Pagină

marți, 30 iunie 2015

Și v-am spus povestea așa, de Florin Bican - Recenzie


Florin Bican s-a născut în anul 1956, la București, și a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității București. A fost, pe rând, profesor de limba rusă, traducător din limba engleză, secretar al USR și asistenta la Catedra de engleză a Universității din București. În 1995 s-a stabilit în Germania, unde a predat limba engleză până în anul 2005. A revenit în 2006 în țară, în calitate de coordonator al programului ICR pentru pregătirea tinerilor traducători străini, desfășurând o activitate de traducere în/din limba română. Este autorul volumelor de versuri pentru copii (și nu numai) „Cântice mârlănești” (Humanitas Educațional, 2007), „Reciclopedia de povești cu rimă și fără tâlc” (Editura Arthur, 2013) și a coordonat, alături de Stela Lie, două volume de literatură pentru copii: „Bookătăria de texte & imagini 1” (Pro Editură și Tipografie, 2009) și „Bookătăria de texte & imagini 2” (Editura Vellant).

Copilăria este acea perioadă a vieții în care, deși suntem atât de mici, totul nimic nu ni se pare imposibil și greu de realizat. Cu toate acestea, copii fiind, mereu ezitam, eram speriați și rămâneam rezervați, temându-ne de repercusiuni pe care o anumită faptă, o anumită vorbă, miciună, le putea avea. Nu ne dădeam în lături, evident, când venea vorba de joacă, de zbenguială. De-a v-ați ascunselea, șotron, jocuri care mai de care cu mingea, mai cădeam puțin, ne juleam în genunchi, mamă, și dă-i atunci plâns și boceală, de parcă ne-ar fi căzut picioarele sau - toate din cauza roșeții dureroase. Au foste, toate astea, odată...

Să trecem la Florin Bican. Omul ăsta este un geniu, pur și simplu nu l-aș putea numi altfel. El, prin toată genialitatea lui, cu stilul său aparte, a scuturat praful care, în straturi, se adunase pe poveștile copilăriei noastre, a suflat puțin, s-a mai și înecat, dar, în cele din urmă, a reușit să ne readucă acele povești pe care, cândva, le-am citit cu tot dragul și pe care, mereu, le vom păstra în inimă. Pentru că ele au fost înaintea lui Coelho, înaintea lui Jennifer Armentrout, înainte lui John Green, Munro - pentru că ele ne-au consacrat ca cititori-amatori, și ar fi o mare greșeală să le uităm undeva, acolo, în niște biblioteci, martore la trecerea egală și nepăsătoare a timpului. Florin Bican a repovestit aceste basme nu doar pentru copii, ci pentru toți oamenii care încă se mai simt tineri și vor să privească, pentru încă o dată, retrospectiv către anii pe care îi au în spate. Astfel, autorul a scris cartea „Și v-am spus povestea așa. Aventurile cailor năzdrăvani rememorate de ei înșiși”. Deci nu sunt simple repovestiri, ci sunt repovestiri din perspectiva căluțului - prietenul nedespărțit, niciun prinț care se respectă nu poate fi imaginat fără justițiarul imparicopitat alături de el -, ceea ce face ca poveștile să capete un și mai mare aer de basm: la o adică, asta înseamnă basm - fantastic, ireal și imaginar. Și un căluț care mai și vorbește, ba chiar și povestește și își aduce aminte că, hehe, a fost odată ca niciodată...

Ilustrațiile din cartea sunt realizate de către Mircea Pop. Păi, cum, dom'le, unde ai mai văzut tu basme fără ilustrații, nu-i așa? Un alt plus pentru romanul lui Bican. Romanul începe cu povestea lui Doru, un băiețel încă fascinat de lumea basmelor și a desenelor animate, care merge împreună cu familia sa într-o micuță călătorie. Întâmplător, aceștia nimeresc într-o poiență fantastică, unde se ținea, pe bune, Paștele Cailor. În cele din urmă, Doru află că acolo s-au strâns toate personajele de basm, toți prinții și toate prințesele, toți spânii care au mai reușit să supraviețuiască de paloșele, săgețile și săbiile neînfricaților, doar pentru a auzi povești împletite din care aceștia au fost născuți că, de altfel, „s-ar ofili și ei odată cu povestea lor”. În acest an, se pare că la rând sunt căluții năzdrăvani pentru a-și spune poveștile și aventurile prin care aceștia au izbutit să treacă cu succes. Astfel, începe aventura noastră - și nu numai. 

