Despre ce înseamnă „Toate sfârșiturile sunt la fel” pentru mine

 

Iată-ne!

Bucuroși și fericiți. Scoși pe ușile tiparului, undeva în lume,

undeva printre oameni, în locuri diferite în același timp. Plini de dragoste în mâinile cititorilor pasionați, plini de lacrimi și emoții, de simțăminte, de mulțumiri, de fericire și voie bună. Iată-ne. Eu, romanul meu. Doi, dar, totuși, unul. O singură entitate, una din carne, una din hârtie. Ați numărat, de fapt, două? Credeți-mă, e doar una singură.

Nu știu ce să spun despre romanul meu, mi s-a spus de atâtea ori că-s modest. Poate, zic, prea modest. Vă pot spune doar că l-am scris într-o perioadă a vieții în care am simțit nevoia să-l scriu. Nu, inițial n-am avut de gând să public, să-l descopăr. Era ca și cum scriam pentru mine, pentru nevoia mea aproape fizică de a-l scrie, de a-l înainta în viață și de a-i da suflul trăirii mele. Este foarte ciudat, pentru că acest roman s-a scris, cum să vă spun, de la sine. N-am avut nicio schemă în cap, nu mi-am zis că personajele vor merge în direcția X, apoi spre Y și tot așa. Nu, nu, nu. Totul a fost spontan, deschideam word-ul și începeam să scriu fără să știu unde se îndreaptă totul. Într-o manieră extrem de ciudată, când totul a început să se lege chiar și eu am fost surprins. Am fost surprins de faptul că, într-adevăr, totul se contura și căpăta formă. Și înțeles. N-am scris chinuit, nu, nu am deschis manuscrisul cu gândul că „trebuie să mai scriu ceva”, pentru că astfel n-aș fi reușit niciodată, așa pur și simplu scriam când aveam inspirație. Scriam pe telefon, la școală, pe bucăți de caiet rupt, scriam în vise și în timp ce mergeam pe stradă. Uneori, haha, chiar aveam idei, ziceam c-o să-mi iasă ceva super, dar când ajungeam acasă și deschideam pagina de scris, totul dispărea din capul meu. Atunci, chiar mi-am dat seama că eu nu pot fi decât spontan. Ș-atât!

Dar a venit momentul în care am pus ultimul punct. Ultimul punct care pur și simplu m-a eliberat, mi-a dat aripile libertății. Credeți-mă, pur și simplu m-am simțit eliberat, parcă o greutate (dulce, ce-i drept) mi se ridicase de pe umeri. Nu, nu vă pot explica prea multe, nu-mi pot găsi cuvintele potrivite pentru a face asta. Și, îndemnat de prieteni, m-am gândit să trimit romanul la o editură, să-mi încerc norocul. Vai, încă-mi amintesc cât mă tot întrebam cu niște prieteni foarte dragi „oare când o să vină răspunsul?”, „care o să fie acesta?”, și eram foarte emoționați, noi chiar puseserăm suflet. De altfel, era și normal, un vis începuse să mi se plăsmuiască în minte. Și, astfel, au trecut săptămâni, iar răspunsul a venit. A prins viață, da, romanul meu, Toate sfârșiturile sunt la fel. Și, Doamne, așa m-am bucurat când am ținut cartea în mâini, încât chiar nu am putut să-mi stăpânesc câteva lacrimi. De fericire, bineînțeles, că doar nu de tristețe. Oameni frumoși, prieteni, foști și actuali profesori, rude, toți au primit vestea cu mare entuziasm și cu brațele deschise, m-au susținut și încă mă susțin în ceea ce vreau să fac, îmi sunt alături și, evident, fără ajutorul lor clar n-aș fi ajuns aici. Prieteni dragi, of, cât de multe le datorez eu lor. Nu știu dacă am să le pot mulțumi vreodată pentru faptul că m-au tot suportat când îi băteam la cap și le rugam să-mi zică, în detaliu, cum e cartea, ce le place, ce nu le place, chestii dintr-astea, chichițe mici. Am eu o fixație, să-mi fie cu iertare.

