Nouă străini, de Liane Moriarty - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 560

Anul apariției: 2020

Traducere: Luminița Gavrilă

Liane Moriarty (născută în anul 1966) și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei citind. Nu-și mai amintește când a scris prima sa povestire, dar ține minte perfect primul contract pentru o carte: tatăl ei a angajat-o să scrie un volum despre el și i-a plătit un avans de un dolar. După terminarea studiilor, Liane a lucrat în publicitate și marketing. S-a apucat serios de scris după ce sora ei, Jaclyn Moriarty, a anunțat-o că-şi va publica prima carte. Romanul său de debut, Three Wishes, scris la finalul masterului literar de la Macquarie University din Sydney, a fost publicat de Pan Macmillan. De atunci, a mai scris șase romane care au ajuns bestselleruri, fiind traduse în 39 de limbi și vândute în peste șapte milioane de exemplare în întreaga lume. O puteți vizita online la lianemoriarty.com. La Editura Trei, de aceeași autoare, au apărut: Marile minciuni nevinovate (care a stat la baza unui serial de excepție produs de HBO), Secretul soțului (vândut în peste trei milioane de exemplare la nivel mondial), Am uitat să fim fericiți, Când vina ne desparte și Ultima aniversare.

„- Trebuie să te vindeci, îi spusese ea lui Frances după ce băuse al treilea cocktail (un excelent Bellini de piersici albe) la prânz, săptămâna trecută. Arăți ca dracu'. (...) Locul ăsta e foarte... neobișnuit, îi explicase Ellen. Au o abordare mai neconvențională. Îți schimbă viața.”

Nouă persoane ajung într-un centru de relaxare izolat, unele dintre ele pentru că vor să slăbeascăl unele ca să-și schimbe stilul de viață, altele din motive pe care nu l pot recunoaște nici chiar față de ele însele. Însă niciunul dintre oaspeți nu-și imaginează, de fapt, ce vor însemna cele zece zile de lux, meditație și consiliere pentru care au plătit. Scriitoarea Frances Weltry vine la Tranquillum House - locul binefacerii spirituale și fizice și emoționale - în căutare de leacuri pentru o durere de spate, o inimă frântă și o tăietură sâcâitoare la deget. O intrigă ceilalți oaspeți, însă charismatica diretoare a centrului este cea care îi trezește, cel mai tare, curiozitatea și interesul. Ar putea deține ea răspunsurile pe care Frances nici măcar nu știe că le caută? Ar trebui să lase deoparte îndoielile și să se bucure de Tranquillum house sau ar trebui să fugă, în cele din urmă, cât încă mai poate?

„- Bine ați venit în călătoria voastră către starea de bine, bla bla bla. Programul va începe cu o perioadă de tăcere care va dura cinci zile, timp în care nu veți vorbi decât la ședințele de consiliere matrimonială, nu vă veți atinge, nu veți citi, nu veți scrie, nu veți avea contact vizual cu alți oaspeți sau cu proprii tovarăși de călătorie... Ce face? (...) Probabil vă este cunoscută expresia creier-maimuță (...) care se referă la felul cum mintea trece de la un gând la altul așa cum o maimuță sare de pe o creangă pe alta.”

Oh. My. Ce. Carte. Deci, întâi de toate, să trecem peste momentul aproape orgasmic pe care l-am avut când am aflat că, hei, dragii de la Editura Trei au mai tradus un roman semnat de Moriarty (este deja al doilea pe acest an, după colosalul roman Ultima anivesare - care, de altfel, a fost una dintre cele mai bune lecturi, pentru mine, din acest an), și anume cel de față, Nouă străini. Cine mă citește, cine mă cunoaște în „haine de cititor”, știe cât de mult, de fapt, o ador pe această autoare, pe Liane Moriarty, știe cât de mult o recomand și cât de mult, de fapt, iubesc tot ce ține de scriitura ei - de la personaje, la întâmplări, de la substrat, la anumite fragmente care-mi dau de gândit, de la temele abordate cu atâta originalitate, până la colosalele (și mai zic o dată, colosalele) întorsături de situație care sunt, deseori, presărate în cărțile pe care Moriarty le scrie. Și, drept să vă spun, se vede că-i place ce face, dat fiind și faptul că, într-adevăr, Moriarty e un autor care chiar își poate plăti facturile din banii câștigați în urma scrierii; pentru mine, îi merită cu adevărat, pentru că rareori mi s-a dat să citesc o carte care nu numai că are să mă treacă prin atâtea stări, dar are să dea cu mine de pământ, la propriu - și nu spun asta doar despre Nouă străini pentru că, guess what, mi s-a întâmplat la fel citind orice roman de la Moriarty; da, le-am citit pe toate, efectiv, pe toate apărute la noi. Și nu știu cât va mai dura până se va mai traduce unul, dar vreau să se întâmple asta cât mai repede. Pentru că Liane Moriarty a devenit, pentru mine, unul, un autor de referință dacă e să vorbesc despre acest gen de carte. Un geniu al genului, să zic așa.

    „Trebuia să se concentreze. Nouă oameni depindeau de ea. Nouă complet străini care curând vor deveni ca o familie (...). Nouă străini care, în clipa asta, se instalau în camerele lor, explorau proprietatea, citeau agitați broșurile informative, își beau smoothie-urile, poate chiar se bucurau de primele lor tratamente spa, îngrijorând-se de ce îi așteaptă.”

Nouă străini este acel roman delicios, este acea prăjitură pe care o mănânci pe nerăsuflate, că-i prea bună, pentru că-ți satisface la maximum necesarul caloric, glucidic, este acel roman pe care-l citești pe nerăsuflate pentru că vrei să afli, odată și-odată, ce are să se întâmple, este acea sticlă de suc acidulat pe care o bei dintr-o înghițitură, că ești prea însetat, și nici nu vrei s-o lași să se răsufle, nu? Că nu mai are același gust - cu o obiecție, sunt sigur că toate cărție lui Moriarty, chiar și la o a doua citire, când deja știi totul, vor fi avut același gust ca la prima. De ce? Doamne, nici nu știu ce zic aici, pentru că simt că mă manifest impresionist, scriu mult și nu zic nimic catchy, interesănțel, dar nici nu pot, dragi cititori, nici nu pot, pentru că Moriarty nu se povestește, stai, domle, hai să-ți zic, deci e una, așa, Frances, e scriitoare de romane de dragoste, siropoase, cum ar zice alții, dar, na, uite că ultimul ei roman e „pă ducă”, nu l-a acceptat editura, și Frances simte că, de asemenea, e „pă ducă”, se duce și ea la vale, ce să facă, ce să facă, așa că se duce la un centrul, cum îi zice?, Tranquillum House, gata, aici e rezolvarea; și nu e singură, stai să vezi, mai sunt „opt străini”, cu ea, „nouă străini”, printre care Lars, un avocat specializat în divorțuri, dar care cobește numai pentru femei, Tony, un fost sportiv remarcabil, celebru, „criminalul-în-serie-gata-oricând-să-te-ucidă-cu-cele-două-fețe-tatuate-pe-fund”, cum crede Frances, Zoe, Napoleon, Heather - aparent, o simplă familie, pe care trecutul, însă, o bântuie ca cea mai nerușinată și nasoală fantomă ever, în care anumite cuvinte ar fi trebuit spuse la momentul potrivit, Caramel (cred că, după cum spune și numele, unul dintre cele mai „delicioase” personaje), pe care soțul a lăsat-o pentru o femeie mai tânără, așa că ea crede că e cazul să mai slăbească puțin, să-și îmbunătățească, astfel, stima de sine, pozitivismul, Ben și Jessica, acel cuplu în aparență perfect (și noi vrem să fim ca Ben și Jessica!!!), câștigători la Lotto, ea cu operații (bagă, tată, că de-asta există!!!), și nici așa totuși nu reușește să-i atragă atenția lui Ben, care se pare că are doar ochi pentru Lambourghini-ul său, ultima marcă, frățioare!, nu știi tu; și Masha, draga noastră deținătoare, suprema, cea care stăpânește deasupra centrului Tranquillum House și, după cum vom vedea în roman, asupra tuturor celorlalte personaje. 

„- Pot să vă spun următorul lucru, continuă Masha. Există o realitate care merge paralel cu realitatea fizică. Acum știu că moartea nu este ceva de care să ne temem. 

Deși e mai bine s-o eviți, se gândi Frances. Cu cât oamenii erau mai serioși, cu atât mai neserioasă devenea ea. Era un defect de-al ei.

- Moartea înseamnă pur și simlu să-ți părăsești corpul terestru. (...) E o trecere naturală, cum ai intrat într-o altă cameră, cum ai ieși din pântec.”

Nu, evident, nu vă voi spune prea multe - am să vă spun doar că, într-adevăr, cartea de față este una nebună. De ce? Well, cum să zic, în cărțile lui Moriarty, chiar nimic nu e ceea ce pare. Nimic. Nu încerca să bănuiești ce urmează să se întâmple, nu încerca să găsești explicații la ceea ce s-a întâmplat - mi-am dat seama că greșesc încă de când am citit primul roman semnat Moriarty, Secretul soțului, și de-atunci, sincer să fiu, am plecat în lecturile lui Moriarty fără să-ncerc să deslușesc, singur, de ce și cum și când și unde și cu ce scop. Nu. Mi-am dat seama că trebuie doar să mă bucur de lectură, trebuie doar să mă bucur de această cutie cu gogoși pudrate cu zahăr, această duzină de gogoși pe care Moriarty, în cărțile sale, mi-o dă s-o înfulec fără oprire și fără să iau, măcar, o gură de apă. Da, pentru mine Moriarty e un deliciu scriitoricesc, e un deliciu literar, e o autoare pe care oricând aș citit-o cu drag; dacă m-ai trezi la ora trei ca să-ți numesc toate romanele traduse la noi, precum și ordinea în care le-am citit, aș face asta în mai puțin de zece secunde. Pentru că, într-adevăr, nu știu să fi dat vreun rate mai mic de cinci steluțe cărților sale - și, drept să fiu, nu pot face o ierarhie a cărților scrise de ea, nu le pot compara, nu pot spune „x mi-a plăcut mai mult decât y, pentru că...”, deoarece fiecare roman scris de ea și citit de mine are ceva special. În fiecare am găsit ceva care să-mi placă, fiecare a făcut, la un moment dat, click cu așteptările mele, cu plăcerile mele (îmi aduc aminte, de fapt, că Ultima aniversare a reușit să facă asta încă de la prima pagină, precum și Marile minciuni nevinovate).

„ - Îmi place totul în locul ăsta, spuse Carmel. Tot.”

Atmosfera creată de Moriarty este una specială, datorită talentului său aparte de a contura niște personaje reale, niște personaje în care te regăsești, cu siguranță, la un moment dat, niște personaje înzestrate cu trăiri, emoții, cu mustrări, niște personaje pe care, foarte ușor, le-ai putea integra în realitatea ta imediată; cum să spun, Moriarty le dă viață, dar nu orice viață, le dă o viață palpabilă, oferind cititorului acces la psihologia lor, la gândurile și trăirile și emoțiile pe care le au. De fapt, una dintre marile mele plăceri, când vine vorba de Moriarty, sunt personajele - pentru că se vede, de altfel, grija pentru fiecare personaj, efectiv. Moriarty își iubește aceste „ființe de hârtie”, le tratează pe picior de egalitate - și asta e și ideea, de fapt; dacă te atașezi de un personaj, la un moment dat, dar vezi că nu se pune accentul așa mult pe el (nu așa mult cum, poate, ai vrea), acest lucru ajunge, oarecum, să te frustreze. Și nu e cazul, cum am zis, în cărție lui Moriarty. Pentru că dincolo de grija firească și cordială pe care o oferă personajelor sale, Moriarty are și grija ca, în cele din urmă, la sfârșitul cărții, fiecărui personaj să îi fie adresată „o viață”, „o concluzie”, ca și cum, după ce vei termina lectura, totul are să-și urmeze cursul firesc, exact așa cum ea însăși l-a predestinat. E vorba de a conchide, de a concluziona, de a pune un „sfârșit” celor întâmplate, dar fără să simți că totuși parcă mai mergea ceva, parcă mai trebuia ceva spus. Nu. Moriarty tratează totul cu o inteligență aparte și cu o psihologie chiar asumată, reflectată în propriile sale personaje.

