Pagină

duminică, 20 octombrie 2024

Trilogia gemenilor, de Ágota Kristóf - Recenzie

Editura: Pandora M
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 512
Anul apariției: 2024
Traducere: Tristana Ir

Ágota Kristóf s-a născut la Csikvánd, în Ungaria, în 1935. La douăzeci și unu de ani a emigrat, împreună cu soțul și fiica ei de patru luni, în Elveția, lăsând în urmă umbra sovietică ce amenința Ungaria. A lucrat într-o fabrică, unde a învățat limba țării adoptive. Primul roman, Marele caiet (1986), a câștigat Grand Prix Littéraire Européen al asociației scriitorilor francofoni și a fost tradus în patruzeci de limbi. A mai scris piese de teatru și povestiri, dar și romanele Dovada (1988) și A treia minciună (1991; Prix du Livre Inter, 1992), care completează Trilogia gemenilor. Ágota Kristóf a murit în 2011.

• GRAND PRIX LITTÉRAIRE EUROPÉEN 1986 • PRIX DU LIVRE INTER 1992 • GOTTFRIED KELLER PREIS 2001 • EUROPEAN LITERARY AWARD 2008 •

Totul începe în Marele Oraș, în care viața e de-acum insuportabilă, din care o mamă e nevoită să fugă, lăsându-și apoi copiii alături de bunica lor, la țară, și căutând pentru ea o soartă mai bună. Neștiutoare de carte, răutăcioasă, aceasta din urmă le face viața amară celor doi copii, gemeni în aparență fără apărare. Numai că ei nu se dau bătuți și, sprijinindu-se unul pe altul, învață pe cont propriu legile vieții, ale cruzimii, ale unei existențe pe care o urmăresc cu creionul pe hârtie. Căci, abandonați într-o țară aflată în război, lipsiți de simț moral, ei încep să-și consemneze zilnic, în jurnal, faptele, întâmplările prin care trec, măruntele sau marile nesăbuințe care-i maturizează.
„Bărbați și femei dispar fără ca nimeni să știe de ce, iar familiile lor nu vor mai avea niciodată nicio veste de la ei. 
Frontiera e reconstruită. Acum e de netrecut.
Țara noastră este înconjurată de sârmă ghimpată; suntem total rupți de restul lumii.”
Trilogia gemenilor  este un roman fenomen, de o forță literară ieșită din comun, o operă cutremurătoare și profundă, o radiografie a naturii umane, a violenței, a războiului. Vorbim despre o trilogie în sensul în care cartea de față adună laolaltă cele trei volume - Marele caiet, Dovada și A treia minciună - și urmărește povestea a doi frați gemeni, Lucas Și Klaus, într-o lume marcată de război, de oroare și sărăcie, de foamete și moartea, de marginalizare și izolare... O lume a cruzimii. Totul începe când cei doi frați sunt duși la bunica lor în timpul războiului. Departe de a fi un refugiu sigur, în care cei doi ar putea crește simțind căldura unui cămin, viața lor la țară devine o continuă luptă pentru supraviețuire, pentru adaptare. Cu siguranță, cartea de față nu doar că va deveni una dintre cele mai bune cărți citite anul acesta, ci va rămâne o carte etalon pentru mine - o carte pe care, de când am citit-o, am recomandat-o oricui, dar absolut oricui. Și vreau să vă spun că, la rândul lor, persoanele care au citit-o după ce le-am recomandat-o, au recomandat-o mai departe... Tot ce sper este ca romanul lui Ágota Kristóf să ajungă la cât mai multă lume. Pentru că este o carte pur și simplu monumentală, care îți rămâne în suflet mult, mult, mult timp după ce o vei fi terminat-o!
„- Mama ta unde e?
- A murit.
- Era prea bătrână și a murit?
- Nu. A murit din pricina războiului. A omorât-o un obuz, pe ea și pe bebelușul ei care era surioara mea.
- Unde sunt ele acum?
- Morții nu sunt nicăieri și sunt peste tot.
Copilul zice:
- Sunt sus în pod. Le-am văzut. Chestia aia mare din oase și chestia aia mică din oase.”