Florin Bican aduce toate marile basme și povești românești împreună, într-o răstălmăcire ordonată, dacă-i pot spune așa, presărată cu omor, cu jovialitate și cu o ironie bonomă, nu zeflemistă, cum puteam întâlni la Creangă. De asemenea, în interiorul povestirilor mai găsim și fragmente din vechile basme, ceea ce sporește autenticitatea scrierii lui Bican. De-a lungul paginilor avem de-a face cu Feți Frumoși, Ursitoare, Scorpii, Împărați fără moștenitori, Crai cu stea în frunte, Spâni Roșii sau Verzi, apă vie și apă moartă, Căluți neînfricați - toți meniți să ne poarte pe aripile fragile și eterne ale copilăriei apuse, în care, din păcate, nu ne mai putem întoarce decât prin acele mașinării ale timpului numite „amintiri”.


Cum căluții năzdrăvani sunt cei care-și amintesc poveștile, noi, cititorii, aflăm cum a luat ființă Sfânta Duminică, cine era Jumătate de Iepure Șchiop, cine era Jumătate de Om, cine erau Câinii din Giurgiu și cum, de fapt, au luat naștere acești căluți năzdrăvani, indispensabili basmelor românești. Florin Bican readuce împreună căluții din două basme culte, „Harap Alb” a lui Creangă și „Făt-Frumos din lacrimă”, undele dintre scrierile în proză ale lui Eminescu, împletindu-le cu basme de-a lui Petre Ispirescu - „Voinicul cel fără de tată”, „Făt-Frumos cu părul de aur”, „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” și „Aleodor împărat”. Nu am să mă apuc acum să vi le povestesc, deoarece este de prisos. Acest roman o face mult mai bine decât mine, așadar, dacă doriți să faceți o călătorie în copilăria voastră, nu vă pot spune decât mult spor la citit - nu că ar fi ceva greu de citit, plin de metafore, substraturi lirice, ci este ceva despre copilărie, despre acea perioadă în care visam, cândva, să fim și noi ca eroii din basme, neînfricați și, depinzând de caz, cu câte o prințesă cu păr bălai și ochi precum cristalul alături de noi.

N-am putut să nu observ limbajul cu care Florin Bican redă aceste povești. Nu este, nicidecum, unul tipic acestor romane contemporane pe care le tot citesc, acestor romane moderne, pline de jargon și argou, ci autorul folosește - după cum era de așteptat - un limbaj simplu, nestilizat, un limbaj exlusiv al basmelor: cuvinte arhaice, care sporesc autenticitatea și originalitatea textului, și care te lasă cu impresia că, într-adevăr, citești un basm așa cum citeai cândva, și îl simți, îl trăiești și lupți alături de tânărul curajos, lupți contra balaurilor, monștrilor, spânilor, treci prin probe care nu fac decât să te inițieze în tainele vieții pentru ca, în cele din urmă, să pui mâna pe acel lucru sacru, profan, numit copilărie.

Ascultându-i pe căluții năzdrăvani, Doru face o călătorie într-o lume magică, fantastică, în care căluții vorbesc, prinții zboară, ciudățeniile există și, ca să ajungi la inima unei prințese, trebuie înainte de toate să treci prin încercări menite să demonstreze că, într-adevăr, ești vrednic de o asemenea fată de împărat. O lume de basm, ce să mai! O lume în care fantasticul este antropomorfizat, adică personajele nu sunt neapărat cu puteri fantastice - bine, le au și pe astea, altfel nu s-ar mai numi „basm” - dar ele se comportă, au un caracter, o psihologie, care amintește de concretețea lumii umane, terestre. Căluții au sentimente, sunt confuzi, au întrebări la care cu greu reușească să-și găsească răspunsuri, își încearcă norocul prin locuri misterioase și, într-o încercare disperată, unul dintre ei își caută „jumătatea”, pierdută într-una din aceste povești uitate de timp. 

Am selectat niște fragmente care mi s-au părut relevante pentru stilul autorului, vi le voi prezenta în cele ce urmează:

„Și unde n-a coborât pocitania de Jumătate de Iepure Șchio p și a început să se lingușească pe lângă domniță, îmbăloșând-o cu vorbe mieroase și cu promisiuni deșucheate, numai să se-nvoiască a-l lua de bărbat. Atât i-a trebuit fetei...
- Să te iau de bărbat, pe tine, stârpitură? l-a repezit ea. Ba să te cununi cu pucioasa din hăul care te-a scuipat pe fața pământului, satano. Piei, necuratule, dinaintea mea, să scape lumea de o ciumă ca tine! Arză-te-ar ploaia acidă să te arză, ți s-a făcut acum de-nsurătoare? Te crezi Făt-Frumos? Mânca-te-ar ciorile iadului...”

„Pe vremea aceea, ursitoarele nu erau ca azi, niște pițipoance îmbrăcate în voaluri fistichii de mătase sintetică și angajate cu ora de la agențiile de protocol ca să fluture baghete de plastic peste pruncul neajutorat, sub privirile lăcrămos-alcoolizate ale liotei de petrecăreți, în timp ce se întreabă una pe alta din colțul gurii: ‹‹Cât mai stăm, fată?››. Nicidecum, pe vremea aceea, ursitoarele chiar urseau, nu se prefăceau.

„(...) Într-un târziu, am făcut popas să îmbucăm câte ceva și să ne odihnim. Aleodor, istovit de cele trei încercări și de fuga noastră bezmetică, a adormit cu capul în poala mea. Prea odihnită nu eram nici eu, dar parcă nu mă înduram să-mi iau ochii de la el ca să mă las în voia somnului.
Și cum mi se scurgeau ochii după frumusețea lui, mi-a dat inima brânci și nu m-am putut opri, ci l-am sărutat . Aleodor, cum s-a deșteptat, harști!, mi-a și tras o palmă de-am auzit câinii-n Giurgiu.
- Era departe Giurgiu? se interesă Jumătate de Iepure Șchiop.
- Foarte, îl lămuri domnița și-și reluă povestea. (...)”

„Pentru că nu se cade să rămână povestea neisprăvită și nici jumătatea căluțului îngropată, o să v-o spun eu până la capăt. Chiparos nu numai că n-a fost cal năzdrăvan de la început, dar nici cal n-a prea fost. A fost catâr, că de aia și trăgea la cotigă. Am lucrat mult la el ca să-l scot cal, dar și el a fost vrednic și sârguincios și a băgat la cap tot ce l-am învățat. I-au mai rămas însă urme din încăpățânarea catârului. De-aia s-a îndârjit să nu-și termine povestea. (...)”

Trebuie să vă spun asta: prima care a citit romanul a fost mama mea; îi plac foarte mult basmele. A fost extrem de entuziasmată și, numaidecât, mi-a spus că trebuie să-l citesc și eu. L-am citit și, într-adevăr, m-am răsfățat cu aceste povești care mi-au adus aminte de „tinerețe” și m-au făcut să chicotesc din când în când. Și, de fapt, au fost și un recviem pentru unele dintre basmele pe care trebuie să le citesc pentru basm - acum, de fapt, am o perspectivă mult mai largă, hehe. Și am făcut recenzia așa...

Le mulțumesc din suflet celor de la Editura Arthur. Nu pot decât să-i felicit pentru toate cărțile frumoase pe care le au, cât și pentru noile apariții și faptul că traduc cărți din ce în ce mai dorite și cunoscute. Puteți comanda acest roman de AICI. De asemenea, urmăriți pagina de Facebook a editurii pentru a fi la curent cu toate noutățile și ofertele. Lecturi frumoase și vacanță plăcută să aveți!

Editura Arthur
274 pagini
Ilustrații de Mircea Pop, după o idee de Dragan Ibrahimovic
Hardcover, ilustrată

8 comentarii:

  1. Cât de tare! Vai, această carte va fi uncadou grozav, acum îmi mai trebuie doar o ocazie :D Se dau cadouări după prima lună de vacanţă?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Hmm! :)) Da, se dau, se dau. De ce nu s-ar da? E un roman potrivit pentru băiețel - cred că lui ai vrea să i-o faci cadou.

      Ștergere
    2. Merge şi lui, mă gândeam la mine :)) Dar cred că e mai potrivită pentru el :D.

      Ștergere
    3. Chiar am răs, pe bune, când ți-am citit comentariul. :)) Și sâc!, Anca, ți-am luat-o iarăși înainte. Am citit „Fata din tren” înaintea ta, la fel ca și „Înainte să adorm”. 2-0 pentru bine (boss - glumesc, evident)

      Ștergere
    4. Bineeee, de acum intru şi mă laud de fiecare dată când citesc o carte înaintea ta. Stai să vezi!

      Ștergere
    5. Să te văd! :)) Play on.

      Ștergere
  2. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eu îți mulțumesc pentru comentariu. :D Sigur o să te facă să râzi, romanul e și amuzant dar e și foarte frumos scris.

      Ștergere