Sar peste unele aspecte, că mi-e cald, și am să vă povestesc experiența primei mele lansări. Eu, Doamne, cu probleme de vorbit în public - nu-mi place să fiu în centrul atenției, când eram mic eram foooooarte timid, lucru care a trecut odată cu timpul - a trebuit să vorbesc în fața unui grup neașteptat de mare de persoane, deși am încercat s-amân rândul meu pe cât posibil. Hihi! La lansare am observat multe figuri cunoscute (unele neașteptate) dar și numeroase pe care nu le-am mai văzut niciodată. Lucru care mi-a întregit fericirea și, de altfel, mi-a dat și mai multe emoții. Gândul că acele persoane au venit să-mi fie alături, să mă susțină, rupându-și din timpul lor neprețuit - și, serios, au fost destul de mulți - mi-a dat palpitații și emoții groaznice. Dar, credeți-mă, e un sentiment de nedescris. De nedescris, vă spun. Să vezi atâția oameni cu care împarți aceleași plăceri, tabieturi, să vezi foști profesori care știi că te-au îndrumat și, Doamne, cât respect am eu pentru profesori, să vezi prieteni dragi că-ți zâmbesc și te felicită, îți spun că totul o să fie OK, te îmbrățișează, iarăși te felicită, se bucură alături de tine și sunt mândri de realizarea ta. Pentru mine, drept să vă spun, a fost mult, o bucurie așa imensă nu m-a mai încercat niciodată. Una dintre cele mai frumoase zile din viața mea!

Doamna blondă de mai sus este fosta mea doamnă profesoară de limba și literatura română. Este, pentru mine, o femeie model, este un ideal de sensibilitate și de puritate, nu știu cum să vă spun, este una dintre cele mai interesante, mai frumoase femei pe care le-am întâlnit vreodată, lucru ce se relevă și în talentul dumneaei de-a scris, de-a simți. Încă o dată, este de prisos să folosesc cuvântul, nu pot contura un astfel de om doar cu niște litere, pentru că un astfel de om se simte, nu se teoretizează. Ea, alături de soțul ei (care a fost și moderatorul lansării) au vorbit despre romanul meu, Toate sfârșiturile sunt la fel, iar emoțiile au tot crescut, au tot crescut, au tot crescut. Oamenii frumoși „se văd de la o poștă”, dar pe oamenii minunați îi simți în aer. M-am bucurat din suflet că au fost prezenți și au făcut din acea seară, deja de neuitat, una și mai frumoasă.

Evident, a venit și rândul meu să vorbesc. Cuvinte puține, dat în bară, habar n-am, alții mi-au zis că a ieșit mai super decât nu mă așteptam, dar, vai, ce-i culmea, e că eu am vorbit acasă singur, bineînțeles, în fața oglinzii, și vorbeam cursiv, fluent, îmi ieșea. Ce să mai, de față cu optzeci de oameni chiar nu poți să n-o dai în bară. Dar, în fine, a trecut, m-am bucurat, m-am simțit bine, sănătoși să fim și să ne bucurăm de lectură, de frumos. Nu?

Nu știu ce să mai spun. Nu pot spune mai multe, pentru că... nu prea-mi place să vorbesc despre mine. Vă las să descoperiți, să mă descoperiți citind romanul Toate sfârșiturile sunt la fel, îl puteți cumpăra de AICI, de pe site-ul dragilor de la Librex, sau puteți să mă contactați în privat, pentru un exemplar cu autograf. Cu mare drag! :) Vă mulțumesc din suflet pentru felul în care ați primit romanul și pentru tot! S-aveți numai lecturi minunate și pline de învățături!

PS. Mulțumesc frumos Alexandra Ali pentru prezență, ai o fetiță splendidă, Cristina Buburuzanu (îți sunt dator cu un pix) pentru pozele frumoase și surpriza plăcută, Mere, pentru poze, Cătălinei (fata de mai jos) pentru c-a vorbit așa frumos despre roman. Ce să mai, vă mulțumesc tuturooor și vă-mbrățișez! :)