să știu, n-aș vrea

privirea unei bucăți de om,
aruncată pe-o culoare a pupilei mele,
când, într-o toamnă centimetrică,
mă văd, milimetric, trecând
spre o secundă de granit,
într-un timp de piatră:
îs unu.

gâfâi atunci când toată lumea-i odihnită,
că privirea ta, acum întoarsă, privește
spre o bucățică de argilă, de humă,
din care vrei să mă modelezi altfel,
ca altceva,
fără să știi, de fapt, că nu pot,
că nu-s doi.

înălțau culori, și fumuri, și pietre înălțau,
într-o coastă din fire de iarbă,
un păr din cenușă de frunze, unghii din vopsea,
iriși estompați de prea multă amestecătură
rece, caldă, în nuanțe diez, haotic,
și eu înălțam rugăciuni, te priveam,
să mă lași așa, în genunchi.

târziu e, acum, să spun ceva,
chiar e târziu, e ger, nu-s eu
nu-s prăfuit în spate, dar poate-aș vrea să fiu
centimetric, acum, iau o linie din os,
o trec deasupra pielii din rugină,
și încep să număr, de la femur în sus:
unu - ce urmează, nu știu.

n-aș vrea să știu.