Pagină

marți, 15 octombrie 2024

Povești de groază, de Péter Nádas - Recenzie

Editura: Trei
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 544
Anul apariției: 2024
Traducere: ldikó Gábos-Foarță

Scriitorul maghiar Péter Nádas s-a născut la Budapesta, în 1942. În anii 1960 a lucrat ca fotoreporter și jurnalist. La 25 de ani a debutat cu A biblia (Biblia, 1967), volum inspirat din evenimentele istorice petrecute sub regimul stalinist al lui Mátyás Rákosi. Vreme de aproape un deceniu, din 1969 până în 1977, tot ce a scris i-a fost cenzurat, astfel încât romanul Egy családregény vége (Sfârșitul unui roman de familie, 1977) avea să apară târziu, în 1988. Odată cu Emlékiratok könyve (Cartea memoriilor, 1986), pe care Susan Sontag l-a numit „cel mai bun roman al vremurilor noastre”, Péter Nádas avea să devină cunoscut şi în afara Ungariei. Publică în continuare povestiri, eseuri, piese de teatru și cărți ilustrate, iar în această perioadă lucrează la ceea ce avea să devină celebrul Párhuzamos történetek (Povestiri paralele, 2005). Lui Nádas i se decernează Österreichischer Staatspreis für Europäische Literatur în 1991, în 2003 primește Franz Kafka Prize (printre ai cărui câștigători se numără Milan Kundera, Margaret Atwood sau Philip Roth), iar în 2014 primește Würth-Preis für Europäische Literatur, după ce, doi ani mai devreme, primise, alături de Christina Viragh, traducătoarea romanului Povestiri paralele, Brücke-Berlin-Preis. În prezent, Nádas își împarte viața între Gombosszeg și Budapesta.

