În lupta pentru frumos - Arta e salvarea!

Tocmai ce m-am întors de la Târgul de Carte Librex de la Iași, unde am văzut numeroși oameni antrenați în discuții legate de una dintre valorile noastre morale superioare - cititul. Oameni care criticau, care recomandau, oameni care apreciau o carte sau care, ei bine, se abțineau să comenteze. Ce-i drept, zău, mi-aș dori mai mulți astfel de oameni lângă mine. Mult mai mulți; iar ceea ce m-a surprins a fost momentul în care un om de la standul Editurii Univers i-a zis altuia „Vrei să îți arăt ce citesc?”, după care a scos din geantă volumul „20 de ani în Siberia”, de Anința-Nandriș Cudla, cartea mea preferată, alături de „Pe aripile vântului”. Ce a urmat, ei, nu mai contează, doar că pentru câteva secunde m-am simțit într-o lume în care aș vrea să fiu. Pentru totdeauna.

 

Dacă ar fi să număr toți copacii de pe aceste pământuri verzi, să prind toate păsările cerului cu mintea, să sărut toate zâmbetele din această lume, tot nu mi-ar fi deajuns să descriu cât de frumoasă este lectura, cât de subtilă și rafinată este arta cititului, momentul în care realizezi că ai făcut o alegere bună citind acea carte. Pentru că o putem compara cu „arta de a trăi”, fiind, de altfel, aș spune că sinonim cu acest cuvânt. După cum și Jane Austen în „Mândrie și prejudecată” spune, m-aș simți, zău!, extrem de aiurea ca la vârsta bătrâneții să nu am, la casa mea, o bibliotecă mare, plină de volumele lui Eric-Emmanuel Schmitt, ale lui Alice Munro, Eliade, Austen, Hardy, sau orice alți scriitori care m-au făcut să trăiesc atâtea vieți. 

 

Deși îmi place să mă pierd printre metafore, să (de)scriu plastic, să înfrumuzețes - da, nu sunt un anticalofil - am să răspund întocmai întrebării puse. Mai citim, oameni buni, în ziua de astăzi? Ei bine, da, o facem. Dar prea puțini suntem cei care mai pledăm și pentru acest lucru. Păi, de ce, ne întrebăm? Chiar așa, de ce, revin cu întrebarea? E mai frumos și mai productiv să ne pierdem timpul într-un bar, cu prietenii, nu? Să scuipăm coji de semințe pe unde apucăm, e mai „cool”, așa-i? Să dansăm în club cu „băieții”, să mergem „la agățat”, să fim „șmecheri” și să nu citim - cititul e pentru cei care nu ai viață, nu-i așa? Da, nu-i așa că e mult mai bine să faci toate astea, decât să-ți liniștești sufletul și mintea între paginile unei cărți? Decât să simți că trăiești alături de personaje, că le cunoști secretele, având încredere în ele, iubindu-le, urându-le, plângând pentru dezamăgărilie și tristețile lor. Părerile îs împărțite, dar păcat că unii au păreri preconcepute - ca și cum ai judeca acea carte că, vezi Doamne, are o copertă „nașpa”, care nu place și nu atrage. Bine, oameni buni, dar nu știați că frumusețea vine din interior, și nu din exterior. De fapt, la ce se promovează pe la televizoare, n-ar fi cazul să comentez.

 

Recunosc, nu m-a pasionat dintotdeauna cititul, cred că această „dependență” - dacă nu e un cuvânt prea mare - a început de pe la șaisprezece ani. „Boboc în treburi de-aieste”, după cum Creangă îi atribuia lui Harap-Alb, am început să citesc cărți „micuțe”: Traian Tandin, Anthony King, Stephen King, adică genul de cărți pe care le citești mai mult pentru acțiune, pentru a te antrena în povestea cărții - polițiste, crime, horror. Într-adevăr, Stephen King e un geniu al horror-ului. Le împrumutam de la bibliotecă, începusem chiar să mă împrietenesc cu bibliotecara, vorbind despre cărți, recomandându-ni-le unul altuia. Totul era frumos, simțeam că am un prieten cu care pot vorbi asemenea lucruri - eram bucuros de acest lucru. Când intam în încăperea plină de cărți, simțeam că am atâtea de descoperit, am atâtea de învățat și trăit; cu alte cuvinte, mă simțeam precum un bob de mazăre într-o întreagă grădină. Și, cu toate astea, nu mă simțeam inferior. Știam că ele mă vor aștepta acolo, tot timpul, chiar dacă praful se mai așterne leneș peste ele. Aveam să vin să-l suflu, să deschid paginile și să le trăiesc. Unul din aspectele pe care le iubesc la cărți este că ele niciodată nu mor, ci în mintea fiecărui om personajele învie și trăiesc, creionate între pagini.

 

Oamenii citesc, chiar foarte mult - subtitrări la filme, etichetele produselor cumpărate, invitații la nuntă, la filme, la restaurante. Păcat că acestea nu-s scrise de Schmitt, spre exemplu, căruia zău că i-aș citi până și lista de cumpărături. Sunt și oameni care, cu adevărat, citesc. Citesc ceea ce înseamnă literatură. Nu consider că există o vârstă de la care ești „capabil” să citești. Poți citi și când abia ieși din burta mamei - poți citi în ochii celor care te privesc bucuria de a-ți fi alături când respiri pentru prima dată, poți citi, când abia începi să mergi, sclipirea din ochii mamei care te poartă în lume cu primii tăi pași, când ai zece ani poți citi literele alfabetului, pe care mai apoi le prinzi în cuvinte și, ei bine, de aici începe magia. Puterea cuvântului și a creației, a formei, a culorii - toate acestea reprezintă artă. Reprezintă salvarea frumosului într-o lume dominată de tot felul de non-valori, de publicitate inutilă, de mass-media, de viteză. De prost gust și de mediocritate. De superficialitatea trăirii și a ființei. De aspirații imprecise, confuze, iradiante. 

Printr-o simplă căutare pe Google poți afla „cum să faci bani”, „cum să îți dresezi mintea pentru a scăpa de nefericire”, „cum să obții un abdomen plat în 6 zile” sau „cum să îți cureți sângele cu urzici” și altele. Aproape fără să ne dăm seama, facem loc pe “musai list” unor obiective din ce în ce mai surprinzătoare. Dar de ce nu învățăm, spre exemplu „cum să citești cât mai multe cărți pentru că timpul e împotriva ta?”, „cum să fii al curent cu cele mai noi apariții”, „cum să ai parte de cele mai bune reduceri”, „cum să X”, „cum să Y”, X și Y aparținând domeniilor artei. Zău, încep să cred că nu mai există salvare, și că, încet, ne pierdem într-o mare de întrebări, atunci când la dispoziție ne sunt oferite zeci de răspunsuri, zeci de mâini întinse pentru a scăpa dintr-o confuzie plenară. Recunosc, mamei mele îi place foarte mult să citească basme - Creangă, Ispirescu, Petrescu, Grimm. Chiar îi plac. Nu o întreb „De ce?”, pentru că, cu siguranță, vrea să-și retrăiască copilăria, să se transpună în timpurile când bunica torcea lâna și eu mă jucam cu mașinuțele la piciorușele ei, acoperite cu niște ciorăpei călduroși, minute în șir. Fără a mă plictisi. Câteodată, privesc în trecut, când discurile 78 rmp ale bunicii fredonau melodiile copilăriei ei. Nu prea înțelegeam mari lucruri din aceste versuri, dar înțelegeam că înseamnă mult pentru bunica, când lacrimile îi brăzdau chipul încercat de timp. Câteodată, începeam și eu să plâng, iar atunci îmi luam o pernă și mă ascundeam rapid după ușa din cameră, prefăcându-mă că dorm, până când lacrimile mi se uscau iar ochii mi se limpezeau. Dar aici alunec în trecutul ineluctabil, din care simt nevoia să mă întorc.

Eram la citit. Adică, suntem la citim, pentru că vreau să cred că citesc ceea ce scriu aici? Da, pentru că suntem o comunitate frumoasă, iar eu nu vreau să vorbesc câte Soare, stele, către lună sau frunze, ci către voi. E frumos că citești - nu, nu, mă exprim total aiurea. Cititul este o stare, este o valoare, chiar dacă nu știu să se fi făcut vreodată o argumentare ex cathedra despre cât de frumos este să citești, să te porți prin locurile în care personajele își duc viața. Nu e cazul s-o lungesc; nu mă aștept să schimb mentalități, să reîntorc rătăciții pe calea cea dreaptă, să rescriu ceea ce deja a fost scris și criticat. Eu nu judec pe cei care nu citesc, pentru că știu că au un motiv întemeiat pentru care nu fac acest lucru - viața e o luptă contra timpului -, nici nu îi laud pe cei care citesc, pentru că fiecare își alege modul în care își trăiește propria viață, pentru că nu mai trăim în Evul Mediu - avem „liberul arbitru”, nu? Forța aceasta interioară poate face mai multe lucruri decât orice alt mușchi din organismul uman.

Ei, m-am lungit mai mult decât nu trebuie. Fir-ar! Oricum, sper că mesajul meu a fost înțeles, iar dacă nu, am să încerc să rezum: arta este singura modalitate prin care ne putem salva sufletul, prin care putem transcede timpul (dovadă numeroasele pictori din secole de mult apuse), prin care putem trăi alte vieți (Fernando Pessoa - „Citesc, pentru că viața mea nu-mi ajunge”), prin care putem înțelege mecanismele de funcționare ale acestei lumi, prin care putem să creăm și nu distruge. Prin care putem încerca să înțelegem că rostul omului pe acest Pământ nu este să adune, ci să iubească, să scrie, să cânte, să danseze, să își unească sufletul cu natura și să zâmbească spre cer, sub protecția sa. Încă învățăm să facem asta, dar totuși sper că nu va fi prea târziu când o vom face.

Concursul acesta a fost din inițiativa celor de la Libris, librăria online de unde puteți cumpăra numeroase cărți în limbi diferite, din domenii variate - transport gratuit, semne de carte în colete, reduceri enorme la cărți online; ei, așa da - cărora le mulțumim frumos pentru problema propusă și pentru premiile frumoase. În speranța că, sper eu, veți citi cu drag ce-am scris, pentru că e scris din suflet, vă las pe mâinile cărților și le las în mâinile voastre. Ați înțeles voi, dragi cititori, că doar sunteți deștepți. Multe salutări și cărți bune!

PS. Acum, zău, trebuie să mă laud. Pisicul meu e tare atras de biblioteca mea; cu primul prilej, sare și răstoarnă totul. Hmmm, să fie, oare, invidios pe „Pisicile aristocrate”? Încă-s în dilemă, dar dacă aflu, vă anunț.