Doamna Hayat, de Ahmet Altan - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Contemporan

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 288

Anul apariției: 2023

Traducere: Mădălina Ghiu

Ahmet Altan (n. 1950) este unul dintre cei mai citiți prozatori turci, dar și un jurnalist redutabil. A fost adus in fața instanței de cel puțin 100 de ori din cauza opiniilor sale politice incomode și a stilului său direct. Este cunoscut ca unul dintre primii intelectuali turci care au recunoscut că ceea ce Imperiul Otoman a făcut populației armene se califică drept genocid. In 2016, in urma puciului eșuat din Turcia, Altan a fost judecat și condamnat pentru că ar fi transmis „mesaje subliminale” puciștilor in timpul unei emisiuni televizate. Deși condamnat la închisoare pe viață, in aprilie 2021, Curtea Supremă de Apel a Turciei a dispus eliberarea lui. În februarie 2024, Ahmet Altan a fost condamnat din nou la închisoare. Întreaga corespondență ii este monitorizată și cenzurată. De la debutul său in 1982, Altan a publicat mai multe romane și volume de eseuri. În Anansi. World Fiction au apărut romanele: Doamna Hayat, Ca o rană de sabie (cu care debutează ciclul Cvartetul otoman), Dragoste în vremea revoltelor (Cvartetul otoman, #2) și volumul de memorii Nu voi mai vedea lumea niciodată. În prezent, Ahmet Altan trăiește la Istanbul, iar autoritățile turce ii interzic in continuare să părăsească țara.

🥇PRIX FEMINA ÉTRANGER 2021. PRIX TRANSFUGE DU MEILLEUR ROMAN EUROPÉEN 2021🥇

Într-un oraș oarecare, tânărul Fazil, student la Litere, revine la facultate după moartea neașteptată a tatălui său. Sărac, nevoit să trăiască în condiții modeste și să facă figurație într­-un studio de televiziune, cunoaște o femeie cu profil de odaliscă, doamna Hayat, care îi trezește pasiuni nebănuite, dar întâlnește și o tânără studentă, Sila, îndrăgostită și ea de literatură. Fazil se împarte între aceste iubiri contradictorii. Situația politică din țară, regimul fals democratic instalat la putere, denunțurile, arestările arbitrare se reflectă în atmosfera de teroare care se instaurează treptat în oraș și în mediul academic. Deși ar putea să părăsească țara împreună cu Sila, tânărul, de acum singur și privind viața cu alți ochi, ia o altă decizie. Scris în detenție, romanul lui Ahmet Altan este un elogiu adus libertății, iubirii, literaturii, vieții în general.

„Alături de ea am descoperit suprema fericire de a fi bărbat, mascul, am învățat să înot în craterul unui vulcan care răspândea parfum de crini. Era un safari nesfârșit de plăceri. Mă înfășura în căldura și în voluptatea ei ca să mă ducă departe, către locuri necunoscute, iar fiecare dintre gesturile ei tandre era ca o revelație senzuală. M-a învățat că plăcerea poate fi obținută pe un număr infinit de căi.”

Încă de la primele pagini ale romanului Doamna Hayat, m-am simțit prins într-o vrajă, ca și cum un val m-ar fi tras spre adâncimile unei povești pe care nu voiam să o părăsesc. Mi-a plăcut enorm această carte, nu doar pentru povestea ei plină de pasiune, ci și pentru felul în care Ahmet Altan reușește să învăluie realitatea într-un strat fin de poezie. A fost ca și cum aș fi privit un tablou impresionist, unde culorile nu sunt aplicate riguros, dar creează o imagine mai vie decât orice fotografie. Ahmet Altan nu scrie doar despre iubire, ci despre libertate, despre artă și despre lupta necontenită a omului cu propriile limite și frici. Faptul că această carte a fost scrisă în închisoare îi adaugă un alt strat de profunzime – cuvintele autorului par a fi sculptate în zidurile reci ale celulei sale, iar personajele devin ecouri ale gândurilor sale captive. Este un roman despre evadare – nu una fizică, ci una a spiritului, a dorinței de a trăi și de a iubi, indiferent de circumstanțe.

„Am descoperit de-a lungul zilelor sentimente noi, idei noi, o altă percepție a timpului, un alt mod de a trăi. Natura timpului se schimba imediat ce o atingeam, existența se elibera din învelișul timpului, spintecată parcă de un cuțit ascuțit, despuiată de trecut și viitor, dezvăluind clipa trăită, ca pe miezul unui fruct suculent (...). Nu mai exista nici trecut, nici viitor când îi simțeam trupul lipit de al meu, ci doar momentul unic, invadat de prezența ei, care doar el ne lega de viață.”

M-am regăsit în Fazil, acest tânăr care se zbate între realități opuse, între două femei și două viziuni asupra vieții. El este prins între maturitatea senzuală a doamnei Hayat  și idealismul intelectual al Silei, între atracția hedonistă și dorința de stabilitate. Fazil este un personaj complex, nesigur, uneori egoist, alteori naiv, dar întotdeauna profund uman. Aș minți dacă aș spune că nu am empatizat cu el. Fazil, asemenea nouă tuturor, se teme de ceea ce va deveni. Se agață de trecut, de siguranța unei vieți deja trasate de tatăl său, dar în același timp, este fascinat de necunoscut. Iubirea pentru doamna Hayat nu este doar o iubire carnală, ci și o dorință de evadare, de a trăi momentul fără constrângeri. Pe de altă parte, relația cu Sila îi oferă o alternativă de viitor, spre o stabilitate pe care nu este sigur că și-o dorește cu adevărat.

„– Să nu te temi, Marc Antoniu... Nu trebuie să-ți fie frică de nimic în viață... Viața nu-i bună de nimic altceva decât să fie trăită. Idioțenie e să faci economie la viață, refuzându-ți plăcerile de la o zi la alta, ca avarii. Fiindcă viața nu poate fi economisită... Dacă nu o cheltuiești, se va cheltui singură și se va termina.

Urcând în lift, a adăugat:

– Trebuie să privești lumea imaginându-ți un cutremur. Totul se transformă în praf, iar banii, în pulbere.”

Doamna Hayat nu este doar un personaj, ci o stare de spirit. Este un vis care sfidează realitatea, o femeie care trăiește fără regrete, fără rețineri. Încă de la prima întâlnire, am simțit că ea nu este definită de vârstă sau statut social, ci de o forță interioară care o face magnetică. Mi-a amintit de femeile din filmele clasice – senzuală, dar profundă, jucăușă, dar melancolică, o femeie care își acceptă frumusețea și trecerea timpului fără teama judecății celorlalți. Într-un fel, doamna Hayat este vocea pe care toți am vrea să o ascultăm atunci când ne simțim pierduți. Ea nu oferă soluții, nu impune reguli, ci trăiește clipa și își asumă consecințele. Am admirat-o și am iubit-o, la fel cum a făcut-o și Fazil. Și, într-un final, am înțeles de ce a ales să rămână, de ce nu s-a pierdut în vise și visuri, ci a preferat realitatea, cu toate imperfecțiunile ei.

„– Am gustat mierea, dar unde este otrava?

– În miere.

Otrava era miere. Acesta era clișeul. Restul nu era decât destin.”

În contrast cu Madame Hayat, Sila este simbolul idealismului, al stabilității și al ordinii. O tânără inteligentă, disciplinată, care pare a fi răspunsul la toate întrebările lui Fazil. Și totuși, oricât de mult m-am străduit, nu am reușit să o iubesc la fel de mult ca pe doamna Hayat. Poate pentru că, la fel ca Fazil, și eu am simțit că perfecțiunea nu este întotdeauna cea mai atrăgătoare cale. Poate pentru că Sila, în dorința ei de a construi un viitor, părea că uită să trăiască prezentul. Sila pleacă, doamna Hayat rămâne. Dar ce înseamnă asta, de fapt? Alegem visul sau realitatea? Ne urmăm idealurile sau acceptăm viața așa cum este? Ahmet Altan nu ne oferă răspunsuri directe, ci doar un final care încă îmi răsună în minte chiar și acum, la mult timp după ce am închis cartea: Eu sunt aici. Aștept.

„(...) Eram ca o sămânță care încolțise în pământul ei, crescusem în atmosfera creată de ea, în armonie cu aerul, cerul, apele ei, eram înrădăcinat în ea, îi aparțineam, și chiar zărită de departe, în mijlocul mulțimii dintr-un aeroport, dintr-o gară, de la o manifestație, cea mai mică mișcare a ei m-ar fi înnebunit întotdeauna.”

Ce m-a mai impresionat foarte mult la Doamna Hayat este faptul că, deși a fost scrisă într-o închisoare, nu este o carte despre suferință, ci despre speranță. Ahmet Altan ne arată că, indiferent de cât de întunecată este realitatea, mintea umană rămâne liberă, va rămâne mereu liberă. Chiar și atunci când este închis, el reușește să creeze un univers unde oamenii iubesc, visează, se tem și speră. Citind această carte, am simțit că mă plimb prin Istanbul, că sunt în cafenelele pline de fum, pe străzile înguste, că aud zgomotul valurilor pe Bosfor. Am simțit tensiunea politică care se insinuează subtil în poveste, fără a o acapara, dar mereu prezentă, ca un pericol nevăzut. Este nevoie de un talent extraordinar pentru a scrie despre realitate fără a o impune, pentru a vorbi despre dictatură fără a țipa, pentru a împleti dragostea și politica într-un mod atât de natural.

„Când să coboare, s-a aplecat spre mine și m-a sărutat în colțul gurii. Avea buzele calde, cu gust de ciocolată.”

Doamna Hayat nu este un roman de dragoste (deși coperta, sincer să fiu, te cam poate induce în eroare) ci un roman despre esența umană, despre libertate, despre felul în care ne alegem destinul. Ahmet Altan ne livrează o poveste care se simte vie, autentică, în care fiecare cititor se poate regăsi într-un fel sau altul. Pentru mine, această carte a fost ca o plimbare pe malul mării la apus, când soarele aruncă umbre lungi și cerul se aprinde într-o mie de culori. A fost dulce și amară, tandră și crudă, reală și onirică. Și, cel mai important, a fost o carte care m-a făcut să simt – și asta este, până la urmă, tot ce contează într-o poveste bună. V-o recomand cu cea mai mare încredere!