J. Ființa sexuală, de Kenzaburō Ōe - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: Top 10+

Rating: 2 din 5 steluțe

Număr de pagini: 122

Anul apariției: 2014

Traducere: Roman Pașca

Kenzaburō Ōe, născut în 1935, este una dintre figurile de primă mărime a literaturii japoneze contemporane. Abordează frecvent în cărțile sale teme politice, sociale și filosofice, trădând o puternică influență existențialistă. Totodată, experiența dramatică a fiului său, Hikari, care suferă o afecțiune cerebrală, a inspirat mai multe dintre scrierile lui Kenzaburō Ōe. Opera sa a fost recompensată cu cele mai importante distincții literare japoneze - Premiul Akutagawa, Premiul tanizaki, Premiul Noma -, iar, în 1994 i s-a decernat Premiul Nobel pentru Literatură. Dintre romanele sale, la Editura Polirom au apărut Stârpiți răul de la rădăcină, împușcați copiii și 17.

Mi-amintesc de Kenzaburō Ōe, știu, acum știu, am mai citit și romanul 17, de la el, și dacă-mi aduc bine aminte, mi-a plăcut mult mai mult, mi s-a părut „mai închegat”, mai solid, deci mult mai pe gustul meu. Apoi, pam, vine romanul acesta, de o întindere nu prea mare, cam o sută douăzeci de pagini, J. Ființa sexuală, un roman care nu mi-a plăcut de nicio culoare, și nu din cauza scenelor de sex, nu din cauza limbajului, nu din cauza imaginilor - ci, pur și simplu, din cauza felului în care este scrisă, din cauza felului în care sunt tratate anumite situații. OK, înțeleg, nu a fost o carte pentru mine - deoarece chiar am văzut persoane cărora le-a plăcut mult, mult de tot acest roman. Dar eu nu l-am putut găsi ca o lectură pe sufletul meu, ca o lectură care să mă atingă, câtuși de puțin, și i-am dat două steluțe mai mult din respect, să spun așa, deoarece totuși autorul a scris această carte, i-a dat viață, a vrut, cu siguranță, să transmită ceva. Însă ceva ce, mie unul, nu mi-a fost accesibil, nu mi-a fost pe placu, ceva ce nu mi-a stârnit interesul și nu s-a conturat în mintea mea ca o lectură după care să mă dau în vânt. Asta este, nu? Avem parte și de asemenea „situații”, asta-i fain atunci când citești cât mai diversificat și ești versatil în autorii pe care-i abordezi. De altfel, nu, nu sunt supărat deloc, nu simt că „mi-am pierdut timpul cu o carte proastă”, cum poate ar susține alții, ci mă bucur, chiar mă bucur că l-am cunoscut, câtuși de puțin, și pe autorul japonez Kenzaburō Ōe. 

„(...) Un chikan e ca un vânător care hăituiește vânat mare. Majoritatea vânătorilor s-ar plictisi într-o savană în care și leii și rinocerii vin către ei docili, torcând ca mâțele, i-ar pocni depresia.”

De altfel, se tot conturează, de ceva timp, în capul meu, ideea conform căreia vreau să citesc măcar un roman scris de fiecare autor care a fost laureat cu Premiul Nobel pentru Literatură. Și, vrând sau nevrând, fac asta, în cele din urmă, deoarece, credeți-mă, habar nu aveam că Kenzaburō Ōe a luat Nobelul în 1994. M-am întrebat totuși, de-a lungul lecturii, de ce?, de ce a luat Nobelul dat fiind faptul că nu scrie deloc bine? Și-am ajuns la concluzia că, bineînțeles, sunt subiectiv, nu?, prin definiție e părerea mea, așa resimt eu lectura - m-am regăsit răspunzându-mi: nu e genul meu de scriitură, n-am înțeles eu bine povestea, nu l-am citit, cum trebuie, pe Kenzaburō Ōe, nu mi-a fost accesibil. Și totuși, revenind, chiar mă bucur că am citit această carte, care, drept să vă spun, este una destul de ciudată - mulți ar putea-o găsi vulgară, violentă, chiar, scandaloasă. Ei bine, am trecut dincolo de aceste tipare, am încercat să văd „povestea din spatele poveștii” - nu, cu toate acestea, nu mi s-a părut profundă (deși a avut niște încercări destul de interesante, niște „justificări” ale anumitor situații găsindu-și răspunsul în „acțiunile nepotrivite” ale diferitelor personaje), nu mi-a plăcut și, evident, nu o recomand. 

„Cu tot mai multă elocință pe măsură ce se îmbăta, tânărul vorbea la nesfârșit despre concepția lui cu privire la poem. Sunt zeci de mii de chikan-i în Tokyo, dar nu sunt decât niște matadori ai existenței cotidiene, cumplit de însingurați, cu suflete pustiite, mânați de o pasiune periculoasă și deșartă, niște acrobați care merg solemn pe o sârmă întinsă...”

Totuși este o carte de dimensiuni reduse, ceea ce înseamnă că poți scăpa rapid de ideea ei, de scriitura lui Kenzaburō Ōe. Dacă nu te prinde, eh, măcar nu ai în față sute de pagini full care să-ți rupă nervii. Eu, unul, după cum am mai spus, chiar nu pot lăsa deoparte o carte după ce am început-o, chiar dacă știu că n-o să-mi placă, chiar dacă știu că n-o să devină o lectură de referință pentru mine, chiar dacă știu că n-o să o țin minte prea mult de acum înainte. După cum am zis, îmi place să diversific și să citesc autori din toate genurile literare, din toate tagmele și naționalitățile lumii. Simți, de fapt, dincolo de numele unui autor, încărcătura culturală, socială, istorică a locului în care a trăit, s-a născut, a scris, a studiat, a iubit. E foarte interesant, de fapt, să urmărești, în romanele pe care le citești, aceste aspecte ale realității. Poate de asta nici nu las o carte deoparte, dincolo de speranța că, poate, ultimele o sută de pagini (să zicem) se vor întoarce în favoarea autorului și-mi vor plăcea mult mai mult. Așa am pățit cu Lila, scrisă de Marylinne Robinson. Dar asta este altă poveste. 

„(...) Probabil că ziua când homosexualitatea nu va mai fi considerată o infracțiune nu e departe, însă nu va veni niciodată ziua când perverșii să scape de incriminare. Și asta tocmai pentru că există oameni de genul tău, pentru care arestarea și pedeapsa sunt condiții fundamentale ale existenței tale de chikan!”

J. Ființa sexuală ni-l pune în față pe J, protagonistul romanului lui Kenzaburō Ōe, care este un tânăr ce se izolează treptat de soție, de prieteni, de familie, luptându-se cu demonii propriei sale sexualități și cu o tragedie de trecut. Astfel, J, eroul „tragic”, evoluează pe două fundaluri distincte: o cabană de vacanță dintr-un cătun îndepărtat de pescari, în care sătenii amenință tăcut o femeie vinovată de adulter, și, pe de altă parte, o metropolă cu un ritm al vieții alert, trepidant, unde fiecare mijloc de transport în comun poate deveni un loc în care să-ți descoperi identitatea, esența viscerală. În oricare dintre aceste situații, personajul J. pendulează între homosexualitate și perversiune, între intimitate și spațiu public, între adevăr și simulacru. Cum realitatea cotidiană i se pare din ce în ce mai mult o amăgire, J. se pierde în lumea chikan-ilor, agresorii sexuali din mijloacele de transport. Povestea lui nu este însă spusă cu milă sau dispreț, ci cu profundă empatie, autorul, Kenzaburō Ōe, reușind să surprindă în chip magistral zonele gri de incertitudine care constituie, astfel, însăși natura umană. Însăși realitatea interioară, primitivă, carnală. 

„- Doar că poemul care se formează în capul meu deocamdată nu e deloc ca o furtună, a spus băiatul nemulțumit. E mai degrabă contemplatic. (...) Dacă-i doar contemplativ, nu capătă măreția unei furtuni, a spus băiatul gânditor de parcă ar fi fost un veteran în ale poeziei.”

Well, nimic de spus mai mult. Chiar sunt curios dacă voi ați citit ceva scris de Kenzaburō Ōe. Și, dacă da, aștept cu nerăbdare părerile voastre - eu, unul, asumându-mi, vă spun că nu este un autor care să-mi fie pe plac, de care voi încerca, pe viitor, să mă feresc. Acum, na, depinde de ce-o să-mi mai treacă mie prin cap de-a lungul timpului. Dar, cu siguranță, nu este un autor pe care am să-l recomand cu drag sau la care, vreodată, voi face referire atunci când va veni vorba de autori care mi-au rămas în suflet și pe care, de altfel, i-aș recomanda oricui. Să aveți parte de lecturi frumoase și pe placul vostru!