de care se îndrăgostise, și părea acum complet stors de puteri și de rezervele de energie, totodată.

— „Lui Jasper Murdoch“, a citit Harriet de pe suportul de carton, apoi l-a îndesat în geantă. Uau! Asta se păstrează.

McTavish s-a împleticit pe coridorul care ducea spre restaurant și spre cabina lui, aflată mai spre locomotivă, iar apăsarea grea a bastonului se transmitea la fiecare pas prin podeaua subțire.

— OK, a reluat Simone după ce McTavish a dispărut din vedere și bufnetul ritmic al bastonului său s-a estom­pat aproape de tot.

Tonul lui Simone fusese ferm, șuierător, dar mai de­grabă în genul O să-ți zic ceva ce trebuie să auzi, și nu ca admonestare.

— Ca să știi și tu, suntem într-un parteneriat. Nu tre­buie să-mi spui ce am de făcut. Se presupune că avem încredere unul în altul.

— Eu doar…

Simone a ridicat un deget.

— N-am terminat. Știu că ești supărat. Înțeleg. Dar nu vreau să te iei cu McTavish, OK? Am auzit că situația e un pic tensionată între Wyatt și Henry. Au făcut afaceri di­rect multă vreme — Wyatt a pus gheara pe el înainte să-l adulmece vreun agent și nici acum nu are vreunul. Așa că fricțiunile dintre un anumit autor și un anumit editor s-ar putea să aducă niște oportunități pentru cineva ca mine, care să lucreze cu cineva precum prietenul nostru scoțian. Fără supărare, dar n-am venit într-o excursie ca asta ca să asist la discuțiile voastre. Dacă reușesc să-l aduc pe Henry la bord, o să-mi cresc vizibilitatea afacerii. Și o să crească și vizibilitatea ta, în virtutea faptului că ești o parte din businessul meu, așa cum sunt toți autorii mei. Și uite-așa, când o mână spală pe alta, cineva ca tine ar putea să capete un citat.

— Încerci să semnezi contract de reprezentare cu McTavish? am gândit eu cu voce tare. Și bineînțeles că Wyatt va urî chestia asta, probabil pentru că a primit seria cu Morbund contra unei sume de rahat plătite lui McTavish. Or, tu poți să-l ameninți că te duci cu el în altă parte, presupun.

Mi-a făcut semn să tac, cercetându-i pe cei din bar ca să vadă dacă nu cumva ne-a auzit cineva.

— Poți să fii și tu mai discret? Iisuse.

— Deci nu vrei să faci o scenă în legătură cu recenzia lui McTavish pentru că, ia să vedem, o să-ți distrugă ție șansele să semnezi cu el, dacă se întoarce împotriva ta? Și ar trebui să cred că-mi faci mie vreo favoare?

— Nu. O fac pentru mine. Normal c-o fac pentru mine. Ai auzit vreodată de capitalism?

M-a privit ca pe un idiot.

— Dar spun că ai putea să beneficiezi și tu din asta. Pe termen lung.

— Iisuse, toată lumea fură pe toată lumea în ziua de azi?

— Nu, de la mine nu. Să nu-ți faci idei!

M-a fulgerat un gând.

— Cine îl publică pe Wolfgang?

— Ah.

A trecut prin minte suportul rotativ de cărți de vizită din mintea ei.

— Brett Davis. De la HarperCollins. De ce?

— Wyatt încearcă să-l cumpere.

— Serios?

A pufnit.

— Nu m-am gândit că ar fi stilul lui. Hm. Încearcă să adauge un pic de clasă la lista lui, presupun. Să echili­breze rahatul ăla.

A făcut semn din cap spre clubul de carte din spatele nostru, ale cărui participante discutau cu o veselie nestă­pânită despre cartea Ericăi Mathison. Am ridicat tonul, ca să le acopăr.

— Și încă ceva: ai spus că McTavish nu dă citate.

Am ridicat o mână, în semn de apărare.

— Nu-i vorba despre mine, jur. Doar că mi se pare interesant.

— Nu dă, a confirmat Simone. Am fost și eu la fel de surprinsă ca tine. Fie Lisa sau editorul ei îl are la mână cu ceva nasol de tot, fie a făcut-o doar pentru expresia de pe fața lui Royce.

— A meritat, am comentat eu cu cruzime.

Benjamin Stevenson este un comediant australian de stand-up și autor premiat. Primul său roman, Greenlight, a fost nominalizat la Premiul Ned Kelly pentru cel mai bun debut, categoria Roman polițist, și a fost publicat în SUA și Marea Britanie. Al doilea roman, Either Side of Midnight, a fost nominalizat la Premiul International Thriller Writers pentru Cel mai original volum paperback. Toți cei din familia mea au ucis pe cineva, publicat la Editura Trei, cel de-al treilea roman al său, a devenit bestseller, iar drepturile de traducere au fost vândute în 27 de țări și urmează să fie adaptat pentru televiziune într-o miniserie HBO. De la Melbourne International Comedy Festival și până la Edinburgh Fringe Festival, spectacolele lui live sunt sold-out și a apărut în emisiuni la ABCTV, Channel 10 și The Comedy Channel.