Pagini răsfoite

Iar am vărsat ceai pe jos.

13 august. Și dacă un om va privi existența în întregul ei circuit și va vedea cât de abundent e înzestrată cu extraordinar, cu măreț, cu frumos, cu viață și suflet, va înțelege lesne de ce ne-am născut.

13 august. Aș dori să cunosc un cifru secret pentru a înregistra ce simt astăzi. Dacă am să uit vreodată, fie ca mânea mea dreaptă să-și uite meșteșugul... perdeaua ridicată, mâna întinsă spre foc, cu inelul, degetele răsfirate... ba nu, ninge... telegrama care spune că ea n-o să... Sosesc doar cuvintele simple, ora 8:30.
Mai târziu. Am scris cele de mai sus pentru că există, într-adevăr, pericolul real de a uita acest fel de intenstate și n-ar trebui.

22 august. Zi infinit mai frumoasă decât o dimineață de primăvară sau vară. Ceață, copacii vătuiți, nu se clintește o frunză, nu adie o suflare. Vag miros de ars. Soarele se ivește încet, încet, camera se înseninează. Deodată, apare pe covor un pătrat de lumină slabă, roșiatică. Pasărea din grădină scoate un „cip-cip-cip”, puțin scrâșnit, ca un zgomot de tocilă. Brâncuțele scânteiază în grădină: frunzele sunt gălbui. Pe pajiște, cu lăbuțele ghemuite sub piept, șade motanul negru cu pete albe...

30 august. Frig și vânt. Privit pe fereastră, palmierii contorsionați și cu lombara ruptă, praful, femeia cu văl negru. Simt că trebuie să trăiesc singur, singur, singur; doar artiștii să-mi calce pragul. Fiecare artist își taie urechea și și-o bate în cuie pe ușă, pentru ca ceilalți să strige în ea.

15 septembrie. Aici, marea e mare adevărată. Se umflă și se prăvălește cu vuiet puternic, fâșâie mătăsos de parcă toare o pisică, uneori pare să se zvârle până în cer și atunci vezi bărcuțe cu pânze cocoțate pe nori ca niște heruvimi înaripați.
Hei! Uite doi îndrăgostiți. Ea poartă o rochie strânsă pe talie, pălărie ca o tigaie răsturnată cu fundu-n sus; el un costum de imitație de panama, pălărie de soare, baston etc.; brațul lui o înconjoară. Plutesc între apă și cer. Glasul lui ajunge până la mine: „Desigur, nu e problemă, vom merge unde vrei și vom mânca ce vrei, dar, să știi, un regim continuu de carne conservată poate să-ți producă multe....”

... când carul de triumf se oprește brusc, să-ți iasă în cale augusta arătare.
Giuvaerul înfășurat într-o bucată de mătase veche e negociabil, într-o bună zi, pe piața mizeriei.
Complicații luxuriante, care fac atmosfera prea tropicală...

Bucuria supremă de a nu trebui să dai explicații.

19 septembrie. Nu. Depășit!
Mai târziu. Struțul, când își înroapă capul în nisip, ține, în orice caz, să creeze impresia că cea mai importantă parte a lui e capul.

Era una și aceeași din cap până-n picioare. Ai fi putut s-o tai, felie cu felie, și să fii sigur că n-ai să dai peste o stafidă, o cireașă sau măcar peste o bucată de coajă.
Prietenii sunt niște întruchipări mai mult sau mai puțin imperfecte ale idealurilor noastre...

3 octombrie. Nicio pasăre nu stă mai semeț pe copac decât porumbelul. Pare așezat acolo chiar de mâna Domnului. Cerul de un albastru mătăsos, tivit cu alb și soarele scânteiază printre frunzulițe. Dar copilașii, sfrijiți și cu spinare gârbovă... m-au făcut să simt cum îmi slăbește un pic dragostea pentru divinitate.

20 octombrie: La micul dejun, un țânțar și o viespe au venit să se adape la marginea farfuriei cu miere. Țânțarul era o mică gazelă sprintenă și zveltă, dar viespea era un tigru crâncen, care mugea. Adăpați-vă, dragii mei!
Mai târziu. Mâna ei rece și mare, cu încheieturi ciolănoase, cu unghii scurte și pătrate. Nu-i mânuța catifelată, care suspină, care dăruiește, care cade leșinată și trebuie readusă în simțiri doar pentru a mai leșina o dată.

Aștept să se usuce, las aerul să bea tot!