𖣂 INTENSITATEA, POVARA, ELIBERAREA - TOATE CU & ALE FRICII 𖣂

Eroii romanului Povești de groază sunt oameni obișnuiți, locuitori ai unei așezări de pe malul Dunării: țărani și zilieri, un preot catolic și un pastor reformat, o tânără cu mintea rătăcită, chinuită de epilepsie și pofte trupești, un colos, ajutor de brutar, posedat de diavol și harnica lui mamă, aristocrați exilați și doamne în vilegiatură, un tânăr genial osândit să trăiască într-un scaun cu rotile, care-l ține departe de dragostea vieții lui, o frumoasă studentă. Aceste figuri, personaje cufundate în bunătatea și răul pe care-l fac sau care le înconjoară, sunt însoțite la răstimpuri de fantome. În intriga ce se întinde pe câteva zile, cu vertiginoase întoarceri în timp și incursiuni în realități paralele, cunoaștem multiple versiuni ale căderii, vulnerabilității, dependenței și violenței pe care cei aflați în suferință le percep ca pe singura lor viață. Ne aflăm într-un univers care comunică cu lumile lui Céline și Cehov, în care limbajul și realitatea, ce-și au propriile legi greu de pătruns, intră în contact cu neputința de a articula, unde nu doar egoismul și bunătatea își croiesc drum, dar și forțe ale haosului, energii demonice care împing personajele în direcții necunoscute.
„În povestea asta horror născută din nimic, a cărei responsabilitate o apăsa, cel mai înspăimântător pentru Piroska era faptul că, de cel puțin zece minute, făcea asta pentru ea.
Din cauza ei chinuia câinele, nu se înșelase.
Când câinele ieșea la mal, îl apuca și-l azvârlea din nou.
Pentru ea o făcea criminalul ăsta.
Ei îi întinsese capcana dragostei, tentativa asta de crimă, pentru ea, sub ochii ei, o să sacrifice câinele.”
Să nu mă-ntrebe vreodată cineva despre ce este romanul lui Péter Nádas, Povești de groază, pentru că n-aș ști să îi răspund... clar. Dar, în schimb, pot spune cum este să citești romanul lui Péter Nádas - precum o plimbare de-a lungul unui coridor îngust și întunecat, care de-o parte și de alta are uși, și fiecare ușă care se deschide pe măsură ce înaintezi aduce în lumină o altă dimensiune (dintre nenumăratele dimensiuni) ale întunericului abisal al omului. Titlul poate să sugereze, inițial, o colecție de povești de groază - clasice sau moderne -, dar Péter Nádas își țese proza într-un mod mult mai profund, și dincolo de a livra povești de groază, își invită cititorul să exploreze partea psihologică a fricii - a fricii care ia naștere din memorie & din traume. O carte viscerală și întunecată, o poveste care nu urmărește neapărat un fir epic sau cronologic, dar care scoate la liman cele mai întunecate substraturi ale ființei umane. O proză densă, detaliată, cu referințe culturale, o proză care abordează pe alocuri un limbaj foarte trivial, dar care nu și-a propus să glorifice acest limbaj. Acesta, de fapt, are rolul de a reitera și mai bine dimensiunea psihologică a personajelor, a timpurilor, a spațiilor pe care Péter Nádas le dezvăluie în cartea sa. O carte care, deși a mers foarte, foarte greu, mi-a plăcut extraordinar de mult! Cartea este mai degrabă un fel de „meditație” asupra lumii interioare, mai mult decât a fi o colecție de povești clasice „de groază”, cum am putea asocia genul cu literatura gotică. La Nádas nu-s de interes monștrii din exterior - deși există și aceștia -, ci mai mult cei care locuiesc înlăuntrul nostru - fantomele trecutului, angoasele neînțelese, fricile nenumite care ne urmăresc în permanență...
„Era îngrozită de faptul că un om poate să aibă asupra ei un efect atât de puternic ținând-o captivă, alături de el, în labirintul banal al sentimentelor contrare, în toată dualitatea și dialectica asta blestemată. Omul ăsta avea ceva total neobișnuit, în sinea ei ar fi spus că este josnic și nelegitim, la fel ca modul în care fusese conceput.
Un distructiv înnăscut.
Un ins subversiv.”
O „temă centrală” pe care am putut-o urmări - deși la un moment dat pur și simplu m-am hotărât să înaintez în lectură fără să-ncerc să mai țin firul - a fost modul în care angoasa, frica, păcatele și traumele se perpetuează ereditar, de la o generație la alta. Nádas nu vorbește doar despre spaima individuală, ci și despre spaima colectivă, care a marcat istoria recentă a Europei Centrale și de Est. Istoria, evident, devine astfel nu doar un simplu fundal al cărții - este un personaj omniprezent, o entitate care pătrunde în viețile tuturor personajelor, modelându-le și dictându-le destinele. Poveștile individuale din carte (chiar dacă este foarte greu să pui o linie de demarcație între ele) sunt, de fapt, amintiri fragmentate, bucăți dintr-un puzzle final pe care cititorul nu este invitat să-l reconstruiască, pentru că oricum imaginea finală nu va fi niciodată una complet clară. Este ca și cum te-ai lăsat dus de val, pentru că scriitura lui Nádas este precum un uragan - cel puțin așa am perceput-o în Povești de groază, singura carte scrisă de dumnealui pe care am citit-o. Personajele sunt înstrăinate, parcă mai mereu singure - și nu înstrăinate doar de ceilalți, ci și de sinele lor. De interiorul lor. Sunt blocate între trecut și prezent, parcă incapabile să scape de o rană teribilă care sângerează în permanență. Această tensiune între timpuri diferite, conflictul între real și imaginar, creează un efect straniu, aproape hipnotic, pe care îl resimți pe măsură ce universul sumbru pe care Nádas îl creează te absoarbe și prinde în ghearele sale.
    „De parcă nici ei înșiși n-ar mai fi fost absolut prezenți în trupurile lor, cei care erau acolo pentru binecuvântare, și de parcă, într-o oarecare măsură, s-ar fi amestecat între ei.
De parcă într-un fel și-ar fi ieșit din piele.
De parcă amândoi, cu propriul lor spirit, nu al celuilalt, cu propria lor conștiință și-ar fi continuat dialogul, în numele celuilalt.”
În fiecare pagină se resimte o atmosferă grea, încărcată, care te face să simți că este pe cale să aibă loc ceva de-a dreptul teribil - chiar și atunci când în desfășurare pare să nu fie nimic concret, adecvat din punct de vedere logic. Aici am simțit măiestria lui Peter Nádas: în loc să „meargă la sigur” și să livreze scene explicite de groază, în esență verbale, el se concentrează pe detalii subtile care încetul cu încetul cu încetul dau naștere unei tensiuni psihologice de-a dreptul insuportabile. Într-un fel, cartea nu este despre ce se întâmplă, ci despre spaima a ceea ce NU se întâmplă, dar s-ar putea întâmpla. Este acea frică primordială de necunoscut, de ceva ce nu poți controla, acea frică profundă care apasă și care macină. Nádas sădește în mintea cititorului o sămânță a fricii și terorii, explorând tot felul de subiecte dintre cele mai sensibile, care mai degrabă ar fi rămas îngropate pe vecie. Dincolo de dimensiunea fricii, Povești de groază are și un puternic substrat politic și istoric. Frica este modelată de regimuri represive, de război și violență sistemică. Într-o Europă sfâșiată de conflicte, în special în contextul comunismului, spaima a devenit un mod de viață, o stare permanentă pentru cei care au trăit în acele vremuri. Personajele lui Peter Nádas trăiesc într-o lume în care pericolul & frica sunt omniprezente și unde chiar și cele mai banale acțiuni pot avea, în sfârșit, consecințe devastatoare.
„Lor puteai să le spui că noi, reformații, pe nimeni și nimic, numai pe Domnul nostru, Creatorul, și pe unicul său Fiu, Isus Cristos, îl adorăm, noi chip cioplit și idoli nu adorăm.
Se căcau alea și pe capul propriilor progenitori, darămite pe străini ori pe Isus, numai să-și aibă banii, de pe căpșune, de pe zmeură, numai banii, mereu.”
Proza lui Peter Nádas aș zice că este una aproape palpabilă, muzicală. Fiecare frază este atent gândită și, de asemenea, uneori ai impresia că totul decurge de la sine, datorat hazardului, dinamicii firești a conversațiilor dintre doi oameni. Chiar dacă ritmul este încet, foarte lent, iar uneori ți-e destul de greu să-ți dai seama cine cui se adresează, atmosfera este apăsătoare, copleșitoare. Mă gândeam că pentru unii cititori, în special cei care nu sunt prea familiarizați cu acest stil de scriere, această „densitate” poate părea solicitantă, provocatoare, obositoare. Însă, pentru cei care se lasă absorbiți și convinși de acest stil - vă garantez, recompensa este una semnificativă. Da, este o carte care îți solicită atenția, care se cere a fi citită încet, lăsându-te să simți greutatea fiecărui cuvânt, înțelesul fiecărei tăceri. Nu este o carte care, să zicem, te-ar speria, după cum ar recomandat-o titlul ca fiind „de groază” - dar este o carte care chiar reușește să te bântuie mult timp după ce ai terminat-o. Natura umană, frica, suferința, trecutul - umbrele care ne urmăresc fiecare pas, fantomele pe care le purtăm în noi - Nádas scrie despre cum suntem prizonierii propriilor noastre amintiri, propriilor noastre decizii. Un roman intens, fascinant, care pe alocuri se simte precum „o povară” - dar una dintr-aia pe care o duci știind că, după ce vei fi scăpat de ea, vei fi cu totul altcineva. Chiar mi-a plăcut la nebunie și aș recomanda-o oricui rezonează, în general, cu lecturile pe care eu le am!

Un comentariu: