Pagină

sâmbătă, 19 octombrie 2024

Labirint, de Burhan Sönmez - Recenzie

Editura: Pandora M
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 208
Anul apariției: 2021
Traducere: Adal Hanzade

Burhan Sönmez (n. 1965) a studiat Dreptul la Istanbul, unde a și profesat o vreme ca avocat. A colaborat la mai multe reviste și ziare, cu articole pe teme culturale și politice. A fost membru al Societății pentru Drepturile Omului (IHD) și fondator al Fundației pentru Cercetare Sociala, Cultura și Arta (TAKSAV). În 1996 a fost grav rănit în timpul unui asalt al poliției turce și s-a refugiat pentru o perioada mai lungă în Marea Britanie. În 2009 i-a apărut primul roman, Kuzey (Miazanoapte), urmat în 2011 de Masumlar (Păcate și inocenți, recompensat cu premiul Sedat Simavi, una dintre cele mai prețioase distincții literare din Turcia). Cel de-al treilea roman al său, Istanbul Istanbul, publicat în 2015 (apărut și la Editura Trei, 2024, în traducerea lui Leila Ünal), i-a adus Premiul EBRD pentru Literatură în 2018. Labirint, cel de-al patrulea roman, a fost publicat în același an. Cărțile sale au fost traduse în 36 de limbi. În prezent, Burhan Sönmez își împarte viața între Cambridge și Istanbul. La Editura Pandora M, în traducerea Veronicăi D. Niculescu, a mai apărut și romanul Piatră și umbră

ꡙ‍ ꡌ‍ ꡚ‍ MEMORIA FRAGMENTATĂ & CIOBURILE IDENTITĂȚII ꡙ‍ ꡌ‍ ꡚ‍

Un cântăreț de blues încearcă să se sinucidă aruncându-se de pe Podul Bosfor, însă se trezește în spital, fără a-și mai aminti de ce-a vrut să-și ia viața. Are doar amintiri disparate, fără legătură cu persoana lui și situate foarte vag în timp. Știe ca Imperiul Otoman s-a prăbușit și că ultimul sultan a murit, dar n-are idee când s-au întâmplat aceste lucruri. Mintea lui e asemenea unui labirint prin încrengăturile căruia rătăcește neajutorat în căutarea ieșirii. Înțesat cu mici povești borgesiene, romanul lui Burhan Sönmez își pune cititorii în fața unei întrebări profunde: ce este mai eliberator pentru individ sau societate – să-și cunoască trecutul sau să-l uite?
„Auziseră că la început a fost cuvântul, acum, din vocea anticarului aud și că la sfârșit va rămâne tot cuvântul. Viața înseamnă să înțelegi cuvântul. Și într-un sfârșit, când anticarul spune, mișcându-și buzele încet, că și moartea este de fapt alcătuită din cuvinte, tinerii își ridică capetele și îl privesc (...). Când aud că moartea este formată dintr-un cuvânt, ies pe ușă încetișor la fel cum am venit.”
Labirint, cartea semnată de Burhan Sönmez, este precum o călătorie splendidă prin cele mai confuze și neobișnuite colțuri ale sufletului uman, o radiografie profundă a identității, memoriei și sensului vieții. Am avut ocazia de a-l întâlni pe Burhan Sönmez în cadrul serilor organizate la festivalul FILIT - și am descoperit un om de o inteligență aparte și de o profunzime extraordinară. Cu un stil meditativ & introspectiv, Burhan Sönmez ne introduce în lumea confuză & fragilă a unui bărbat care și-a pierdut trecutul, dar doar pentru a-și reconsidera prezentul. Romanul este mai puțin o poveste în sens clasic și mai mult o călătorie spre interior, o odisee a unei minți rătăcite în „propriul labirint”. Amnezia reprezintă punctul de plecare - Boratin (ce nume frumos, nu?), un cântăreț de blues din Istanbul, supraviețuiește încercării de a se sinucide după ce se aruncă de pe Podul Bosfor. În urma acestui gest - deja de o disperare supremă - se trezește într-un pat de spital, fără a-și aminti prea multe despre viața sa anterioară. Pierderea memoriei devine „motorul” explorării subtile a identității și sensului existenței. Amnezia lui Boratin este expresia unui gol existențial profund - în loc să încerce să-și recupereze amintirile, identitatea trecută, Boratin pare mai degrabă dornic să trăiască fără trecut, să se reconstruiască pe sine într-o lume nouă, aparent necunoscută, care i se deschide în fața ochilor cu atât de multe posibilități...
„În vis nu există trecut. Omul trăiește doar acel moment în vis, nu cunoaște trecutul. Așa sunt eu.”
„Acțiunea romanului” este precum un drum în cerc, în jurul unui punct central, un joc de oglinzi, mai mult decât a avea un fir epic specific, linear. Nu există o evoluție clasică a evenimentelor, ci o serie de întâlniri și, ulterior, reflecții ale acestora, în urma cărora Boratin fie devine mai confuz, fie începe încetul cu încetul să îți redescopere identitatea. Pe măsură ce Boratin descoperă orașul Istanbul, totul se transformă într-un dialog introspectiv continuu, unde fiecare pas pe străzile înguste și dinamice îl face să se adâncească și mai mult în propria-i minte. Acesta își petrece zilele încercând să redescopere lumea din jurul său, ca un nou-născut, vorbind cu prietenii și cunoscuții care îi povestesc despre viața pe care a avut-o înainte de respectivul eveniment. Totuși, parcă fiecare conversație și fiecare întâmplare îl adâncesc și mai mult în hăul întunecat al amneziei și uitării - ca și cum viața sa anterioară nu i-ar fi aparținut vreodată; așadar, cum să se întoarcă înapoi la ce a fost?! De altfel, se creează o atmosferă clară de ambiguitate și incertitudine, o atmosferă care reflectă întocmai starea mentală a personajului. Amnezia nu este tratată drept o problemă care are nevoie de rezolvare, ci drept o oportunitate cu ajutorul căreia Boratin poate descoperi în sfârșit cine este cu adevărat & care este sensul său. În loc să fie obsedat de trecut, Boratin se întreabă ce înseamnă să trăiești fără amintiri și dacă identitatea & individul sunt, într-adevăr, definite de acestea.
„Caut un cuvânt în care să cred. Pe morți îi cred vii și poate că pe mulți vii îi cred morți. Mintea mea este un cimitir în care viii și morții dorm îmbrățișați. Mirosul de carne putredă se amestecă cu parfumurile îmbătătoare. Cine vorbește, cine se vaită, cine se va trezi mâine dimineață și va merge la serviciu? Atunci când un telefon va suna, cine se va întinde și va lua receptorul, va vorbi, va fi curios?”
Boratin este un personaj izolat, singur, oarecum tragic. Prin amnezia sa, Burhan Sönmez ridică întrebări existențiale profunde - ce suntem fără trecutul nostru, cum ne definesc amintirile pe care le purtăm cu noi identitatea, am putea trăi - pur și simplu, în prezent - fără povara trecutului? Răspunsurile sunt la latitudinea cititorului. Mesajul pe care îl transmite, de asemenea, este că viața seamănă perfect cu un labirint - este plină de căi înșelătoare, de drumuri aparent primitoare, dar care se dovedesc a fi fără sfârșit. De ziduri care se ridică în momentele cele mai puțin așteptate. Burhan Sönmez sugerează că, uneori, încercarea de a înțelege trecutul sau de a ne găsi un sens specific în viață poate fi o capcană. Poate că răspunsul nu presupune întotdeauna să ne înțelegem trecutul sau să înțelegem rațional evenimentele prin care trecem - ci presupune faptul că viața, în esență, este și va fi o enigmă pe care nu o vom putea vreodată desluși în totalitate. Un alt substrat al cărții este cel al traumei - deși nu este întocmai clar de ce Boratin a încercat să-și pună capăt zilelor, gestul său și pierderea memoriei indică, în cele din urmă, o suferință adânc înrădăcinată în sufletul său. 
„A treia mare invenție a omenirii este poate o singură întrebare. Învață acea întrebare acasă ori la școală, iar apoi toată viața încearcă să o uite. O atingere caldă, o sorbitură umedă. Ce este după moarte? întreabă ei. Atunci când omul moare, se termină tot ori începe o nouă viață? A treia mare invenție este o întrebare ca aceasta. Nimeni nu-i cunoaște răspunsul. Sunt cei care găsesc un răspuns și cred în el, dar una e să crezi, alta e să știi. Ce mi se va întâmpla după moarte? Diferența dintre mine și porumbel se află la această graniță. Porumbelul știe ceea ce există, el trăiește la această graniță. Eu însă mă gândesc la ceea ce nu există, încercând să trec de granița aceasta.”
În acest punct, amnezia devine un mecanism de coping, o formă de a scăpa de trauma nenumită, o alegere inconștientă de a scăpa de durerea care l-a împins spre un astfel de gest. În amnezie, Boratin se simte protejat, se simte în siguranță, dar în același timp aceasta este reprezentată și sub forma unei închisori - în propria-i minte întunecată, goală. Labirint este un roman profund poetic, introspectiv, emoționant și plin de imagini revelatoare. Fiecare frază este atent construită, abundă de emoție și adaugă poveștii noi straturi de semnificație. Stilul lui Burhan Sönmez este unul liric, aproape muzical, și dă romanului valențele unei povești cu tâlc, din care ai ce învăța. Boratin, pierzându-și amintirile și identitatea, este forțat să se confrunte cu posibilitatea de a trăi fără răspunsuri clare, fără coordonate în această viață dinamică, haotică. Totuși, în același timp este pus față în față cu posibilitatea de a se reinventa, de a fi un altul. În loc să devină și mai confuz, mai speriat, Boratin, dimpotrivă, acceptă faptul că acesta ar putea reprezenta un nou start, un nou început - unul al unei vieți poate mai frumoase, lipsite de traume, de durere și lacrimi. Mi-a plăcut extraordinar de mult această carte și, de altfel, eu chiar consider că Burhan Sönmez este un candidat cu șanse mari pentru Premiul Nobel pentru Literatură. Las această mențiune aici drept dovadă a faptului că, într-o zi, va fi laureat al acestui premiu!

Un comentariu: