Editura: Trei
Colecția: Fiction Connection - General Fiction
Rating: ⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 400
Anul apariției: 2023
Traducere: Camela Ghioc
Clare Pooley a lucrat timp de 20 de ani în lumea trepidantă a publicității înainte de a deveni mamă cu normă întreagă. A absolvit Newnham College, Cambridge, cu o diplomă în economie. În 2015, a creat blogul Mummy was a Secret Drinker, unde a început să scrie sub pseudonim despre viața ei după renunțarea la alcool. A debutat cu The Sober Diaries, o poveste care descrie primul său an de abstinență și cum a ieșit învingătoare în lupta cu cancerul de sân. Proiectul Autenticității (2020, traducere de către Loredana Voicilă), debutul său în ficțiune, a fost tradus în 16 limbi, fiind publicat în română de Editura Trei. Pooley scrie în bucătăria ei din Fulham, Londra, unde locuiește împreună cu soțul, cei trei copii, un cățel și un arici pitic african.
🌼 DESPRE OAMENII FRUMOȘI DIN JURUL NOSTRU & DESPRE CUM PUTEM SCHIMBA LUMEA ZÂMBIND 🌼
De la autoarea bestsellerului Proiectul autenticității! O comedie romantică intense, cu o perspectivă unică asupra iubirii, prieteniei și vindecării În fiecare zi, la ora 8 și 5 minute, Iona Iverson ia trenul ca să se ducă la serviciu, alături de aceiași oameni, despre care face presupuneri și cărora le dă chiar porecle. Ca navetistă versată, știe regulile: • trebuie să ai un serviciu la care să te duci; • nu ai voie să consumi mâncare caldă în tren; • întotdeauna trebuie să ai la tine tot ce ai nevoie pentru orice eventualitate; • niciodată să nu vorbești cu persoane străine în tren. Dar într-o dimineață, Elegant-dar-Misogin-din- Surbiton e cât pe ce să se sufoce cu un strugure, chiar în fața Ionei. Suspect-de-Amabilul-din- New-Malden îi sare în ajutor și-i salvează viața, iar incidentul declanșează o reacție în lanț. Fără să aibă în comun altceva decât trenul cu care fac naveta, câteva persoane foarte diferite află că presupunerile pe care le-au făcut unele despre altele n-au nicio legătură cu realitatea.
„- N-ai avut de ales, dulceață, a spus Iona. Niciuna dintre noi nu a avut de ales. Uneori, soarta îți lasă calea pe care s-o apuci și nu ai altă opțiune decât s-o urmezi. Și dacă asta ți-e soarta, o să se întâmple. Ai să vezi. Povestea nu se termină până nu cântă soprana aria de final, asta pot să-ți spun cu siguranță.”
Am mai citit de la Clare Pooley și Proiectul autenticității (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), o carte care mi-a plăcut foarte mult. Și cartea de față mi-a plăcut, nu pot să nu recunosc, însă nu-i neapărat genul meu. Totuși, a fost o lectură OK, relaxantă, care m-a ținut acolo și m-a făcut să zâmbesc mult, mult. Unele cărți sunt ca niște îmbrățișări neașteptate - calde, reconfortante și pline de înțelegere. Oamenii de pe peronul 5 este exact acel tip de poveste: o călătorie plină de farmec, umor și empatie, care îți reamintește că fiecare om pe care îl întâlnești are o poveste ce merită ascultată. Mi-a plăcut enorm cum Pooley transformă o rutină banală - drumul zilnic cu trenul - într-o odisee emoțională în care cinci străini devin, treptat, familie. E ca și cum ai deschide o ușă pe care nici nu știai că o ai în față și ai descoperi o cameră plină de lumină și râsete. Iona Iverson, o femeie de 57 de ani, sofisticată, excentrică și absolut irezistibilă, este firul roșu care leagă totul, iar prezența ei este ca un vânt proaspăt care ridică „perdelele sufletelor” celorlalți.
„- Doar pentru puțin timp. O să crească la loc cât ai clipi. Problema e că mami se teme că n-o să-ți placă. Dar știu că tu tot frumoasă o să o vezi, fiindcă e mami a ta și e cea mai frumoasă persoană din lume, așa-i?”
Mi-a plăcut cum a jonglat Clare Pooley cu multiple perspective, oferindu-ne ocazia să ne strecurăm, rând pe rând, în mințile acestor călători aparent obișnuiți, dar profund umani. Sanjay, timid și îndrăgostit în tăcere, Martha, adolescenta cu inima frântă de cruzimea lumii online, Piers, bărbatul bine îmbrăcat, dar pe cale să se destrame, Emmie, prinsă într-o relație toxică fără să-și dea seama - fiecare dintre ei are un bagaj invizibil pe care îl cară zi de zi, dar pe care, treptat, învață să-l împartă cu ceilalți. Am apreciat mult umorul fin al romanului, acel tip de ironie britanică ce îți smulge un zâmbet chiar și în mijlocul celor mai grele momente. Dar dincolo de replicile savuroase și situațiile comice, ceea ce m-a cucerit cel mai tare este mesajul cărții: conexiunile umane, chiar și cele întâmplătoare, pot avea un impact profund. Uneori, e nevoie doar de un gest mic - o conversație, o privire încurajatoare, o felie de prăjitură împărțită pe fugă - pentru ca viața cuiva să se schimbe. Un alt aspect care m-a impresionat este cât de bine reușește autoarea să abordeze teme serioase fără să le facă să pară apăsătoare. Fie că e vorba de singurătate, bullying, anxietate sau discriminare pe criterii de vârstă, toate sunt integrate organic în poveste, fără să pară didactice. Pooley nu încearcă să ne dea lecții de viață, ci doar ne arată, cu blândețe și umor, că orice om, indiferent de vârstă sau statut, are nevoie de conexiune și sprijin.
„(...) Se înșelase. Unele sfârșituri erau pur și simplu brutal, nedrept de definitive. S-a blestemat pe ea, cea din trecut, și filosofia ei ieftină. Toate tâmpeniile inspiraționale de pe lume nu aveau să schimbe cu nimic situația.”
Singurul lucru care m-a făcut să-mi doresc mai mult a fost finalul, care s-a simțit puțin grăbit. Aș fi vrut să petrec mai mult timp cu aceste personaje, să le văd evoluând mai lent, poate să descopăr și mai multe nuanțe ale relațiilor lor. Dar, la fel ca orice călătorie plăcută, și aceasta s-a terminat prea repede. Dacă ar fi să descriu această carte într-o imagine, aș spune că e ca un ceai englezesc băut într-o dimineață răcoroasă, într-un tren care îți poartă gândurile spre locuri mai luminoase. O lectură care încălzește inima, îți smulge râsete și, mai presus de toate, îți reamintește că lumea e plină de oameni care merită descoperiți - dacă doar îndrăznim să ridicăm privirea din telefon și să spunem „bună dimineața.” Mi-a mai plăcut și felul în care Clare Pooley zugrăvește Londra - nu cea grandioasă din cărțile de istorie sau din ghidurile turistice, ci Londra cotidiană, aceea a peronului aglomerat, a zgomotului de pagini întoarse în grabă și a întârzierilor inevitabile. În acest peisaj urban, trenul devine un fel de lume suspendată, unde străinii stau alături fără să se privească, fiecare închis în propriul univers. Însă Pooley deschide ferestrele acestor lumi și ne arată cât de ușor se pot lega prietenii, chiar și acolo unde am crede că e imposibil.
„- (...) Toți suntem oameni întregi, de sine stătători. Compleți și total unici. Dar uneori, când pui la un loc doi oameni compleți, foarte diferiți, are loc un fel de vrajă, de alchimie. Bea spunea că eu eram oul și zahărul, iar ea era făina și untul, iar când ne combinai, eram mai mult decât amestecul ingredientelor noastre, eram un tort de toată frumusețea. Și problema e că, atunci când ești obișnuit să fii un tort magnific și delicios, e foarte, foarte greu să te obișnuiești să fii din nou doar ou și zahăr.”
Și trebuie să spun: Iona Iverson este genul de personaj pe care ți-ai dori să-l cunoști în realitate! Excentrică, plină de stil și de o înțelepciune cuceritoare, ea este dovada vie că vârsta nu este un obstacol în calea reinventării. Este acel prieten care îți spune exact ce ai nevoie să auzi, chiar dacă uneori adevărul ustură puțin. În final, Oamenii de pe peronul 5 este genul de carte care te face să vrei să fii un pic mai deschis, mai atent la cei din jur, poate chiar să îți ridici privirea din carte sau telefon la următoarea călătorie cu autobuzul sau metroul. Poate că undeva, pe un scaun alăturat, este cineva care are nevoie de un zâmbet sau de o vorbă bună. Și poate că acel mic gest poate schimba totul. Deși i-am dat doar 3 steluțe, am făcut-o pentru că, în esență, mi-a plăcut oarecum mai puțin decât Proiectul autenticității, căreia nu mai știu câte stele i-am dat (aș putea verifica pe Goodreads, ce-i drept; de fapt, văd acum, când am căutat să adaug link-ul spre recenzie, că i-am dat cele 5 binemeritate). Totuși, am să-i las 3 steluțe cărții de față, pentru că simt că-s îndeajuns. Dacă sunteți în căutarea unei lecturi relaxante, dar în același timp emoționante și, de ce nu, chiar „inspiraționale”, atunci cu siguranță ar trebui să puneți mâna pe această carte.
Alte recenzii ale cărților scrise de Clare Pooley, apărute și pe blog:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu