O speranță la capătul lumii, de Sarah Lark - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 290

Anul apariței: 2020

Traducere: Cornel Stoenescu

Sarah Lark este o scriitoare germană născută în 1958 la Bochum. Ea a studiat istoria și științele literaturii în care și-a dat doctoratul. A lucrat mulți ani ca ghid și și-a descoperit destul de repede pasiunea pentru Noua Zeelandă, de ale cărei peisaje spectaculoase se simte atrasă aproape magic. Astăzi locuiește în Spania și lucrează la alte romane cu și despre Noua Zeelandă și civilizația acelei țări, parcă desprinse din basme. La Editura RAO au fost traduse și alte cărți ale autoarei: Cântecul maorilor, Aurul maorilor, În țara norului alb, În umbra arborelui Kauri, Lacrimile zeiței maorilor. 

„(...) Interpretează o haka. Pe vremuri, maorii își făceau astfel curaj înainte de luptă. În grupurile de cercetași învățăm diferite lucruri despre cultura maorilor. De exemplu, eu le arăt cum se face focul și cum se împletesc coșuri pentru prins pește. (...) Nu vom mai găsi o marae tradițională, le spuse ea cu regret, când le anunță pe fete ce pusese la cale. Tatăl meu zice că așa ceva nu mai există, oamenii s-au luat după pakeha, așa îi numesc pe cei veniți din Europa. Uneori o fac de bunăvoie, alteori forțați, copiii lor fiind siliți să urmeze școlile engleze. Tatăl meu condamnă asta.””

Spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, surorile poloneze Helena și Luzyna ajung într-o tabără de refugiați din Persia. Când află că Noua Zeelandă primește un număr mare de orfani de război, acestea întrezăresc speranța unei vieți mai bune. Însă doar una dintre surori va putea pleca. În acest timp, James McKenzie părăsește Noua Zeelandă, împotriva voinței părinților săi, pentru a lupta în europa. Drumurile tinerei poloneze și ale îndrăznețului pilot se întâlnesc. Vor reuși cei doi tineri să își învingă soarta și să își găsească fericirea?

„- Mai târziu poate că vom fi cu toții morți! spuse încăpățânată Luzyna, apoi apucă polonicul, își puse mâncare în castron și se întoarse să plece. Este încă război și nu se știe cum se va termina. Soldații spun că americani lucrează la o armă cu care pot preface în cenușă întreaga lume. Iar gemanii fac acelașu lucru. Când o vor realiza... Puff!”

Nu este primul meu contact cu această autoare, Sarah Lark, dat fiind faptul că am citit și frumoasa saga de familie În țara norului alb, o trilogie care mi-a plăcut extrem, extrem de mult. Ei, bine, citind O speranță la capătul lumii, m-am bucurat enorm să găsesc aceeași voce narativă, de o efervescență aparte. De ce spun efervescență? Pentru că Sarah Lark are o predilecție extraordinară în a contura diferite aspecte ce țin de civilizația maorilor, de ritualuri, zeități, demersuri sociale - cred că, de fapt, acesta a fost unul dintre aspectele care au făcut din lecturarea romanului un adevărat deliciu. Dincolo de poveste celor două surori - care, de fapt, la un moment dat „se rupe” și devine povestea uneia singure, care a fost extrem de interesant de urmărit, cel mai mult mi-au plăcut atmosfera și culoarea locală - măiestria lui Sarah Lark de a reda peisaje, culturi, nu știu, acestea au reprezentat, pentru mine unul, interesul romanului. Da, acțiunea, iarăși, este una care te prinde, care îți place și te emoționează, iar contextul istoric, iarăși, este unul care face din roman o lectură și mai profundă. Dar, așa cum mi s-a întâmplat și cu trilogia citită acum câțiva ani, n-am putut să nu observ, de fapt, însăși interesele autoarei pentru această civilizație maori, populația indigenă polineziană din Noua Zeelandă, surprinzând numeroase aspecte, după cum am spus, ce țin de cultura acestora. 

„Helena privi tristă în urma ei. Nu putea să o contrazică din toată inima și Luzyna nu era singura care avea o asemenea atitudine. În lagăr, foarte puțini își făceau planuri de viitor.”

Helena este, după cum autoarea afirmă, „firește, un personaj fictiv”, însă ce mi-a plăcut și mai mult a fost faptul că (după cum autoarea afirmă, iarăși), această poveste nu este una inventată. După pactul cu Hitler, Stalin a cerut ca Polonia de Est, pe care a anexat-o, să fie evacuată, iar germanii au pus astfel mâna pe Polonia de Vest. În cele din urmă, întreaga populație poloneză, minoritară în acea parte a țării, a fost exilată în Siberia, pentru a se face astfel loc armatei rusești. Mii de oameni au murit în lagărele de muncă și totuși o speranță pentru cei deportați (inclusiv bieloruși și ucrainieni) a fost când Hitler a încălcat pactul de neagresiune cu Rusia, în 1941 - astfel, Stalin a solicitat eliberarea imediată a cetățenilor polonezi deportați, lucru care s-a și realizat. Aliații s-au angajat în a repatria polonezii nu doar din motive umanitare, ci și pentru a forma o armată poloneză din bărbații care erau apți să lupte. Viitorii soldați, foști deportați, trebuiau să fie instruiți în Iran, care pe atunci se numea Persia și era administrat din 1941 de către aliți. Totuși, în urma subnutriției și a bolii, mulți dintre ei aveau să moară curând. În urma lor au rămas sute de orfani, pentru care au fost create noi tabere. În mod special totuși, orfanii păreau să nu aibă niciun viitor în Persia. Atât britanicii, cât și guvernul polonez în exil au fost entuziasmați atunci când, în 1944, Noua Zeelandă s-a declarat dispusă să primească șapte sute de copii polonezi într-un lagăr special amenajat pentr ei în Pahiatua, un orășel situat în Insula de Nord.

„(...) Va scăpa de război și de vremurile grele care ne așteaptă după încheierea războiului. Va trebui să reconstruim Europa din temelii și mă tem că Rusia și puterile occidentale o vor împărți între ele. Dacă se vor certa din cauza asta, va izbucni un alt război imediat. Dimpotrivă, în Noua Zeelandă nu există distrugeri, nu există pericole, iar tinerele fete au posibilități fantastice.”

Acolo ajunge și Helene, eroina noastră, în Polish Children's Camp, care a apărut dintr-o inițiativă comunitară biratnică, americană, poloneză și neozeelandeză, puternic sprijinită de către cei din urmă. Aosciații de femei au pregătir camerele și spațiile comunitare, iar copiilor și supraveghetorilor polonezi li s-au asigurat cele necesare pentru a începe, câtuși de puțin, ideea unei noi vieți lipsite de război, dacă nu chiar de griji. Inițial, s-a intenționat totuși ca la terminarea războiului, refugiații să fie trimiși înapoi în patria lor de origine - de aceea, lagărul a fost conceput ca un fel de „Mică Polonie”, cu școala în limbă maternă pentru copii. Când în cele din urmă Polonia a fost ocupată de Armata Roșie, ajungându-se astfel sub influență comunistă, s-a renunțat la ideea de a repatria copii refugiați. S-a susținut, astfel, integrarea lor cu grijă în societatea și cultura neozeelandeză.

„- Cartofii dulci sunt foarte populari aici, le spuse Miranda. Se cultivă cu mult tip înainte de venirea englezilor. Maorii i-au adus din Polinezia împreună cu alte plante folositoare. Totuși kumara este singura legumă perfect adaptată aici. Deoarece pentru alte  plante din mările sudului clima este prea ece, maorii s-au văzut nevoiți să se orienteze spre vânătoare și în primele secole au exterminat multe specii de animale și au distrus terenurile prin incendii. Dar ei au învățat din asta. Acum sutn extrem de atenți cu pământul, cu animalele și cu plantele. De exemplu, atunci când strâng recoltele, cântă karakia, un amestec de rugăciuni și descântece, pentru a cere iertare pământului că îi iau rodul.”

În a doua parte, cartea aduce și o dovadă istorică a situației în care se aflau relațiile dintre urmașii coloniștilor europeni în Noua Zeelandă și populația maorilor - o situație care, din păcate, nu era tocmai una fericită și roz. În anii '40-'50 ai secolului al XX-lea, relațiile dintre pakeha (nu știu cum să spun, nu vreau să intru în polemici, dar am să vă las descrierea în engleză a acestui cuvânt - white people, especially New Zealanders of European descent) și maori atinseseră cel mai critic punct: de la popularea insulelor de către britanici și de către alți coloniști europeni, numărul maorilor scăzuse permanent, atât procentual, cât și în date absolute. Războaiele, bolile, lipsa alimentelor - toate acestea slăbiseră triburile, mulți maori fiind astfel decimați și dezrădăcinați ca urmare a războaielor. Integrarea forțată în societatea pakeha a avut ca efect și pierderea culturii și a identității lor. Industrializarea i-a alungat în orașe, decăderea și alcoolismul fiind la ordinea zilei. Copiii maori au fost marginalizați în școli, dar, pe de altă parte, atât de aglicanizați încât nu își înțelegeau propria limbă, nemaivorbind de tradițiile triburilor și de cultura acestora.

„- Helena..., începu el. Îi rosti numele încet și cu un pronunțat accent englezesc. Probabil ai trăit lucruri groaznice și poate ai făcut și tu ceva rău, dar este război și așa ceva se întâmplă. Uneori nici nu știi ce este corect. De exemplu, unii spun că este bine să arunci bombe asupra orașelor, pentru că asta scurtează durata războiului. Alții spun că este o crimă și că nu are nicio influență asupra desfășurării războiului. Cine are dreptate?”

Ce vreau să subliniez este faptul că, în romanul O speranță la capătul lumii, Sarah Lark s-a străduit enorm să păstreze autenticitatea în ceea ce privește diferite aspecte ce vizează contextul istoric în care se regăsesc personajele și acțiunea. Nu vă pot reda frumusețea detaliilor privitoare la cultura moarilor și a îndeletnicirilor acestei populații, dar vă pot spune că, într-adevăr, face interesul acestei cărți. O captivantă poveste de dragoste, pe un fundal istoric dramatic, cu personaje super construite și cu o cultură pe care, chiar și după ce termini romanul, vrei s-o descoperi mai mult. 

„ - Și dacă va trebui, îmi voi conduce poporul pe calea războiului. Împotriva prejudecăților și ignoranței acestor pakeha, împotriva indiferenței și agoniei maorilor. Mai întâi voi reclădi școala. Copiii poporului meu trebuie să redevină mândri că sunt maori. Și să nu mai fie împiedicați să își invite prietenii pakeha, să invoce împreună spiritele.”

Vreau să le mulțumesc prietenilor dragi de la Grupul Editorial RAO pentru acest exemplar, O speranță la capătul lumii, de Sarah Lark, pe care-l puteți găsi AICI, cu o reducere de 49%. Vă recomand s-aruncați un ochi pe site-ul lor, găsiți o mulțime de cărți, de toate genurile, care, cu siguranță, vă vor fi pe plac. S-aveți parte de lecturi cât mai pe gustul vostru și de o zi liniștită!