„Uneori viața ta se schimbă atât de încet și imperceptibil, încât nici nu observi, până într-o zi când te trezești și te gândești: Cum am ajuns aici? Dar alteori viața se schimbă într-o clipită, printr-o fulgerătoare întorsătură fericită sau nefericită, cu consecințe absolut minunate sau tragice. Câștigi la loterie. Pășești pe o trecere de pietoni într-un moment nepotrivit. Primești un telefon de la o fostă iubire exact la momentul oportun. Și brusc, viața ta ia un viraj puternic într-o cu totul altă direcție.”

N-am să vorbesc de cât de multe întorsături de situație acest roman are. Cât de mult s-a jucat cu emoțiile mele. Cât de mult m-a făcut să mă enervez și să mă frustrez și să strâmb din gură, că, deh, așa se face, nu? Haide să ne jucăm cu mintea cititorului, în orice moment din zi, la orice oră. Mi-am dat seama că Moriarty se citește nu doar cu așteptări, dar se citește și cu un „râs dat în plâns”, să spun așa. N-ai cum, citeam și-mi ziceam, n-am cum să fii atât de nebun încât să te joci așa mult cu mintea cititorului. Încă o dată, poate mă manifest impresionist, dar altfel chiar n-am cum. Simt că am mai spus-o, dar sunt unii autori, precum sunt și unele cărți pe care chiar nu le poți recenza. Trebuie doar să le citești pentru a înțelege efervescența cuiva care-o adoră atât de mult pe Moriarty - poate, în cele din urmă, ai să te-ntrebi de ce, fiindcă ție nu ți-a plăcut așa mult (și, recunosc, poate chiar n-are cum să-ți placă așa mult cum mi-a plăcut și mie). Dar eu simt că, undeva în lumea asta, eu și Moriarty facem un click fain de tot, undeva, prin Tenerife, pe-o placă, poate chiar la un cocktail la casa Tranquillum, răzându-i Mashei, draga de Masha, că tare m-a enervat și, în același timp, a fost plăcerea mea vinovată a romanului. Eu chiar o iubesc pe Moriarty, o ador, ador cum scrie și cum povestește, precum și toată atenția pe care o acordă scriiturii sale. Și-am s-o recoman tururor, asumându-mi faptul că, de ce nu, voi fi numit nebun deoarece mi-a plăcut atât de mult o carte (și nu numai, mă repet, fiindcă toate mi-au plăcut). Dar am s-o iau drept un compliment binevenit - pentru că, la o adică, și Moriarty e o nebună. Din cap până-n picioare și de două ori înapoi.

„Lui Frances îi plăcuse întotdeauna ideea de universuri paralele în care multiple versiuni ale ei încercau diferite vieți - într-una era CEO, și nu scriitoare; într-una era mamă a doi sau patru sau șase copii; într-una nu divorțase de Sol, și în alta nu divorțase de Henry -, dar, în cea mai mare parte, se simțise întotdeauna mulțumită sau cel puțin acceptase universul în care se găsea... mai puțin în clipa asta, pentru că în clipa asta avea impresia că se produsese o eroare administrativă de fizică cuantică de proporții catastrofale. Încurcase universurile.”

Cartea Nouă străini poate fi comandată de pe site-ul celor de la Editura Trei, de AICI, cu un click, și de asemenea vreau să le mulțumesc enorm pentru ocazia de a citi acest roman. Vă recomand cu mare drag să aruncați un ochi pe site-ul lor, au numeroase apariții literare care sună, pur și simplu, genial. Dacă ați citit vreo carte scrisă de Liane Moriarty, mi-ar face mare, mare plăcere să aud ce părere aveți despre autoare. Doar pe mine m-a prins atât de tare?! Lecturi frumoase să aveți și o zi cât mai liniștită!