„Vremea plecării”, de Jodi Picoult- Recenzie

 

Editura: Trei

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 544

Anul apariției: 2017

Traducere din limba engleză: Bogdan Perdivară

Jodi Picoult este o autoare americană de mare succes. A scris douăzeci și trei de romane, dintre care ultimele opt au intrat direct în lista de bestselleruri a publicației New York Times. Vândute în peste 40 milioane de exemplare peste tot în lume, cărțile sale sunt traduse în treizeci și cinci de țări, iar patru dintre ele au fost ecranizate. Jodi Picoult a primit nenumărate premii, printre care, în 2003, New England Bookseller Award for Fiction, iar în 2013 și 2014 New Hampshire Literary Award pentru merite literare deosebite.  

„Uneori mi se pare că viața mea e ca și cum două vagoane de tren s-ar fi alăturat în momentul dispariției mamei - însă când încerc să văd cum sunt prinse unul de altul, vine o zgâlțâitură care-mi împinge înapoi capul, brusc. Știu că eram cândva o fată cu păr blond-roșcat, care zburda neobosită, ca o sălbăticiune, în vreme ce mama își lua nesfârșite notițe despre elefanți. Acum sunt o puștoaică prea serioasă pentru vârsta ei și prea isteață ca să-i fie bine.”

De peste zece ani, Jenna Metcalf n-a încetat să se gândească la mama ei, Alice, o cercetătoare care și-a dedicat viața studierii comportamentului elefanților și care a dispărut în condiții misterioase. Jenna refuză să creadă că a fost abandonată. Disperată să-și găsească mama, apelează la ajutorul polițistului care a anchetat cazul și al lui Serenity, o femeie care poate să comunice cu spiritele celor dispăruți. În timp ce încearcă să afle ce s-a întâmplat cu Alice, cei trei descoperă că întrebările dureroase au răspunsuri și mai greu de suportat. Departe de a fi un roman polițiste clasic, Vremea plecării fascinează prin întrepătrunderea poveștii emoționante și excepțional documentate despre viața elefanților cu aceea a traumei prin care trece un copil care-și pierde părinții.

„Morala acestei povești e că uneori poți încerca să faci tot binele de pe lume și tot e ca și cum ai vrea să stingi un incendiu cu un pistol cu apă.

Morala acestei povești este că, indiferent cât am încercat, oricât de mult am vrea... unele povești pur și simplu nu se termină cu bine.”

Dacă aș fi avut așteptări de la acest roman, cu siguranță mi-ar fi fost întrecute. Singurul meu contact ulterior cu el, înainte de a-l fi citit și iubit, a fost coperta care m-a atras enorm, titlul care mi-a fost pe plac și descrierea care m-a convins că, într-adevăr, trebuie să-l citesc. Să citesc și să-l iubesc și să-l ador și să mi se pară unul dintre cele mai frumoase romane de la Editura Trei pe care l-am citit vreodată. Pentru că Vremea plecării este un roman care te-atinge, care-ți intră sub piele și îți iese cu greu, care-ți sfâșie inima pentru ca, mai apoi, să te strângă în brațe și să simți căldura neprețuită și infinită și nemărginită a trupului mamei. Este un roman superb, din punctul meu de vedere, diferit de majoritatea cărților din această categorie. Jodi Picoult nu s-a axat doar pe ideea căutării, a „neașteptatului”, ci s-a axat și pe partea emoțională, viscerală a ceea ce a scris: dorul față de ființa care ți-a dat viață și imposibilitatea acceptării dispariției acesteia. De fapt, „problema” este pusă în felul următor: a plecat Alice de bună voie, fără să lase răspunsuri unor întrebări care o chinuie pe Jenna de ani în șir sau, chiar pe bune, s-a întâmplat ceva îngrozitor cu ea? Această întrebare îl chinuie și pe cititor de-a lungul romanul până când, încetul cu încetul cu încetul, totul ajunge să se definitiveze, destinele să fie trasate și conturate. Restul, restul este o poveste cum numai Judi Picoult a știut să scrie.

Jenna este genul de personaj de care te atașezi numaidecât. Are, asemenea mamei ei, o pasiune foarte adâncă și profundă pentru elefanță - un simbol cheie în acest roman, studiind încă de mică tot ce ține de aceștia. La vârsta ei, totul i se pare posibil, totul i se pare a putea fi rezolvat, iar aceasta nu se sfiește să plece în căutarea propriei mame care a dispărut cu zece ani în urmă. Dovedind un spirit justițiar ascuțit, o inteligență aparte, aceasta ajunge să dea de o clarvăzătoare, Serenity, o femeie care poate să comunice cu spiritele celor dispăruți, cu un anumit renume și zeci de cazuri rezolvate în palmares. Oare vor putea cele două, într-o cocârdășie destul de bizară, s-o găsească pe Alice cea pierdută e ani în șir și a cărei urme par a fi imposibil de găsit? Nu vă spun, știți prea bine, însă mie mi-a plăcut enoooorm să urmăresc această delicioasă și amuzantă și emoționantă și dureroasă, nici nu știu cum s-o numesc, atât de efervescent a fost totul, aventură.

„Poate că n-o să-mi pot întrevedea viitorul, dar, la naiba, sunt sigură că vreau să-ncerc să-mi deslușesc trecutul.”

Nu am să pun accent pe acțiune, pe personaje - care, cu desăvârșire și deloc surprinzător, sunt construite într-o manieră unică, originală, tridimensională, simetrică, cu o acțiune cronologică și urmând un fir epic, care te antrenează (nu în maniera romanelor thriller-polițiste), și nu neapărat că-ți antrenează mintea, spiritul, ci îți antrenează visceralitatea, emoția; toate astea, vă rog să mă credeți, am impresia că aberez pe aici doar pentru simplul fapt că mi-a plăcut atât de mult cartea, atât de muuuult, încât nu vreau să spun nimic și nici să nu dau vreun spoiler. Pentru mine, Jodi Picoult s-a citit nu pentru acțiune, ci pentru plăcerea ei de a crea oameni și locuri și minți și emoții și atitudini și toate acestea, la un loc, au făcut din romanul de față un roman de referință, un roman pe care am să-l recomand la toți și toate, tronând pe raftuarile mele deasupra a sute de cărți, ca un roman inegalabil și nicicând a fi copiat de către cineva. Pentru că Picoult nu este doar talentată, ci este studiată, citită și informată - este, cu adevărat, un scriitor demn de a fi citit.

 

O carte splendidă, o fabulă încântătoare, efervescentă și lirică, complexă, o carte care pur și simplu m-a cucerit de la prima pagină și m-a purtat într-o vâltoare a cuvintelor, m-am lăsat purtat de frumos, de sentimente și emoții; și mi-am dorit să n-o mai termin vreodată. Erau pasaje pe care le citeam (Doamne, mi-am notat atâtea, dar, sincer, mi-e greu să aleg, așa că am să renunț la asta) și pe care doream să le uit, doar pentru a le reciti iarăși și pentru a simți aceeași emoție și încântare. Cred că dacă aș reciti Vremea plecării, și cu siguranță am s-o fac cândva, deși nu sunt genul care să recitească vreo carte (am recitit doar câteva cărți - Orele & Cerul din burtă), m-aș îndrăgosti iarăși de ceea ce a scris Jodi Picoult. Nu știu, pentru mine romanul de față a fost o lectură de care aveam nevoia și la care, în orice clipă, aș putea face orice referință literară; această carte este un adevărat succes, iar rating-ul mare de pe Goodreads.com o demonstrează!

 

„Toată viața mea, așa am definit paranormalul: nu-l pot înțelege, nu-l pot explica, nu-l pot nega.”

 

Mulțumesc enooorm Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, eu vi-l recomand cu mare drag, sunt sigur că o să vă placă foarte mult. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor!