În Marele caiet, gemenii își notează viața într-un jurnal comun - niciodată nu știi cine anume, fiindcă mereu folosesc adresarea la plural, „noi” - descriind viața lor de zi cu zi. Violența, lipsa emoției, răceala, detașarea - toate sunt dovezi ale experiențelor brutale cu care au de-a face. Au de-a face cu sărăcia lucie, cu lipsa educației, iar în aceste condiții devin pur și simplu produse ale circumstanțelor în care cresc. Într-un fel, supraviețuirea depinde de adaptare, iar adaptarea în astfel de condiții de conduce la anihilarea sentimentelor, emoțiilor, trăirilor. Dovada, pe de altă parte, urmărește momentul în care Lucas fuge din satul bunicii, și îl lasă în urmă pe fratele său, Klaus. Acum, el trebuie să își găsească locul într-o societate disfuncțională, bolnavă, care încă trăiește ororile războiului. În A treia minciuni, probabil cea mai profundă & dureroasă parte a trilogiei, linia de demarcație dintre realitate și ficțiune devine tot mai neclară - cititorul este provocat să pună sub semnul întrebării cam tot ce a citit în celelalte două părți. Pentru mine, cea de-a treia parte a fost de o durere aproape palpabilă, iar la sfârșit n-am mai putut să îmi rețin lacrimile. Am plâns pentru Lucas și Klaus, am plâns pentru întreaga familie, pentru acea parte a istoriei... Am plâns pentru toți cei care au pierit și care s-au pierdut, pentru toți cei care s-au înstrăinat de adevărata lor identitate. Oh, Doamne, ce carte superbă!
„- Da. Există vieți care sunt mai triste decât cea mai tristă dintre cărți. 
Eu spun:
- Așa e. O carte, oricât de tristă ar fi, nu poate fi la fel de tristă ca o viață.”
Cei doi gemeni sunt strâns legați de tăcere și suferință, sunt prototipuri ale copilului inocent abandonat și nevoit să crească într-o lume lipsită de compasiune, de dreptate. În Marele caiet, cei doi învață să își îngroape orice urmă de slăbiciune sau empatie, orice emoție, exersând o disciplină strictă, autoimpusă. Supraviețuirea într-o astfel de lume presupune, într-un fel, să-ți pierzi umanitatea. Cei doi devin parcă „mașinării ale supraviețuirii”, construite doar pentru un astfel de scop - sunt capabili să comită sau să îndure acte teribile de violență, fără a-și exprima durerea în vreun fel. Sunt simboluri ale unei copilării distruse, reduse la o existență dură, lipsită de emoții - inocența este sacrificată pe altarul cruzimii și nevoii de adaptare. Pe măsură ce povestea avansează, cei doi frați ajung să fie separați - în acest punct, narațiunea devine ceva mai fluidă și mai complexă, iar identitățile celor doi fuzionează, pentru ca o pagină mai târziu să devină fragmentate, sfărâmate. Simbolic, Lucas și Klaus sunt reflecții ale aceleiași ființe, ale aceluiași suflet - își pierd delimitările clare și se transformă în enigme vii, iar într-un punct ajungi să te întrebi dacă, de fapt, Lucas & Klaus au fost vreodată reali, au fost vreodată entități separate.
„Privata e în fundul grădinii. Nu e niciodată hârtie. Ne ștergem cu cele mai mari frunze de la anumite plante.
Mirosim amestecat a bălegar, pește, iarbă, ciupercă, fum, lapte, brânză, nămol, pământ, sudoare, urină, mucegai.
Puțim ca Bunica.”
Trilogia gemenilor este un roman de o complexitate și de o profunzime marcantă. Klaus și Lucas sunt părți diferite ale aceleași identități fracturate, iar încercările lor de a se separa sau de a se regăsi oglindesc modul în care trauma poate avea un impact formidabil asupra identității. Identitatea este un construct fragil, dependent de context și de experiențe - în momente de maximă suferință, granițele identității devin fragile, se estompează. După ce am închis cartea, am rămas cu un gol în interior, cu un nod în gât și cu lacrimi în ochi. Nu avem parte de concluzii confortabile, nu avem parte de soluții. Nu. Ágota Kristóf, dimpotrivă, creează o lume în care nu există dreptate, nu există inocență, nu există bunătate. O lume pe care Dumnezeu pare că a uitat-o, a trecut-o cu vederea. O lume pe care pare că Dumnezeu însuși a blestemat-o. Vă spun, am avut nevoie de câteva zile pentru a mă aduna după ce am terminat cartea - în tot acest timp, nu am putut citi nimic altceva. M-a cutremurat, m-a mișcat până la lacrimi și mi-a dat de gândit. Iubesc când o carte reușește să facă asta cu mine - să mă facă să contemplez asupra propriei vieți, poate să-mi dau seama că, uneori, sunt privilegiat. V-o recomand cu cel mai mare drag, deoarece sunt sigur că o veți simți cel puțin la fel de intens cum am simțit-o și eu!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu