Cerul ca oțelul, de Cosmin Leucuța - Recenzie

Editura: Humanitas

Colecția: 821.135.1 – Scriitori români contemporani

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 268

Anul apariței: 2022

Cosmin Leucuța (n. 1986, Arad) a început să scrie povești la vârsta de 14 ani. La 23 de ani a scris romanul Laptele negru al mamei, câștigător al primului concurs de debut organizat de Editura Adenium. În 2013, romanul Statele Unite ale lui Dumnezeu a fost nominalizat la Concursul de Debut Literar UniCredit, organizat de Editura Humanitas. În ianuarie 2015 a devenit invitat permanent al site-ului cultural Semne Bune, unde contribuie cu articole, recenzii și editoriale. Din 2017 face parte din echipa editorială a revistei digitale LiterNautica. În 2017 a publicat volumul de proză scurtă Numele altora (CDPL). A primit de două ori premiul Tânărul Prozator al Anului, pentru romanul Hoodoo (Polirom; 2018) și pentru volumul de proză scurtă Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii? (CDPL; 2021). Este prezent în antologiile Treisprezece și Dragostea când te doare, coordonate de Doina Ruști. Locuiește lângă Timișoara, împreună cu cele patru pisici ale sale. La Editura Humanitas a mai apărut și volumul Privește ultima dată lumea asta plină de minciuni (2024).

𓆩🖤𓆪 ADEVĂRATA PUTERE A FRICII. A SINGURĂTĂȚII 𓆩🖤𓆪

„Această carte vine dintr-un loc al singurătății și fricii, două stări pe care le cred omniprezente în orice om, chiar și atunci când acesta nu are un motiv aparent să le experimenteze. Am vrut să văd ce se întâmplă cu femeia fără nume atunci când îi iei totul și nu-i lași decât singurătatea și frica, și o pustietate vastă în care să le trăiască.” - Cosmin Leucuța

„(...) Ce cuprindea întunecimea în întunecime rămânea.”

După cum am spus și pe contul de Instagram atunci când am postat o poză cu faptul că încep lecturarea acestei cărți, „am vrut să văd cu ce defilează Cosmin Leucuța”. Nu de alta, dar prea am auzit de el în ultima perioadă - și doar de bine -, așa că am căzut de-acord cu planurile mele c-ar fi cazul să-i prioritizez cartea în materie de lecturi viitoare. De fapt, cred că această carte a fost doar o paranteză între alte lecturi, pentru că totul a decurs așa: m-am apucat de ea acum câteva ore și pur și simplu nu am mai putut să o las din mână. Nu că mi-a plăcut extraordinar de mult, că, dacă mai las lucrurile să se așeze, s-ar putea să mai scad din rating - dar m-a surprins plăcut faptul că, în sfârșit, am citit un autor român care s-a hotărât să abordeze genul thriller, și, sincer, nu doar că l-a abordat, dar chiar a reușit foarte frumos să-l valorifice la maximum. Da, pe alocuri mie mi-a amintit destul de mult de cartea lui Cormac McCarthy, iar lectura acestei cărți a venit imediat după Drumul. Însă cred că totul a fost doar o întâmplare, pentru că mai toate cărțile care ar aborda tematica aceasta postapocaliptică, respectiv solitudinea personajului ar lua-o cam în aceeași direcție. Faptul că McCarthy a scris „primul” despre asta este doar un rezultat al circumstanțelor... Și, sincer, dacă stau și mă gândesc mai bine, cred că într-o oarecare măsură mi-a plăcut această carte mai mult decât volumul lui McCarthy.

„Toate lucrurile pe care le-a lăsat în urmă... Nu lipsa lor o afecta, ci faptul că i-au rămas amintirile acelor lucruri. Cât timp a rămas singură în casă, în fiecare cameră, în fiecare colț sau obiect vedea câte o poveste, și, de fiecare dată când se trezea, poveștile erau din ce în ce mai vii, iar după o vreme a devenit insuportabil.”

Așa, revenind. Dap, mi-a plăcut. Mi-a plăcut mult de tot încât să nu o pot lăsa din mână, iar asta cred că, de departe, spune ceea ce trebuie spus: că Leucuța scrie bine (sau cel puțin a făcut-o în cartea asta, că n-am citit altele scrise de el, însă acum vreau s-o fac mai mult decât oricând). Mi-a spus cineva că „nu i-a plăcut, pentru că pare a fi un thriller/horror dintr-ăla categoria B, de-l vezi pe HBO”. Nu neapărat că nu-s de acord, dar cred că atât timp cât eu, fiind iubitor de thrillere și destul de reticent când vine vorba de a-mi alege lecturile din acest gen, am fost prins de această carte în măsura în care să nu o pot lăsa din mână, înseamnă că această carte chiar a avut acel ceva care trebuie să existe într-un thriller. Deși unele lucruri m-au lăsat cu niște semne de întrebare - cum ar fi sfârșitul ușor prea forțat, parcă prea intempestiv -, nu a fost o carte care să mă plictisească. A avut acțiune, a avut o cronologie ușor de urmărit, a avut o „eroină tragică” care a reușit să-mi intre rapid sub piele. Și, pe alocuri, a avut și doza aia de profunzime & emoție pe care eu deseori o caut în thrillere și care, de altfel, chiar cred că „fac casă bună” cu acest gen literar. All in one, a avut toate cele necesare pentru a mă face să-i dau 5 steluțe.

„- Toți am pierdut pe cineva. Fiecare din noi încearcă să se agațe de amintirea acelor zile. În felul nostru, fiecare încearcă să se întoarcă înapoi în timp.”

Mă bucur mult să văd că acest gen literar este abordat și de către scriitorii din țara noastră. Nu cred, în schimb, că publicul cititor din țara noastră este prea deschis în a citi cărți thriller scrise de autori români. Eu aș face-o doar din curiozitate - totuși, dacă vorbim despre cărțile Dorei Pavel, pe care le consider a fi niște thrillere psihologice extraordinar, n-aș face-o din curiozitate, ci din certitudinea faptului că știu că-mi vor fi plăcut (am citit & iubit absolut tot ce a publicat până acum). În Cerul ca oțelul, Leucuța își plasează povestea într-un cadru bolnav, întunecat, (post)apocaliptic, și bineînțeles că acest lucru îi permite ca ulterior să fructifice ideea în efectiv orice mod posibil - canibalismul nu mai devine ceva ciudat, schingiuirea este justificabilă, moartea este ceva omniprezent. Până la urmă, este vorba despre a ne lăsa conduși de instincte sui generis, iar nevoia de hrană este unul dintre ele. Dar ce te faci când hrana devine tot mai puțină și foamea tot mai mare? Răspunsul este deja evident, nu-i așa? Într-o lume în care nu mai ai nimic de pierdut (decât eventuale membre & organe interne), faci orice pentru a rămâne în viață (& întreg).

„- Cu toții vom muri, știm asta. Doar că nici unul din noi nu vrea să moară azi.

Bătrâna i-a spus că asta însemna să fii supraviețuitor. Să faci lucruri pe care nu credeai că le vei face vreodată, lucruri de care nu credeai că ești în stare. Să te ridici deasupra a ceea ce te vrea mort și să amâni inevitabilul.

Așa e, a gândit femeia. Sfârșitul a venit, dar nimeni n-a fost pregătită pentru el.”

Iar eroina noastră fără nume, nu că ar fi relevant n vreun fel numele acesteia, deși m-ar fi scutit de recitirea anumitor pasaje pentru a înțelege întocmai ce se-ntâmplă, se regăsește într-o astfel de lume. Știe că trebuie să o ia „spre nord”, chipurile că acolo ar sta lucrurile altfel. Cred că mi-ar fi plăcut ca Leucuța să fi valorificat mai mult ideea aceasta a nordului, să îmi dau seama și eu ce vrea să spună (îmi închipui că acolo tipa ar fi fost safe și toate alea). Însă a fost OK și punctul în care s-au îndreptat și, de altfel, sfârșit toate. Mi-a plăcut tensiunea resimțită, mi-a plăcut chiar foarte mult modul în care a dezvoltat atmosfera și, în general, cum m-a făcut această carte să mă simt. M-a ținut acolo de-a lungul celor mai bine de peste 250 de pagini și nu m-a plictisit nici măcar o secundă. Mi-a alimentat dorința de a descoperi mai multe și mai multe și m-a făcut să vreau să aflu cât mai rapid încotro se vor îndrepta toate. Simt că am scris multe & am spus puține, așa că mă voi opri aici: primul meu contact literar cu Cosmin Leucuța a fost o adevărată reușită și, prin urmare, vreau neapărat să continui și cu celelalte cărți ale sale. Nu știu care va fi următorul, dar știu că odată cu prima ocazie când voi ajunge la Cărturești, sigur voi cumpăra o carte scrisă de acesta - indiferent care ar fi aceasta!