 

„Îmi pare rău, sunt așteptată”, de Agnès Martin-Lugand- Recenzie

Editura: Trei

Rating: 3 din 5 steluțe

Anul apariției: 2017

Traducere din limba franceză: Carmen Otilia Spânu

Număr de pagini: 368

După ce a profesat ca psiholog timp de șase ani, Agnès Martin-Lugand s-a dedicat scrisului, publicându-și primul roman, Oamenii fericiți citesc și beau cafea, în regim propriu, pe platforma Kindle Amazon, în decembrie 2012. Remarcată rapid de bloggerii atenți la mediul literar virtual, a trezit interesul Editurii Michel Lafon, care i-a propus debutul în lumea editorială tradițională. Astfel, romanul său a cunoscut un succes uriaș, fiind tradus în mai multe limbi. Drepturile de ecranizare au fost achiziționate de producătorul american Harvey Weinstein. Cărțile lui Agnès Martin-Lugand s-au vândut în Franța în peste 1 milion de exemplare.  

Yaël trăiește doar pentru munca ei. Interpretă de excepție la o agenție renumită, își împarte timpul între întâlniri și cine de afaceri. Nu știe ce înseamnă o vacanță, e dependentă de adrenalină. Nu renunță niciodată la ținuta ei office și la pantofii cu tocuri înalte. Își vede rar familia și prietenii, care își fac griji pentru ea. Nu ține cont de sfaturi, pentru că simte că a făcut alegerea potrivită, animată de dorința neclintită de a reuși. Până când îl întâlnește pe Marc, cel mai bun prieten al său din studenție, și viața ei, atât de bine organizată, sare în aer. Trecutul o ajunge din urmă și Yaël descoperă că fericirea și succesul personal par a fi incompatibil. Un roman emoționant despre alegerile pe care le facem în viață.

Recunosc, după primele două cărți citite de la această autoare, Oamenii fericiți citesc și beau cafea și Viața e ușoară, nu-ți face griji, am văzut acest roman ca o mică dezamăgire, poate pentru că am avut eu așteptări oarecum prea mari. Da, îmi place mult cum scrie autoarea Martin-Lugand, dar, dincolo de o poveste frumos scrisă, de efervescențe stilistice, de un stil narativ aparte, am văzut o poveste simplă, un cadru clișeic și o intrigă, deși actuală, la fel de clișeică. Ea, tipa, care se schimbă încet dar sigur pentru un el, tip, cu chestii dintr-alea ca să mai tragem de timp, ba mai intervine ceva, ba se mai schimbă ceva, își dă seama că nu-i ok, ba își dă seama că-i ok, regretă, tralala, un carusel lîn care vii, plătești biletul, pleci. În sine, și-a meritat cele trei steluțe, pentru că a fost ca un respiro după ce am citit câteva thrillere foarte bune (vezi cele două ultime recenzii de pe blog), și l-am citit rapid, fără să-mi dea bătăi de cap sau alte chestii.

Legat de stilul scriitoricesc al lui Agnès Martin-Lugand, vă pot spune că e incomparabil. Mi-a depășit cu mult așteptările încă de la Oamenii fericiți citesc și beau cafea, nu mă așteptam să-mi placă atât de mult un astfel de roman, adică să nu mă plictisească. Un stil simplu, lipsit de poematizări, de metafore și chestii stilistice, nu, pur și simplu are un mod fascinant de a povesti, de a te face să fii acolo alături de ceea ce se întâmplă. Nu auzit prea multe păreri legate de acest roman, de aceea m-am bazat pe ce am citit de la autoare ulterior și mi-a plăcut la o adică, dacă este să vorbim despre stilul ei, pot spune că este unul de referință dacă e să vorbim de o lectură frumoasă și ușoară și sensibilă și curajoasă. Da, chiar a fost un ok, bun, picat la țanc, pentru că am vrut să citesc și ceva ușor, dar șinu prea m-a prins și ajunsesem, la un moment dat, în punctul în care să vreau să-l termin mai rapid ca să mă apuc de altceva, pentru că prea aveam impresia că nu se întâmplă nimic care să mă miște prea tare.

Nu pot spune mai multe despre acest roman, chiar nu pot. Este o lectură ok dacă-ți place Martin-Lugand, este o carte despre viață și despre alegerile pe care le facem, despre ce-ar trebui să lăsăm de la noi și despre faptul că, uneori, trebuie să ne bucurăm de lucrurile mărunte pentru a putea găsi fericirea. Totul este să alegem uneori și cu inima, nu doar cu mintea, pentru că lucrurile făcute în doi se simt mult mai bine și sunt cu mult, dar cu muuuult mai frumoase. Îmi place ce zice autoarea despre propriul roman: „Cred că nu ne oprim niciodată din a ne construi propria fericire. E un proces neîntrerupt. Yaël poate să se schimbe, are dreptul ca, la un moment dat, să aleagă altă cale. Până la urmă, putem avea mai multe vieți.” Și așa este. Totul este în noi! În inimile noastre!

Mulțumesc enooorm Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, eu vi-l recomand cu mare drag, sunt sigur că o să vă placă foarte mult. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor!

 

„Ultima scăpare”, de Federico Axat- Recenzie

Editura: Trei

Număr de pagini: 496

Traducere din limba spaniolă: Ana-Maria Tamaș

Rating: 4 din 5 steluțe

Anul apariției: 2017

Colecția: Fiction Connection

Federico Axat s-a născut la Buenos Aires, în 1975.De profesie inginer, pasiunea pentru cărți l-a făcut să descopere vocația scrisului. Celelalte romane ale sale sunt: Benjamin (2010), El aula 19 (2012) și El pantano de las mariposas (2013). Ultima scăpare, un fenomen literar internațional, este în curs de publicare în peste 35 de țări.

„Ieri am omorât un om. Am fost la el acasă, l-am așteptat ascuns într-un dulap, și l-am omorât. Nimeni n-o să-i ducă dorul.”

Ted McKay are tot ce își dorește: o soție frumoasă, două fete minunate și o slujbă foarte bine plătită. Când este diagnosticat cu tumoare cerebrală în fază terminală, hotărăște să-și tragă un glonț în cap. Dar e întrerupt de soneria de la intrare. Justin Lynch își face apariția la ușa lui, cu o propunere ciudată. Să ucidă două persoane: un criminal și un om bolnav de cancer în fază terminală, care, asemenea lui Ted, vrea să moară. În schimb, cineva îl va omorî pe Ted. Familia lui va fi astfel cruțată de consecințele psihologice devastatoare provocate de sinuciderea sa. În timp ce Ted comite crimele, unele situații i se par stranii. Victimele îi știu numele și evocă secvențe ce-i sunt familiare. Și mai ciudat, Ted recunoaște locuri și oameni de care n-ar trebui să aibă habar. Pe măsură ce o ia razna, îi revin în minte secrete întunecate din trecut.

„- La dracu', Ted! complici totul.

- Hai, Wendell, să nu ne mai jucăm. Sunt sincer cu tine: e un gol în mintea mea, e ca și cum anumite întâmplări ar fi fost puse în dezordine.”

Aproape cinci sute de pagini ar spune două lucruri legate de-o carte: ori că autorul a tras tare de acțiune, a lălăit-o, concentrându-se în jurul aceluiași subiect, ori că romanul este deosebit de complex și acțiunea nu se poate orienta doar într-un singur punct. Știți ce mi-au transmis cele aproape cinci sute de pagini ale lui Federico Axat? Ei, bine, domnul Axat, de fapt, nu s-a axat doar pe-o singură chestie, ci a mers, să spun așa, „din floare în floare și-n altă floare de-o pe altă floare”, pentru că nu am mai citit un roman atât de complex de când mă știu. Ce Watson, ce Moriarty? Doamne, omul ăsta este nebun, prea nebun(îmi pare rău, Gillian Flynn, chiar dacă m-ai ucis tu cu romanele tale - Fata dispărută, Locuri întunecate, și mi-ai demonstrat că nu prea ai toate țiglele pe casă și că te-ai cam retras din facultățile mintale, Federico Axat e mai nebun decât tine), iar dovadă este Ultima scăpare, un roman care s-a jucat cu mintea mea așa cum niciun alt roman nu a făcut-o vreodată. Pentru că pur și simplu am ajuns în punctul în care, la un moment dat, să nu mai am încredere în ceea ce citesc, să mă tem de ce are să urmeze - or, aici, nu vorbesc despre o frică fizică, ci despre o frică „ascunsă”, să mă pronunț așa: ajungi să te-atașezi de personaje într-un mod foarte subtil și prietenesc, doar pentru ca domnul Axat să-ți arate că, de fapt, în această lume a necunoscutului și întunericului, nimic nu-i ceea ce pare, nici măcar atunci când stă scris negru pe alb.

„- Mai devreme mă întrebai ce poate fi mai rău decât să-ți pierzi mințile, spuse Mike, și aici găsești răspunsul. Când îți pierzi judecata, totul e în mintea ta... Dar când te afli în cerc, unde cele două lumi conviețuiesc...”

De ce? Haideți să facem un joc de rol (știți prea bine că eu, în recenziile mele, nu vorbesc despre ce s-a întâmplat în roman - acțiune, desfășurarea ei, alea, alea, intrigă, blabla-tralala): începi să citești, acțiunea e faină, te prinde, te-antrenează, personajele îți plac, sunt puternic construite, dure, au o mentalitate și un comportament aparent normal. Așa, te lași purtat de val vreo sută și ceva de pagini, ajungi să te prinzi ce, cum, când, unde, de ce (asta mai greu, dar merge), și-apoi, știi, stai și citești un capitol și-ajungi la ultimul rând care-ți spune asta: „(...) de fapt, totul se petrece doar în mintea ta.” Și-apoi, bum, zi și tu, să n-arunci cartea pe geamul tramvaiului? Să nu-ți vină să țipi de să exorcizezi tot ceea ce-i în tine? Vă spun cum s-a întâmplat: stăteam pe-o bancă și așteptam un prieten, și-am ajuns la punctul ăsta glorios, mirific, magnific, când aflu că, de fapt, totul se petrece în mintea dragului de Ted, dragului nostru Ted nebun și cu chichițe pe creier - atât de contrariat eram, atât de confuz, încât i-am povestit acelui prieten tot romanul, de la început la sfârșit, și mi-a zis, Andrei, după oprește-te din citit, că-nnebunești și tu. Dar n-am putut. Am vrut să văd ce mai are Federico Axat de spus, unde vrea s-ajungă cu povestea aceasta nemaipomenit de bună. Și vă spun, dragi cititori, dacă doriți un roman în care totul să vă fie dat peste cap, de la prima pagină la ultima, cartea aceasta este alegerea cea mai potrivită, iar cei de la Editura Trei au fost (și sunt) enorm de inspirați cu această traducere. 

„(...) Ai blocat acele amintiri și le-ai înlocuit cu altele, retrăindu-le la nesfârșit.”

Axat e un filolog bun de tot, nu neapărat prin amploarea cuvintelor, a efervescenței prozodice, a complexității literare: înainte de toate, e un speculator magnific, imaginând personaje, întâmplări, secrete, cum n-am mai văzut la vreun alt autor de acest gen. Da, recunosc, alături de el am mai întâlnit și pe Gillian Flynn, o altă autoare care mă intrigă enorm de mult și în acest moment, dar la Axat am văzut o grijă mai mare pentru psihologia personajelor sale (ba chiar are un personaj destul de interesat care este psihologul personal al lui Ted, personajul principal). V-aș da un spoiler imens, dar nu am să fac asta, însă, la un moment dat, Axat mai aplică o lovitură sub centură, jucându-se fără vreo problemă cu mintea cititorului tău. În acest roman, după cum am spus, nimic, dar nimiiiiic nu e ceea ce pare. Personajele mint, se schimbă, personajele acestea sunt rotunde, alcătuite din lumini și umbre, strigă între paginile cărții și-așteaptă, cu brațele ridicate, dreptatea. Fiecare are nevoie de un răspuns, fiecare își caută trecutul pentru a-și desluși prezentul. Nicidecum nu este un roman polițist, deși se-ntâmplă crime, avem de-a face cu oamenii „justiției”, dar nu, eu l-am interpretat ca pe un thriller-dramă-psihologic-dark enorm de bun, care se numără printre cele mai bune cărți citite anul acesta - evident, din această categorie. De ce i-am dat patru steluțe? E simplu: pentru că s-a terminat. S-a terminat și, deși eu căutam răspunsuri, am rămas cu mai multe întrebări care m-au băgat într-o pauză de citit, drept care nu m-am putut apuca de o altă carte după ce am terminat Ultima scăpare. Așa, mi-am zis, e modul meu de a-i arăta lui Axat că, încetul cu încetul, am început să-l urăsc (dar aș devora orice este scris de către el, pentru e ca o plăcere vinovată să mă las înnebunit de asemenea cărți).

Credeți-mă, acest roman este ceva nou. Ceva diferit față de majoritatea cărților de la Trei. Tocmai m-am uitat să văd dacă au fost cumpărate drepturile de ecranizare ale cărții, și, după cum mă așteptam, acest lucru a fost făcut de către Anonymous Content, cei care au produs The Revenant: Legend of Hugh Glass și Detectivii din California și Companario Entertainment. Sunt sigur că o să iasă un film pur și simplu genial, evident, dacă actorii sunt cei potriviți. Deja îmi imaginez câțiva artiști în locul personajelor - totul este să trăiască povestea exact așa cum trebuie, pagină cu pagină. Abia așteeeept!

Mulțumesc enooorm Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, eu vi-l recomand cu mare drag, sunt sigur că o să vă placă foarte mult. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor!

 

Siddhartha. Călătoria spre Soare-Răsare, de Hermann Hesse - Recenzie

Editura: Rao

Colecția: Rao Clasics

Număr de pagini: 218

Rating: 4 din 5 steluțe

Anul apariției: 2013

Traducere din limba germană: George Guțu și Adriana Rotaru

Primul meu contact cu Hermann Hesse, anume acesta, a fost izbitor. Vă pot spune, nu mă așteptam să-mi placă așa mult felul în care autorul scrie; auzisem că ba e plictistor, ba se pierde în chestii, n-are un fir epic, n-are o adecvare logică și toate cele, ba chiar cineva mi-a spus odată, „Hesse voia doar s-arate că știe chestii și-atât, nimic mai mult”. N-am avut ce să-i spun, din moment ce n-am citit nimic de la autorul, pictorul, poetul Hesse. Dar m-a contrariat și am vrut să citesc ceva de la el, însă nu am avut ocazia s-o fac. Acum, Siddhartha. Călătoria spre Soare-Răsare, chiar mi-a demonstrat cât de mult se înșela acea persoană - or, poate, mi-am dat seama că poate persoana care-l citise încă nu era avizată s-o facă: pentru că da, după ce l-am citit, mi-am dat seama că Hermann Hesse nu este un autor pentru toată lumea, ci are cititorii săi avizați, tagma sa literară. Recunosc, nici eu nu-s avizat încă, pentru că au fost numeroase momentele în care am spus c-o să abandonez cartea, că nu-mi place, că parcă mă solicită prea mult și toate cele. Dar, după ce am terminat-o, după ce am dat ultima pagină, nu doar că m-am simțit mai încărcat cultural, ci am simțit că, într-adevăr, am citit ceva bun, ceva diferit și foarte, foooarte informat și scris cu pasiune și devotament.

După cum bine știți, nu-mi place să vorbesc despre acțiunea cărții, despre chestii care să dea eventuale spoilere. Nu. Eu îmi fac recenziile vorbind despre modul în care am simțit eu lectura și modul în care am perceput eu ideile și trăirile autorului, surprinse în universul ficțional (sau poate nu) creat de către acesta. Da, am văzut această carte, într-o măsură, ca pe o alegorie a cunoașterii, a dorinței de a descoperi timpuri vechi reliefate în altele ce au să vină. Profesiune de credinţă individualistă, respingere a fiecărei doctrine, blamare a lumii guvernate de bani şi de putere, elogiu al vieţii contemplative şi al peisajului unei Indii recreate cu măiestrie, Siddhartha este, în esenţă, un roman iniţiatic, devenit, de-a lungul timpului, text „sacru”. Călătoria spre Soare-Răsare - o poveste despre redescoperirea naturii umane Şi refacerea drumului spiritual după efectele devastatoare ale celor două războaie mondiale, trăite de autor. În plus, faptul că întocmai autorul a trecut prin cele două războaie mondiale, ba chiar luând Premiul Nobel pentru Literatură în 1946, m-a intrigat și m-a făcut să vreau să citesc această carte. Și da, Hermann Hesse chiar și-a meritat Nobelul, chiar dacă nu cred că l-aș putea citi constant, ci la perioade mai mari de timp. Da, o fi el un autor bun, un filolog desăvârșit, dar, la un moment dat, poate deveni obositor ceea ce scrie. 

O carte efervescentă, scrisă de un autor pasionat de cultura indiană, epuizându-i miturile, legendele, totul într-un peisaj fabulos, autentic. Mi-a plăcut enorm un pasaj din această carte, am să-l redau în următoarele: „(...) Într-adevăr, niciodată nu reușise să renunțe la el însuși dăruindu-se în întregime vreunul alt om, să uite de sine, să săvârșească nebuniile de dragul cuiva; niciodată nu reușise să facă așa ceva, și tocmai în aceasta consta; după cum i se părea lui atunci, marea deosebire dintre el și oamenii-copii. Acum, târziu, simțea și el o dată în viață această pasiune, cea mai puternică și mai stranie, suferea din pricina ei, suferea amarnic, considerându-se totuși un om fericit, care se înnoise cu ceva, se îmbogățise cu ceva”. Hesse le-are, chiar e un autor care zăbovește în sufletul omenesc și-i descoperă toate corzile sensibile și firave. Am apreciat, la el, de asemenea, modul de a construi locuri, de a reitera perioade contemporane cărții și de a dezvălui tabieturi, obiceiuri, precizând clar reperul spațial și, prin alte detalii, inducând și temporalitatea cărții.

Dacă doriți o lectură bogată, care are câte puțin din toate, vă recomand cartea lui Hesse. Însă, drept să vă spun, vă recomand s-o citiți atunci când aveți ceva timp liber, pentru că mie, unul, chiar mi-a luat ceva s-o citesc, chiar dacă are doar două sute și ceva de pagini. Le mulțumesc enorm celor de la Târgul Cărții pentru șansa de a e cciti acest roman. Pe site-ul lor găsiți o gamă variată de cărți, la prețuri extrem de convenabile, lichidări de stoc și tot tacâmul! Lecturi faine! 

 

Am încercat Argan Bio ulei pentru unghii de la Gerocossen

De câțiva ani, aș putea spune, am avut o „problemă”, dacă o pot numi așa, dar i-aș zice mai mult un tic: involuntar, mereu îmi rupeam unghiile, mă jucam cu ele și, na, în cele din urmă, ajungeau să fie rupte. Făceam asta involuntar, fără să-mi dau seama: când citeam, când scriam, când mă uitam la un film, când mă gândeam la ceva random, când pur și simplu stăteam. Cu timpul am încercat să scap de această obișnuință nesănătoasă; pot spune chiar că am reușit, dar o chestie și-a lăsat amprenta într-un mod care mă deranjează foarte tare: am niște unghii foarte moi, într-o manieră aproape elastică, care se rup foarte, foarte rapid.

De aceea, și vreau să le mulțumesc mult celor de la vegis.ro, magazin online de produse naturale pentru colaborarea pe care am început-o, le-am cerut acest produs pentru testare, o sticluță cu ulei de argan bio, pentru îngrijirea unghiile și a pielii mâinilor. Uleiul de argan este formula perfectă pentru îngrijirea unghiilor fragile, exfoliate și casante, conținând ulei de argan organic, migdale, măsline și ricin în combinație cu esențe naturale de lămâie și eucalipt. Formula luxuriantă deteriorarea unghiile, le fortifică și le redă strălucirea, unghiile recăpătându-și rezistența și luciul. Bogat în acizi grași omega-3, omega-6 și vitamina E, uleiul de argan, cunoscut și sub numele de aurul verde al deșertului, este un tratament miraculos: menține tinerețea pielii, revitalizează părul și este un întăritor natural al unghiilor.

Este primul review de acest gen pe care îl fac, dar mi-am dat seama că mi-aș putea axa blogul pe orice fel de chestii, nu doar pe recenziile cărților. Doresc să-mi extind aria din blogosferă, și mulțumesc enorm celor de la Vegis.ro pentru șansa și oportunitatea oferite. Dacă ar fi să vorbesc despre avantajele folosirii acestui produs, aș putea spune următoarele:

• la câteva minute de la aplicare - câte un strop pe fiecare unghie, apoi masare ușoară a acestora și a pielii din jur, unghiile deveneau mai tari și mai puternice;
• mirosul este plăcut, chiar neașteptat, având în vedere produsele folosite pentru preparare;
• prețul este avantajos și, deși trebuie urmat un tratament zilnic (o dată pe zi, chiar două-trei ori în cazul unghiilor mai afectate), sticluța îți oferă garanția a vreo două-trei luni de utilizare (eu o folosesc cam de o săptămână și, drept să vă spun, arată ca și cum ar fi încă neatins conținutul);
• catifelează pielea, putând fi aplicat și pe mâini.

Ingrediente: Olea europaea oil, Caprylic/capric triglyceride, Argania spinosa kernel oil, Ricinus communis oil, Prunus amygdalus dulcis oil, Citrus limon seed oil, Eucalyptus globulus leaf oil, Limonene, Citral, Linalool, Tocopheryl acetate.

Mulțumesc enorm, vegis.ro, pentru acest produs. Îl puteți achiziționa de AICI, la un preț super avantajos și de nerefuzat. Pe site-ul lor găsiți numeroase produse pentru îngrijrea proprie și pentru o viață sănătoasă și echilibrată.

„distanța dintre noi”, de Jhumpa Lahiri- Recenzie

 

Editura: Nemira

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 480

Traducere din limba engleză și note: Adriana Voicu

Anul apariției: 2015

Doi frați, o singură tragedie. Două civilizații, o singură viață. Un trecut de coșmar, o revoluție, o iubire ce trece dincolo de moarte, un roman despre distanța dintre oameni și lumi și despre imposibila apropiere. Din anii ’60 și până prezent, din India în America, de la o generație la alta, povestea unei familii se scrie într-o carte ce poartă amprenta inconfundabilă a scriitoarei Jhumpa Lahiri, câștigătoare a Premiului Pulizer. „Cea mai buna carte a lui Lahiri. Neliniștitoare și generoasă. Tulburătoare și, de asemenea, satisfăcătoare.“ (The New York Review of Books)

Colosal, magnific, un roman extraordinar prin complexitate și prin vocile personajelor. Sincer, mi-a întrecut toate așteptările, pentru că a fost exact acel gen de roman pe care îl citești pe nerăsuflate, cu nesaț, pentru că te antrenează în poveste, te plasează în spațiu și în temporalitatea specifică perioadei surprinse în roman. Sincer, cred că este unul dintre cele mai complexe cărți, cu atâtea personaje, cu atâtea situații frumos construite și amplasate în momentele potrivite ale acțiunii, cu atâtea sentimente și emoții și trăiri și atitudini care s-au construit în jurul acestui roman, concentric strângându-se în jurul definitivării sorții fiecărui personaj de care, cu atâta ușurință, am reușit să mă atașez. Nu știam despre ce este acest roman, așadar nu am avut nicio așteptare. Mi-a plăcut foarte mult coperta, recunosc, care, după ce termini romanul, o să ți se pară fooooarte sugestivă - și, de asemenea, colecția Babel a editurii Nemira îmi este pe plac, și vreau să am toate cărțile de-aici.

distanța dintre noi, într-adevăr, ar putea părea un roman greoi, solicitant, care necesită atenție și timp. Sincer, da, așa o fi, dar eu m-am lăsat dus de val și de poveste, m-am purtat mână în mână cu personajele, am pus suflet în tot ceea ce s-a întâmplat, am râs, am plâns, am glumit, am mințit, am tânjit și am ars în profunzimea lor, iar datorită acestor lucruri, pur și simplu nu mi-am dat seama când au trecut atâtea pagini, cum s-au schimbat personajele (și-au uitat să-și spună acest lucrul unul altuia - anume, că s-au schimbat, vreau să zic), cum au crescut iubirile între palme, prețuind omul în profunzimile cărnii sale. Nu știu, vă spun, mi s-a părut un roman despre viață, un roman despre prietenie, despre familie, dar, peste toate, mi s-a părut un roman care vorbește despre timp și despre trecerea lui ireversibilă, inevitabilă și egală. Dacă nu trăiești unele lucruri la timp, la o adică, chiar să profiți de ele, va veni un timp în care doar în poze ți se vor părea posibile anumite lucruri; și nu vorbesc aici doar de efervescența tinereții, ci de acel carpe diem pe care, de multe ori, îl dăm deoparte. Și distanța dintre noi nu are să fie, de fapt, decât distanța față de timpul pe care l-am pierdut, l-am risipit, la moarte cerșind clipe infime de care să ne agățăm cu dinții.

„Acest roman poetic explorează teme precum singurătatea, izolarea, secretele de familie, voința politică și puterea iubirii necondiționate. Jhumpa Lahiri înțelege că problemele nesoluționate din trecut ne pot determina să ne clădim un stil de viață pe care de obicei îl evităm. Conflictele ce nu au fost rezolvate îi imping pe oameni să-și aleagă parteneri de viață nepotriviți, cu care vor dezvolta relații complet nesatisfăcătoare și nepotrivite. Romanul demonstrează cu detalii meticuloase caă înfruntarea unui trecut dureros și conștientizarea secretelor de familie reprezintă adeseori cheia fericirii adevărate. Pentru cei care incă  se chinuie să accepte și să facă față unor relații complicate de familie și pentru cei care au tendința să dezvolte relații romantice nesănătoase și să-și aleagă parteneri nepotriviți, distanța dintre noi reprezintă o lectură obligatorie. distanța dintre noi este o mărturie a capacității umane de a înfrunta și de a trece peste acest gen de provocări.“ (The Huffington Post)

Jhumpa Lahiri este o romancieră care își iubește cititorii - uneori, și aceia puțini, avizați, dintr-o anumită tagmă -, îi respectă și îi învață cum să-i citească romanul. Ea nu doar că-și înzestrează personajele pe care le tratează cu o inteligență ascuțită, cu un umor jovial or o atitudine incisivă, ci dăruiește și cititorilor o parte din ceea ce, cu atâta grație, a înșiruit în carte. Nu știu cum să vă spun, ea țese o pânză deasupra a ceea ce scrie, o pânză transparentă, fină precum un cristalin, și-așteaptă ca cititorii să se avânte, cu curaj - pentru că da, într-o măsură, despre asta este și distanța dintre noi, despre curajul de a lua viața în brațe și de a te da de-a dura, fără frică, cu ea la vale -, deci așteaptă ca cititorii să-și facă un corp comun cu ceea ce Lahscrie;iri nu are pretenția, de altfel, ca ceea ce scrie ea să placă oricui, însă are pretenția unei proze sincere, viscerale, care vorbește despre om în genere și despre ceea ce, de fapt, și-a luat el drept misiune pe acest pământ limitat.

Proza lui Lahiri este una puternică, adevărată, sinceră, scriitoarea reliefează și conturează tipuri umane, tipologii, povești de dragoste eterne și, într-adevăr, perfecte nu prin destinul lor, ci prin ardoarea sentimentelor și patosul cuvintelor. Iubirea își caută împlinirea printre baionete, mizerie, rebeli, pericole și morți. distanța dintre noi este un roman neașteptat de complex și puternic, sincer, nu m-aș fi așteptat să-mi placă atât de mult și, văzând cele aproape cinci sute de pagini, mi-am zis că, mai mult decât sigur, o să mă lungesc cu el o săptămână și ceva și, chiar de n-o să-mi placă, o să încerc eu să-l citesc, că am așa un fix. Dar mi-a plăcut, mi-a plăcut chiar enorm de mult. Mi-a adus aminte de complexitatea romanului meu preferat, Pe aripile vântului, care îmbina toate aspectele necesare unui roman perfect. Și aici am avut iubire, și aici am avut prietenie, și aici am avut eroi tragici, curajoși, mincinoși, trădători. Un roman documentat bine, cercetat și pentru care, într-adevăr, s-a muncit mult și cu spor. Vi-l recomand cu mare drag, iar dacă l-ați citit aștept cu nerăbdare părerea voastră!

Vreau să mulțumesc mult Editurii Nemira pentru volumul de față, îl găsiți AICI, cu 42% reducere, în colecția Babel, colecție din care puteți selecta o groază de cărți extrem de frumoase. Pe site-ul celor de la Nemira găsiți o mulțime de cărți, din colecții diferite, pe toate gusturile selecte. Să aveți lecturi frumoase și pe placul vostru!

„Eleganța ariciului”, de Muriel Barbery- Recenzie

Editura: Nemira

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 368

Traducere din limba franceză: Ion Doru Brana

Anul apariției: 2016

În Eleganța Ariciului „sunt două eroine: o fetiță precoce și o portăreasă care-și ascunde bine jocul, încercând să ase impresia că e doar o portăreasă, ea fiind de fapt foarte citită, foarte erudită și foarte fină.

Sunt doua singurătăți care, pe măsura ce în clădirea în care locuiesc se petrec anumite evenimente, ies încetul cu încetul din singurătate, se schimbă, se transformă, renasc. Vor trăi o grămadă de transformări interioare. De îndată ce am spus asta, mi se pare un pic superficial. De fapt, când scriu, nu o fac ca să spun o poveste, chiar dacă, la capăt, ea însăși se povestește . Scriu pentru plăcerea cuvintelor și a stilului; îmi place mult să simt asta scriind texte și, în plus, să încerc de fiecare dată plăcerea unică de a scrie, într-un mod cât mai potrivit și cât mai pur posibil, sper eu, ceea ce resimt.

Pe de altă parte, povestea și scriitura sunt pentru mine mijloace de a evoca lucruri care mă interesează și lucruri pe care le iubesc. L-am auzit pe cineastul Jeunet, referitor la Fabulosul destin al lui Amelie Poulain explicând că, ani de zile, notase într-un carnețel tot ceea ce îl interesa și tot ceea ce îi plăcea în ideea că într-o zi să le transpună într-un film. Și așa a apărut Amelie Poulain.

Acest roman este, într-o oarecare măsură, același lucru, adică mi-a făcut enorm placere ca, prin vocile celor două eroine, sa-mi transcriu iubirea pentru plăcerile cotidiene, pentru arta, pentru Japonia, pentru anumite ființe, pentru întâlnirea dintre aceste ființe, pentru unele emoții estetice. Mi se pare că asta mi-a făcut cea mai mare placere și e ceea ce mă interesa cel mai mult. Vă doresc lectură plăcută. În orice caz, sper asta. La revedere și pe curând.” 

Ok, înainte de toate, îmi cer scuze pentru întârzierea-mi, dar e justificată - am avut ceva probleme cu laptopul și abia astăzi, din fericire (sau păcate) am reușit să le rezolv. Acum, revenind, am ceva recenzii deja terminate, dar le-am programat într-o anumită ordine și am să le postez în zilele următoare. Între timp, am mai citit ceva cărți, o să vă povestesc curând despre o nouă carte (de fapt, short story) scrisă de Alice Munro pe care am citit-o (la o adică, îmi era așa dor să citesc ceva scris de autoarea mea de suflet), plus multe altele. Știu că trag de timp, dar știți de ce? Pentru că a trecut ceva vreme de când am citit cartea lui Barbery, Eleganța ariciului, dar încă a lăsat urme adânci, profunde, arzânde în mine. Nu știu de ce, dar pur și simplu această carte m-a sfârșit, mi-a dat atât de multe de gândit încât am simțit că a acoperit, prin ceea ce a însemnat, zeci de cărți pe care le-am citit până acum. Mai am o carte de la autoare în bibliotecă, Viața elfilor, dar, sincer, îmi este și frică să mă apuc de ea, așa că am s-o mai las ceva vreme, poate chiar luni bune, dacă nu ani. 

Pentru mine, această carte a fost o dovadă supremă a omenirii, a fost ca o răscolire în sufletul universului, al umanității. De ce v-am dat tot fragmentul de la începutul recenziei, care sunt de fapt vorbele autoarei? Pentru că, și acum, simt că nu pot vorbi despre această carte. Nu, pur și simplu, cu tot respectul și toată stima, Eleganța ariciului este o carte într-adevăr elegantă, care nu se poate se poate recenza, despre care nici nu se poate povesti - este o carte care se citește și se simte și apoi se recitește și se simte iarăși. Pentru că dincolo de pagini, dincolo de personaje, dincolo de celuloză - se află sufletul, se află viața, se află zbuciumul și stelele și cerul și nesfârșirea frumuseții umane, se află Big-Bang-ul care a fost la început și care a făcut ca viața să apară și să înflorească. Mi-a fost recomandată obsesiv lectura acestei cărți, Andrei, trebuie s-o citești, măcar așa, în treacăt, este o poveste superbă și toate alea etc, iar eu ziceam că da, o s-o citesc, am să-i dau o șansă, dar am tot amânat-o. Când am sunat-o pe persoana respectivă să-i spun că am citit-o, știți ce mi-a spus? Mi-a zis, știi de ce te-am pus s-o citești? Pentru că știam că o să-ți placă și că, de altfel, o să ai impresia că nu ai citit doar o carte, ci că ai citit zeci de cărți la un loc. Și da, chiar cu impresia asta am rămas, pentru că Eleganța ariciului nu este neapărat o carte complexă, dar este o carte inteligentă, profundă, Doamne, atât de profundă (ba chiar are niște „capitole”, să le numesc așa, denumite Cugetare profundă). 

Nu am să pun accent pe acțiune, pe personaje - care, cu desăvârșire și deloc surprinzător, sunt construite într-o manieră unică, originală, tridimensională, simetrică, cu o acțiune, chiar dacă nu neapărat cronologică și urmând un fir epic, care te antrenează (nu în maniera romanelor thriller-polițiste), și nu neapărat că-ți antrenează mintea, spiritul, ci îți antrenează visceralitatea, emoția; toate astea, vă rog să mă credeți, am impresia că aberez pe aici doar pentru simplul fapt că mi-a plăcut atât de mult cartea, atât de muuuult, încât nu vreau să spun nimic și nici să nu dau vreun spoiler. Pentru mine, Muriel Barbery s-a citit nu pentru acțiune, ci pentru plăcerea ei de a crea oameni și locuri și minți și emoții și atitudini și toate acestea, la un loc, au făcut din romanul de față un roman de referință, un roman pe care am să-l recomand la toți și toate, tronând pe raftuarile mele deasupra a sute de cărți, ca un roman inegalabil și nicicând a copiat de către cineva. Pentru că Barbery nu este doar talentată, ci este studiată, citită și informată - este, cu adevărat, un scriitor demn de a fi citit.

O carte splendidă, o fabulă filozofică încântătoare, efervescentă și lirică, complexă, o carte care pur și simplu m-a cucerit de la prima pagină și m-a purtat într-o vâltoare a cuvintelor, m-am lăsat purtat de frumos, de sentimente și emoții, de cugetări profunde și mi-am dorit să n-o mai termin vreodată. Erau pasaje pe care le citeam (Doamne, mi-am notat atâtea, dar, sincer, mi-e greu să aleg, așa că am să renunț la asta) și pe care doream să le uit, doar pentru a le reciti iarăși și pentru a simți aceeași emoție și încântare. Cred că dacă aș reciti Eleganța ariciului, și cu siguranță am s-o fac cândva, deși nu sunt genul care să recitească vreo carte (am recitit doar câteva cărți - Orele & Cerul din burtă), m-aș îndrăgosti iarăși de ceea ce a scris Muriel Barbery. Nu știu, pentru mine romanul de față a fost o lectură de care aveam nevoia și la care, în orice clipă, aș putea face orice referință literară; această carte este un adevărat succes, un adevărat, cum zice L'Express, „laborator chimic, unde fiecare își poate găsi rezolvarea propriilor probleme.”

Vreau să mulțumesc mult Editurii Nemira pentru volumul de față, îl găsiți AICI, în colecția Babel, colecție din care puteți selecta o groază de cărți extrem de frumoase. Pe site-ul celor de la Nemira găsiți o mulțime de cărți, din colecții diferite, pe toate gusturile selecte. Să aveți lecturi frumoase și pe placul vostru!

„Trei coroane întunecate”, de Kendare Blake- Recenzie

Editura: Corint

Rating: 3 din 5 steluțe

Traducere din limba engleză: Roxana Olteanu

Anul apariției: 2017

Număr de pagini: 368 

Trei surori întunecate

născute într-o vâlcea,

trei surori delicate,

nicicând nu se vor iubi

Trei surori întunecate,

toate trei frumoase,
două vor fi devorate

și doar una regină va fi.

În fiecare generație de pe insula Fennbirn se naște un set de triplete: trei regine, toate moștenitoare cu drepturi egale la coroană și fiecare posedând puteri magice mult râvnite. Mirabella stăpânește cele patru elemente, e capabilă să stârnească vâlvătăi lacome de foc sau furtuni violente doar pocnind din degete. Katharina este o otrăvitoare și poate înghiți cele mai ucigătoare veninuri fără să simtă aproape nimic. Arsinoe domină natura și despre ea se spune că ar avea harul de a face să înflorească cel mai roșu trandafir și să îmblânzească cel mai aprig dintre lei. Dar pentru a deveni Regina Încoronată nu e nevoie doar de originea regală. Fiecare soră trebuie să lupte pentru asta. Și nu e doar un joc în care cineva câștigă sau pierde…e o luptă pe viață și pe moarte. În noaptea în care surorile împlinesc șaisprezece ani, bătălia începe. Ultima regină rămasă în viață, primește coroana.

De la Kendare Blake am citit (și) Anna în veșmânt de sânge, o serie căreia îi aștept cu nerăbdare apariția, și a fost unul dintre singurele romane care, într-adevăr, au băgat spaima în mine. Adică, nu știu, nu neapărat că povestea în acel roman a fost destul de înfricoșătoare, pe cât am observat (după cum am putut și-n romanul de față, Trei coroane întunecate, să bag de seamă) o atmosferă apăsătoare, creată cu măiestrie, cu talent și cu o deosebită, aproape chirurgicală plăcere pentru detaliile care compun cadrul spațial, temporal, al acțiunii. Astfel, modul în care Kendare Blake reușește s-aleagă momentul propice pentru a pune personajul x în scenă, cu toate intrigile sale, modul în care reușește să facă asta, surprinzându-te, ba uneori chiar frapându-te, mă face să cred că tocmai acesta este punctul forte al autoarei.

Pentru mine, unul, Trei coroane întunecate a fost ca un film: mult așteptat, cu un trailer genial care mă omora puțin câte puțin de fiecare dată când îl priveam - dar, în cele din urmă, parcă a lipsit pop-cornul, sucul, alea, alea șamd; la o adică, mi-a plăcut, vreau să spun, dar nu ca o lectură de referință pentru viitoarele mele lecturi: a început frumos, liniștit, atent creat, cu o atmosferă neprețuită (deci, serios vă spun, ador cum face Kendare Blake acest lucru), punând cititorul în scenă și pregătindu-l pentru ce urmează, la genul, stai comod acolo, în canapeaua ta, fă-te confortabil și-așteaptă, așteaptă, nu face speculații și nu-ți dau părerea, n-ai nicio șansă. Mda, într-adevăr, m-am obișnuit, deja, să fiu doar un privitor, să nu mă bag în acțiune, să las totul să curgă de la sine așa cum autoarea a știut s-o facă. Am apreciat mult de tot și faptul că intriga, într-adevăr, conturează o acțiune nemaipomenită, în care inevitabilul se produce, în care neașteptatul ia viață și totul, dar totul, este ca o explozie, pam, bum, pau! Dacă în primul roman pe care l-am citit de la Blake, autoarea a mizat pe o atmosferă apăsătoare, închisă, într-un decor lugubru, în Trei coroane întunecate am simțit acțiunea, dinamismul, tot ce poate face dintr-un asemenea roman unul bun.

Nu mă înțelegeți greșit, am dat trei steleluțe acestui volum pentru că nu e genul meu de lectură și, de fapt, când citesc ceva de genul, încerc să compar cărțile între ele, iar abia apoi să-i dau steluțele cuvenite. Am să vă mărturisesc un lucru: ador scriitorii cu imaginație, care știu să scrie în așa fel. Ador autorii care știu să speculeze realitatea, or, de fapt, imaginarul, care știu să demitizeze și, dimpotrivă, să mitizeze un anumit aspect al vieții, un anumit om, o anumită întâmplare. O spun cu mâna pe inimă, deoarece eu nu aș putea face așa ceva. În cele din urmă, pentru mine omul rămâne cea mai fictivă creatură de pe acest pământ, drept care nu pot scrie sci-fi, fantasy etc. Dar e frumos, îmi place să știu că există scriitori cu o asemenea imaginație, cu o înclinație spre așa ceva. Cu toate că nu prea citesc fantasy, ficțiune de genul, e ok ca uneori să ieși din zona de confort și să vezi ce și cum. Iar Kendare Blake e o scriitoare foarte bună, care merită toate aprecierile. 

Personaje puternice, tridimensionale și complexe, alcătuite din lumini și umbre, care evoluează și se schimbă - un alt aspect pe care l-am apreciat la Kendare Blake a fost grija față de personajele pe care aceasta și le-a creat (și, de fapt, e foarte amuzant să citești, la Mulțumiri, care a fost sursa de inspirație a acestui roman - una destul de bizară, de altfel); totul se răstoarnă, se face bulgăre și să dă la vale, n-ai așteptări, n-ai răbdare, abia aștepți să vezi ce urmează să se întâmple, tensiune, tensiune, tensiune. Și sfârșitul, vai, sfârșitul acela. Autoarea a reușit să scrie un roman magic, plin de fantezie și mit, de ocultism, de vrăji, chestii dintr-astea care fac dintr-un roman fantasy unul bun, bun, bun. Mi-a plăcut mult, dar dacă ar trebui să-l compar cu Anna în veșmânt de sânge, mai mult mi-a plăcut primul.

Vreau să mulțumesc frumos Editurii Corint pentru acest volum, vi-l recomand cu drag, pentru că este o lectură care te antrenează și te prinde până la sfârșit. Trei coroane întunecate poate fi comandat de AICI, cu un click. Să aveți lecturi frumoase și cu spor! 

„Regina Victoria. Secretele unei epoci” de Matthew Dennison- Recenzie

Editura: Corint

Colecția: Corint Istorie

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 208

Traducere din limba engleză: Roxana Olteanu

Anul apariției: 2016

Colecția Corint Istorie vă prezintă un nou volum dedicat biografiei uneia dintre femeile puternice ale istoriei lumii, un suveran care a reinventat conceptul de regalitate: Regina Victoria. Secretele unei epoci de Matthew Dennison.

Regina Victoria a fost o suverană a contradicțiilor. Un amalgam de sentimentalism și emfază, teamă de intelectualism și interes pentru noile tehnologii, romantism și modestie. Caracterul acestei regine ilustrează perfect atmosfera unei epoci căreia i-a dat numele. A fost pasionată de fotografie, de călătorii cu trenul și de artă modernă. Este cea care a reinventat instituția monarhică. Viu, spiritual și accesibil, volumul Regina Victoria. Secretele unei epoci reprezintă o evaluare obiectivă a caracterului capricios și a impactuluipersonalității suveranei engleze, fiind scris cu multă ironie, talent și acribie.

Victoria a fost fiica Prințului Eduard, Duce de Kent și Strathearn, al patrulea fiu al regelui George al III-lea. Atât Ducele de Kent cât și regele au murit în 1820 și Victoria a fost crescută sub supravegherea atentă a mamei ei de origine germană, Prințesa Victoria de Saxe-Coburg-Saalfeld. Ea a moștenit tronul la vârsta de 18 ani, după ce cei trei frați mai mari ai tatălui ei au murit fără să lase moștenitori legitimi în viață. Regatul Unit era deja o monarhie constituțională, în care suveranul deținea relativ puține competențe directe politice. Privat, Victoria a încercat să influențeze politica guvernului și numirile ministeriale. Public, ea a devenit un simbol național, și a fost identificată cu standardele stricte de moralitate personală.

Numele de „bunica Europei”, dat reginei Victoria este cu siguranță un clișeu, dar care acoperă o realitate printr-un șir de căsătorii politice ale copiilor și nepoților săi, regina Marii Britanii și a Irlandei, Împărăteasă a Indiei, a încheiat un parteneriat cu cele mai multe monarhii europene.Puterea reală a descendenților Victoriei în statele lor, în secolul al XX-lea nu ar trebui să fie exagerată, iar unele dinastii încă în vigoare la începutul secolului al XXI-lea nu sunt altceva decât simboluri.

În vacanțe, Victoria vizita cu regularitate Europa. În 1889, în timpul unei vizite la Biarritz, ea a devenit primul monarh britanic în funcție care a pus piciorul în Spania.  În aprilie 1900 războiul burilor era atât de nepopular în Europa continentală încât călătoria ei anuală în Franța părea inoportună. În schimb, regina a mers în Irlanda pentru prima dată după 1861, în parte să recunoască contribuția regimentelor de irlandezi la războiul din Africa de Sud. În iulie, al doilea fiu al ei, Alfred (tatăl reginei Maria a României), a murit; „Oh, Dumnezeu! Dragul meu Affie s-a dus și el!”, a scris în jurnalul ei. „Este un an oribil, nimic în afară de tristețe & orori de un fel sau altul.”

După un obicei pe care l-a menținut pe toată durata văduviei sale, Victoria a petrecut Crăciunul din 1900, la Casa Osborne din Isle of Wight. Reumatismul a făcut-o să șchioapete iar vederea îi era umbrită de cataractă. La începutul lunii ianuarie s-a simțit „rău și slăbită” iar la mijlocul lunii era „somnoroasă...amețită, (și) confuză”. A murit marți 22 ianuarie 1901 la ora șase după amiaza la vârsta de 81 de ani.. Fiul și succesorul ei, regele Eduard al VII-lea și nepotul ei, împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei au stat lângă patul ei de moarte. A fost înmormântată într-o rochie albă și cu verigheta pe deget. Funeraliile au avut loc pe 2 februarie la capela St George a Castelului Windsor.

Victoria a fost multă vreme monarhul cu cea mai lungă domnie din istoria britanică; a domnit 63 de ani, 7 luni și 2 zile, fiind depășită doar de stră-strănepoata ei, regina Elisabeta a II-a. A fost ultimul monarh al Casei de Hanovra. Ulterior casa regală a preluat numele de Saxa-Coburg și Gotha, după soțul Victoriei. "Era victoriană" rămâne înscrisă cu majuscule în istoria Marii Britanii, epocă înfloritoare atât din punct de vedere economic, cât și cultural. Au rămas și astăzi clădiri istorice construite în stil victorian.

A fost o plăcere să citesc despre Regina Victoria, nu știu, eu am așa o predilecție să citesc despre asemenea personalități ale lumii. Vreau să mulțumesc frumos Editurii Corint pentru acest volum, vi-l recomand cu drag, pentru că este o lectură care te încarcă într-adevăr cultural. Regina Victoria. Secretele unei epoci poate fi comandat de AICI, cu un click. Să aveți lecturi frumoase și cu spor!

„Martha Bibescu și vocile Europei”, de Alina Pavelescu- Recenzie

Editura: Corint

Colecție: Istorie cu blazon

Traducere din limba franceză și engleză și note: Alina Pavelescu

Traducere din limba germană: Corina Petrescu

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2017

Număr de pagini: 235

„Prin intermediul unor documente inedite pâna acum, cititorul acestei cărți va descoperi o personalitate fascinantă, de o complexitate cu totul excepțională: o intelectuală, o cerebrală dar, în același timp, o ființă de o sensibilitate rară, care iubea frumosul [...], o seducătoare care, cel mai adesea involuntar, era capabilă să stârnească pasiuni înflăcărate, ca aceea care îl mistuia pe diplomatul italian Francesco Lequio. Avea voință și curaj, știa la fel de bine ce voia și cum să realizeze cele dorite (de pildă, restaurarea Mogoșoaiei). Nu se interesa numai în mod pasiv de politică: prin numeroasele ei cunoștințe, a încercat cu perseverență să favorizeze ieșirea României din alianța cu Germania lui Hitler, ceea ce mai multe dintre documentele din acest volum o dovedesc cu prisosință.Era un adevarat cetățean al lumii: se simțea la ea acasă peste tot, avea prieteni în toate țările. Prietenia conta, dealtfel, enorm pentru ea.” - Mihai Brâncoveanu

Martha Bibescu a fost o romancieră, poetă, politiciană și memorialistă română și franceză. S-a distins prin întreaga ei operă ca o prezență de o mare noblețe de spirit. A fost fiica lui Ion Lahovary, ministru al României la Paris și ministru de Externe, și a Smarandei Mavrocordat. A fost soția prințului George Valentin Bibescu, care era văr primar cu Ana de Noailles și care avea să devină președintele Federației Aeronautice Internaționale. De asemenea, a fost una din primele femei-mason ale României și una dintre cele mai frumoase și cunoscute românce ale începutului de secol XX.

Aș putea face recenzie la un asemenea volum? Nu, sincer. Este ca și cum aș încerca să recenzez o istorie, și vă pot spune doar că trebuie să citiți această carte, poate nu neapărat de dragul istoriei, să spun așa, ci de dragul personalității Marthei, cât și a muncii depuse de doamna Alina Pavelescu. Eu m-am îndrăgostit de Martha Bibescu acum ceva vreme, când am citit cartea sa, Papagalul verde, adică una dintre cărțile sale, iar recent am recitit-o - și, vă rog să mă credeți, eu nu prea recitesc cărți. Am văzut în Martha Bibescu, încă din romanul citit, o fire sensibilă, încântată de frumos, o fire visătoare, ancorată în suflet și în profunzimile suflet sufletului. Martha a fost un om sensibil, un om care ardea la o poezie bună, la un sentiment aprins. Totuși, în volumul de față, Martha Bibescu și vocile Europei, Corespondență și Dosar CNSAS (1941-1945), am cunoscut o altă doamnă, una puternică, incisivă când e cazul, serioasă, sinceră, cu o minte ascuțită și o rațiune de necontenit. 

Începând din 1916 Martha Bibescu a condus un spital pentru răniți la București, unde a rămas sub ocupație germană, a servit drept prețioasă sursă de informații pentru Guvernul român refugiat la Iași. Zoe Bengescu, fiică a uneia dintre doamnele de onoare ale reginei Elisabeta și nepoată a lui Titu Maiorescu, nota la 1 noiembrie 1918: „La spital am fost foarte îngrijorate în ultimele zile din cauza arestării Marthei Bibescu, directoarea noastră. Pare o afacere misterioasă […]. Este o mare comediantă. Două lucruri sunt certe – e foarte frumoasă și foarte inteligentă, restul depinde de timp, de împrejurări […].” Ea nu a fost numai martora acestor evenimente cruciale (primul război mondial și actul reîntregirii – „ziua cea mai plăcută din calendarul personal”, cum avea să noteze peste ani), ci și o participantă activă la desfășurarea lor. După trei decenii, maturizată și luându-și rolul în serios, iat-o pe Martha Bibescu în ipostaza personificată de regina Elisabeta și regina Maria, și anume de mamă a ostașului român, de data aceasta în campania contra bolșevismului, când nu putea rămâne insensibilă la mărturisirile nepotului său, Matei Basarab Brâncoveanu, despre realitățile dramatice trăite alături de camarazii săi din Regimentul 3 Artilerie Grea. 

Cunoscută și sub numele de Lucile Decaux, cu care a semnat o serie de biografii istorice, Martha Bibescu a scris aproape patruzeci de cărți, a colaborat la un număr mare de reviste, a răspuns la o serie de 17 emisiuni la Ora Culturii Franceze, a fost membră a Academiei Regale din Bruxelles, în fotoliul pe care-l ocupase contesa de Noailles, a dus o intensă viață literară și mondenă, cucerind prin frumusețea, inteligența și talentul ei numeroase admirații. A păstrat până la urmă nostalgia după «țara sălciilor» și amintirea prieteniilor lăsate în țară.

Întreaga ei operă, ajunsă astăzi la dimensiuni considerabile (peste 30 de volume), se subordonează dorinței de a retrăi, de a imobiliza în cuvinte, în aceste „capcane ale ideilor”, cum le numește Sartre, clipa nestatornică, ființa umană asemenea clipei. La cumpăna vârstelor, afirmase că scrie de teamă să nu uite viața. Este expresia unui altruism mișcător și totodată aceea a unui egoism înverșunat, a unei avariții sentimentale.Maestră necontestată a portretului literar, dată fiind precizia notației sale psihologice, spiritul de observație și suplețea condeiului, Martha Bibescu a fost aleasă pentru a ilustra în manualele franceze această specie literară.

A fost o plăcere să citesc despre Martha Bibescu, păcat că nu se studiază asemenea personalități în manualele școlare. Vreau să mulțumesc frumos Editurii Corint pentru acest volum, vi-l recomand cu drag, pentru că este o lectură care te încarcă într-adevăr cultural. Martha Bibescu și vocile Europei (Corespondență și Dosar CNSAS 1941-1945) poate fi comandat de AICI, cu un click. Să aveți lecturi frumoase și cu spor!