Femeia de hârtie, de Rabih Alameddine - Recenzie

Autor: Rabih Alameddine

Editura: Polirom

Traducător din limba engleză și note: Mihaela Negrilă

Număr de pagini: 280

Rating: 4 din 5 steluțe

Rabih Alameddine, născut în 1959 la Amman, în Iordania, crescut în Kuweit și Liban, a fost pasionat de matematică și a studiat ingineria la University of California din Los Angeles, apoi a absolvit un masterat în administrarea afacerilor. A publicat până în prezent o antologie de povestiri și patru romane: „Kooalids: Arta războiului” (1998), „Eu, divinul” (2001), „Hakawati” (2008) și „Femeia de hârtie” (2014). În anul 2002 a fost beneficiarul prestigioasei burse de creație Guggenheim. În prezent trăiește în San Francisco și în Beirut.

M-am avântat în acest roman într-o perioadă cam neliniștiă, la propriu, a vacanței mele. L-am citit pe sărite, l-am lăsat, iarăși m-am apucat și, în cele din urmă, m-am dedicat în totalitate ultimilor o sută și ceva de pagini. Astfel, cred că am omis o mare parte din plăcerea lecturii, dat fiind faptul că pe la început chiar mi se părea cam superficial personajul, nu rezonam cu ceea ce scria și încercam să urmăresc firul gândurilor sale. Bine, cartea în sine nu este despre ceva anume, dar este de o inteligență foarte ascuțită, este profundă și subtilă, chiar dacă lejeritatea sa nu este tocmai pronunțată. Mi-am dat seama că Rabih Alameddine este un autor pe care trebuie să-l citești în liniște, să i te dedici în totalitate, pentru ca mai apoi să recitești ceea ai citit cândva. Sunt sigur, am o certitudine enormă, că voi citi acest roman iarăși, pentru a-i pătrunde cât mai bine tainele și subtilitatea. 

Roman finalist al Național Book Award 2014 și al Național Book Critics Circle Award 2015, „Femeia de hârtie” ne spune povestea unei femei de șaptezeci și doi de ani, Aaliya, care locuiește solitară, în mijlocul lumii dezlănțuite, într-un apartament din Beirut. Ajunsă la această vârstă, Aaliya începe să povestească despre sine, despre cei apropiați ei, despre regretele pe care le-a avut și despre dezamăgirile care i-au încununat viața. Divorțată, fără copii, Aaliya, femeia care a lucrat o viață întreagă ca librar și care, în fiecare an traduce în limba ei maternă - arabă - cărțile care au captivat-o (având un stil aparte și un mecanism original de a realiza aceste traduceri), încearcă să-și regăsească identitatea fastuoasă odată cu înșiruirea poveștii în paginile acestei cărți. Având drept Dumnezeu zeci de scriitori și sute de manuscrisuri, Aaliya (re)creează literaturăși, totuși, niciodată nu-și arată munca celorlalți: traducerile ei sunt păstrate îngropate în cutii și păstrate în apartament, într-o baie nefolosită, la loc ferit de ochii altora. Aaliya nu se înțelege nici cu frații ei vitregi, nici cu mama ei bolnavă, iar acest lucru reprezintă unul dintre punctele de plecare ale dramei ei: încercând să-și explice motivele acestor doleanțe, eroina noastră tragică se pierde în zeci de titluri, citate, identificându-se, mai mult sau mai puțin, în cărțile și poeziile unor autori celebri. Mai apoi, Aaliya se simte vinovată de sinuciderea unei prietene, reverbând cu acea întrebare care-o macină precum niște cari care îi rod ființa: „Ce-ar fi fost dacă?” De departe, romanul reprezintă o călătorie într-o lumea dominată de litere, de o filologie impresionantă, într-o lume în care Dumnezeu este alcătuit din file de carte și tiparnițe. Raportându-se la lumea exterioară, Aaliya pare să nu aibă nimic, se simte inutilă, dezaxată, se simte departe de ceea ce „Beirutul ei drag” înseamnă, cu toți oamenii lipsiți de valori și principii. Ea se simte o femeie lipsită de esență, de necesitate, și, purtându-ne prin memoria complexă și cercetată, descoperim o amestecătură de versuri, de citate, replici, personaje, romane, tipologii - toate acestea se combină într-un mod profund, plin de substrat, relevând un personaj sensibil, emoționant și, totuși, cu o ironie care te face să zâmbești și-ți dă de gândit.

Recunosc, la început personajul nu mi s-a părut verosimil, iar asta din cauza spiritului atât e viu, atât de delăsător, parcă, cu atâtea referințe livrești, atâtea cărți, citate, traduceri, iarăși citate, retorism și sublinieri. Poate tocmai din cauza acestei vitalități, la vârsta de șaptezeci și doi de ani, o vitalitate pe care n-am putut-o credea verosimilă. Dar, cine știe, lectura îți dă aripi și te face să zbori. Trăind atâtea vieți, se prea poate ca Aaliya, ajunsă undeva la o vârstă destul de înaintată, să fie iarăși sprintenă și cu poftă de viață. Ce-i drept, la o astfel de vârstă tot mai mulți bătrâni se retrag în culcușul lor cald, au frică să se afirme și așteaptă să fie băgați în seamă. Bine, la un moment dat chiar este simpatică, atunci când povestește despre întâmplările cu soldații care i-au pătruns în casă și și-au făcut nevoile pe unde-au apucat, ori când dormea cu un Kalașnikov în brațe. O ironie fină, jovială, la care te reîntorci oricând cu drag. Ideea este că autorul parcă nu axează neapărat pe personajul creat, pe partea fizică a lui, ci ține să moralizeze societatea, să privească retrospectiv spre ceea ce viața lui a cuprins, astfel el, personajul, rămâne tânără prin ceea ce a însemnat, prin manifestare și prin spirit, prin cuvinte, cărți și traduceri. De altfel, traducând din Tolstoi, Calvino, Hamsun, Calvino, Pessoa, Kafka, Aaliya ne pune la dispoziție o serie impresionantă de titluri din care să alegem. De altfel, chiar mi-a plăcut că la un moment dat s-a indentificat și cu autoarea mea preferată, Alice Munro, spunând că „ar putea fi ea”. Ei, bine, citind acest roman, am simțit o nevoie teribilă să citesc foarte, foarte mult. Și, exact după ce l-am terminat, n-am putut să nu o ascult și să-mi comand romanul „Austerlitz”, despre care vorbește destul de des și pe care-l consideră „cel mai bun roman despre Holocaust”.

Romanul acesta este plin de artă, de viață și învățătură livrească. Este plin de autori consacrați și de cărți pe care ai vrea să le ai pe rafturile propriei tale biblioteci - practic. Aaliya este un personaj pe care nu-l poți înțelege în profunzimile lui, dar este un personaj care pledează pentru artă, pentru valoare și pentru manifestarea spiritului într-o societate în care acesta este încorsetat și adumbrit de alte principii. Rabih Alameddine reiterează plăcerea lecturii, lirismul poeziei și tragismul pieselor lui Shakespeare, iar pe toate le concentrează, subtil, într-un personaj eroic, de o tipologie fastuoasă și curprinzătoare, un personaj pe care cu siguranță îl vei ține minte și cu care vei simți nevoia să te reîntâlnești. „Femeia de hârtie” nu este un roman care se citește ușor, nu este un roman de umplutură, nu este despre ceva anume și, totuși, este despre tot: despre regret, dragoste, moarte, viață, este despre prietenie, familie, societate și bătrânețe. În ultimă instanță, este despre poezie și speranță. Rabih Alameddine este un autor inteligent, cu o scriitură inteligentă și, într-adevăr, care merită toate laudele. Eu simt nevoia să mă întorc la acest roman, să-l recitesc. Poate, data viitoare, îmi voi face și notări pe marginile foilor, deși mi-e groază de acest lucru - astfel, sper să-l înțeleg mai bine. Oricum, atâtea referințe livrești, atâtea titluri parcă obosesc și, la un moment dat, devine incomod - este clar, acest roman necesită o maturitate literară la care încă râvnesc. Dar a fost o lectură care mi-a dat de meditat și m-a făcut să-mi pun întrebări: uneori, indiferent de circumstanțe, mereu vom reveni la ceea ce am însemnat, la potențialul sufletului nostru, încercând să-l înțelegem și să-i dăm aripi. Atunci, poate, ne vom simți în sfârșit desăvârșiți și departe de a fi „oameni de hârtie”.

Am selectat și niște citate, ca să vă dați seama de stilul autorului:

„Literatura e groapa mea cu nisip. E locul meu de joacă, în ea îmi construiesc fortăreţele şi castelele, acolo petrec momente glorioase. Lumea din afara acelei gropi cu nisip este cea care îmi face necazuri. M‑am adaptat prin îmblânzire, deşi neconvenţională, la această lume vizibilă, ca să mă pot retrage fără multă dificultate în lumea mea interi­oară, a cărţilor. Transmutând această metaforă nisipoasă, dacă literatura este groapa mea cu nisip, atunci lumea reală este clepsidra mea – o clepsidră care se scurge cu fiecare fir de nisip. Literatura îmi dă viaţă, iar viaţa mă ucide.”

”(...) Mă așez mai bine în fotoliul pentru citit, îmi ridic picioarele. O să fie o călătorie lungă, voluptuoasă.”

„Acum, e posibil să întrebaţi de ce sunt atât de dedicată traducerilor mele, dacă nu prea‑mi pasă de ele după ce le‑am depozitat în cutiile lor. Ei bine, sunt dedicată procesului, şi nu produsului final. Ştiu că sună ezoteric, şi detest să par aşa, dar cea care mă inspiră este activitatea de traducere în sine, munca însăşi. Odată ce cartea e gata, minunea se risipeşte şi misterul se rezolvă. Nu prea mai prezintă interes după aceea.”

O poveste despre singurătate, despre timp, despre suferință și, totuși, despre puterea unei femei de a rezista în fața timpului proiectându-și sufletul în creațiile sale. O poveste despre supraviețuirea necesară împlinirii și desăvârșirii vieții noastre; un poem despre condiția omului în raport cu timpul, în raport cu societatea și cu munca sa, un poem de iubire. Cu o scriitură sensibilă, feminină și subtilă, Rahi Alameddine creează o poveste ce merită citită de către toți împătimiții lecturii!

Le mulțumesc din suflet celor de la Books-Express pentru acest roman minunat. Puteți comanda cartea „Femeia de hârtie” de AICI, cu o reducere de 10%. De asemenea, urmăriți pagina de Facebook a site-ului pentru a fi la curent cu toate ofertele și reducerile. Lecturi plăcute și, dacă ați citit romanul, vă aștept cu o părere.