Nordul, de Ioana Nicolaie - Recenzie

Editura: Paralela 45

Număr de pagini: 111

Rating: 5 din 5 steluțe

Autor: Ioana Nicolaie

Ioana Nicolaie, născută pe 1 iunie 1974, a absolvit Facultatea de Litere a Universității București și cursurile de masterat ale aceleiași facultăți. După absolvire a lucrat în învățământ, în presă și în domeniul editorial. A debutat cu volumul de versuri Poză retușată (Cartea Românească, 2000) în urma câștigării concursului de debut. Au urmat: Nordul, Credința, Cerul din burtă, roman declarat „Cartea lunii iulie” de revista Orizont și nominalizat la Eastern European Literature Award, „Cenotaf”, „Aventurile lui Arik” și O pasăre pe sârmă. Cărțile sale au fost nominalizate la premiile ASPRO, la premiile Asociației Scriitorilor din București și la premiile revistei Observator Cultural.

Aseară, de la ora douăzeci și unu, m-am bucurat de poezie cam o oră și ceva. De poezie bună, vreau să zic. Pur și simplu am citit, am subliniat, am conturat, am încercuit, am scos în evidență ceea ce mi-a plăcut (vreo unșpe' poezii), am făcut fețe zâmbitoare, fețe triste, surprinse. Pentru că, vă rog să mă credeți, Ioana Nicolaie atât de bine se pricepe încât chiar e imposibil să nu-mi placă. Atât timp cât ale ei poezii rezonează cu mine, cu emoțiile și sentimentele mele, o includ cu merit enorm și cu desăvârșire printre autorii mei preferați aflați încă în viață. Recunosc, totul a început cu Cerul din burtă (recenzia aici, una dintre cele mai bune cărți citite vreodată) - carte pe care am recomandat-o tuturor imediat ce-am terminat-o de citit, de asemenea, tot într-o singură zi -, pentru că am descoperit în scriitura Ioanei Nicolaie nu neapărat emoție, lirism, ci am descoperit viață transpusă în versuri, am descoperit acel ceva pe care îl cauți într-o poezie și care te face, în sfârșit, să trăiești scriitura. E, nu știu, o chestie a fiecărui cititor: să te regăsești în ceea ce citești. Mie, unul, cărțile acestea îmi plac, cărțile care îmi fac interiorul să licărească, să pâlpâie chiar și la un singur cuvânt. Iar când totul este scris și într-o manieră talentată, ei bine, atunci e imposibil să nu iubesc cartea respectivă și s-o recompensez cu cinci steluțe. 

Să vorbesc despre volumul de poezii Nordul? Am să-ncerc, doar, pentru că mare lucru nu pot pune. De ceva timp, citesc poezie foarte multă. Ana Blandiana, Stănescu, Blaga, puțin Barbu, Gabriela Chiran, Ioana Nicolaie. Nu numai că citesc, dar și vorbesc despre. Vecina mea e înnebunită, la fel, după cum scrie Ioana Nicolaie, așa că de fiecare dată când ieșim ori vorbim despre poezie, despre cărți, despre cât de mult ne place Tatiana Stepa, despre ce mai citim, ori vorbim despre lucruri dintr-astea ciudate ale vieții. Suntem noi, așa, mai ciudați. Dar, oricum, revenind la volumul acesta, pot să vă spun doar că Ioana Nicolaie se pricepe să dea forme obiectelor, să dea o măsură felului în care scrie. Ea nu numește, ea nu oferă pe tavă cititorului emoția ei, ci se maschează după metafora versului, după atmosfera desprinsă din suflet - dar, atenție, nu conturată -, își ascunde ochii între spațiul dintre cuvintele poeziei. Surprinzându-și propria autobiografie, undeva în Sângeorz-Băi, orășelul natal, alături de cei unsprezece frați ai săi care apar pe ici-colo în unele versurile, cu figurile părintești prezente în poezii, Ioana Nicolaie nu mai pledează pentru frumosul creației, pentru plasticizarea spațiului și a versului, ci pune accent pe adevăr, pe reconstituirea piesă cu piesă a spațiului în care ea, ca om, s-a desăvârșit și a crescut. Vorbește despre zile, despre școală, despre prieteni, iubiri, despre ore nedormite și învelite în dimineață, vorbește despre ceea ce anii apuși în limbile ceasului au însemnat. Și, Doamne, cât de frumos îi iese!

O lectură realistă, veridică, cu tangențe în viața autoarei (de altfel, cred că orice scriitor își trage firele creației din propria-i realitate, fie ea trecută sau contemporană), Nordul este un volum de poezii pregnant, misterios, profund, pentru că autoarea își interiorizează sentimentele, nu le bruschează numindu-le, nu anihilează plăcerea de a contura exact ce simte, versurile plasează și mai puternic în obscur ceea ce Ioana Nicolaie vrea să spună. De aici, zic eu, plăcerea lecturii, această confuzie a identificării unui sentiment anume, că citești poezia, o vezi, o simți, e negru pe alb, iar apoi încerci să vezi dincolo de ea și să treci în mintea autoarei. E o chestie de perspectivă de la un cititor la altul; mie, de multe ori, nu-mi place să știu ce-a fost în capul unui scriitor când a scris ceva anume, mă mulțumesc doar să citesc, să mă bucur, să trăiesc și să-nchid viața romanului apoi între coperți. Mă gândesc că dacă aș încerca să descopăr, să mă migălesc cu explicații, aș distruge totul. Ei, aici mă cam lovește Blaga - tre' să recunosc, îmi place foarte mult. Așa-i și cu poezia Ioanei Nicolaie: ea-și transcrie cotidianul în vers, dar dincolo de a fi o biografie, o autobiografie, poezia ei este emoție și trăire, viață și sentiment.

„mi-e frică să rătăcesc/ în mulțimea nopților identice/ în duhoarea subsorilor lor/ mișunând de vietăți transparente/ și mi-e frică de moarte/ mi-e frică s-o aștept știind că e/ scheletul funinginii pe care/ zi de zi îl respir” (strofe din poezia Acum); drept să vă spun, când am citit aceste versuri le-am trimis la vreo doi prieteni cărora știul că le place poezia. Nu vă spun că m-au rugat să lee spun unde pot găsi și ei cartea, hehe. Versurile de mai sus reflectă creația autoarei, felul în care subjugă realitatea într-o manieră atât de liric: se poate observa o claustrare în omenirea transparentă, lipsită de esență, în omenirea superficială, de suprafață, care uită să mai fie profundă, taciturnă. Frică, teamă, disperare, un mișun al șarpelui într-o noapte prelungită a vieții, undeva în sus pe scheletul toxic al funinginii, pe care zi de zi îl respir - e un dans al nebuniei, al morții, un preludiu a unui timp care frânge aripi, sufocan în duhoarea subsorilor. Chiar nu știu ce să mai zic, rătăcesc printre rândurile acestea pentru că simt c-o dau în bară, nu spun nimic cum ar trebui s-o fac. Trebuie doar să înțelegeți: citiți poezia, citiți-o, e păcat că poeții fac mici stupulețe și se citesc doar între ei - poezia este un glas care vrea să se facă auzit. Poezia este, cum să zic, minunată! Credeți-mă! „dacă te-ascunzi pe sub pături/ să scapi de vânătăi neînțelese/ în ceaunul minții tale/ statornice ele o să tot crească”, iar cu asta pun punct, că iar îmi vine cheful să citesc și-o să mă trezesc din pat pe la doișpe'.

Îmi place poezia. Îmi place cum scrie Ioana Nicolaie - cu emoție, cu trăire, cu patos și cu dăruire. Talentul îl are, este desăvârșit. Mai multe nu pot spune, e de prisos. S-aveți parte de lecturi frumoase, de poezii bune, de cărți care să merite și tot ce doriți - acum citesc O pasăre pe sârmă, deja îmi place! Zi frumoasă!