Pudră, de Dora Pavel - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: Fiction LTD

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 248

Anul apariției: 2010

Dora Pavel, poetă, prozatoare și publicistă, s-a bucurat în ultimii ani de o receptare deosebit de favorabilă din partea criticii literare, precum și a publicului cititor. Autoare a patru cărți de poezie, Narațiuni întîmplătoare (1989), Poemul deshumat (1994), Creier intermediar (1997), Muncile lui Don Quijote (2000), a publicat în 1999 un volum de povestiri, Întoarce-te, Esthera, după care s-a dedicat, în exclusivitate, romanului. Pentru Agata murind (2003) a fost distinsă cu Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România. La Editura Polirom au apărut ediția a II-a a romanului Agata murind, în 2004, precum și romanul Captivul, în 2006, acesta din urmă primind premiul „I.D. Sîrbu” al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj. O parte din activitatea sa publicistică este cuprinsă în volumele de interviuri intitulate Armele seducției (2007) și Rege și ocnaș. Din culisele scrisului (2008). A mai fost distinsă cu Premiul „Timotei Cipariu” al Academiei Române (2000), cu Premiul „Pavel Dan” pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj (2007) și cu Premiul „Cartea anului - Publicitistică” al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj (2007).

   „Își simți globii oculari înghețați, și la fiecare încercare de a-i mișca o usturime îngrozitoare. Percepu pentru prima oară absența lacrimilor binefăcătoare. Sub pleoape, lichidul care spală ochiul se evaporase. Dispărute cu desăvîrșire. Orice încercare de-a clipi provoca un mic cutremur local, care-i declanșa mii de junghiuri. Poate nu erau deît așchiile neputinței de-a se concentra. Acum, tot ce trebuia era să se împace cu gîndul. Care gînd? Nu, nici asta nu trebuia să gîndească! Mai ales asta! Trebuia s-aștepte. Atît. Să amîne lovitura. Adevărul, din fericire, pînă acum abia îl îmbrîncise, ușor. Adevărata lui prăbușire era revenirea din prăbușire, și el pe asta trebuia s-o îndulcească...”

Ce-ai face dacă te-ai trezi dintr-o moarte clinică, în miez de noapte, într-o capelă cu ușa ferecată, încorsetat în dantelă, singurul viu, între alte catafalcuri, înspăimântat mai mult de propria înviere decât de starea pasageră în care te-ai aflat, în timp ce pe toți ai tăi, părinți și frați, veri, unchi și mătuși, cunoscuți și colegi, ți-i închipui dormind liniștiți, obișnuiți deja cu gândul și începând să se replieze din mers, să-și ordoneze altfel viața, fără tine, împovărați pe moment doar de obligația de-a te ajuta să treci dincolo, pe de-a-ntregul și decent, așa cum se cuvine, cu tot trusoul mortuar, cu tot ceremonialul startornicit de când lumea pentru un eveniment ca ăsta? E doar una dintre interogațiile bulversante la care noul roman al Dorei Pavel, Pudră, răspunde prin odiseea întoarcerii în lume a lui Carasiniu, tânărul restaurator de artă care află acum că viața, ca și moartea, poate surveni oricând. O narațiune densă, a cărei miză depășește sugestiile titlului. Dincolo de orice parabolă a fardului și măcinării, a falsului și deșertăciunii, romanul Pudră atinge zone incontrolabile ale umanului. 

„Cînd ar fi mai bine să se ridice? Ce reacție ar stîrni în jur? N-ar fi suspectat de farsă? Acuzat, învinuit? N-ar atrage vreo bănuială înainte să se poată apăra? Trauma și oroarea pe care le-ar provoca în masă n-ar fi un delict? (...) Respiră de cîteva ori adînc. Să nu se pripească. Să revină în așternut. În continuare, locul cel mai sigur. Va mai vedea ce are de făcut.”

Zone incontrolabile ale umanului - și profunde, extrem, dar extrem de profunde. Încă o dată, repetând ce-am zis în alte câteva postări, tare mă bucur că avem autori așa buni. Așa frumoși. Așa talentați. Citeam romanul, Pudră, care nu reprezintă primul meu contact cu doamna Dora Pavel (am mai citit și Captivul pe care, însă, vreau s-o recitesc), și m-am oprit din lecturat, mi-am pus cartea pe piept, mi-am oferit câteva secunde de contemplare și, cu sinceritate, mi-am zis, Doamne, ce autori buni avem în țara noastră! Pentru că, da, așa este. Și deși citim literatură străină, multă, mult mai multă - recunosc, și eu o fac - știu prea bine că ar trebui să suținem valorile noastre naționale, valorile noastre autentice. Pentru că sunt niște voci grozave, inteligente, pline de imaginație, de introspecție, de idei. Eu, unul, la Dora Pavel - care este una dintre autoarele mele preferate dintotdeauna - am găsit o voce de o profunzime exacerbată (în sensul bun, dacă-i pot oferi acestui cuvând conotații pozitive), în care atmosfera, personajele, cugetările, emoțiile, trăirile, întrebările, toate acestea se leagă într-un univers ficțional care depășește, în cele din urmă, granițele unei ficțiuni, și se integrează, subtil, armonios, în viața cititorului. Știu că am citit acest roman și, după ce parcurgeam un anumit număr de pagini, deși îl lăsam deoparte, gândul îmi era tot la carte. Tot la Carasiniu. Tot la atmosfera aceasta de parabolă, în care, așa „viața, ca și moartea, poate surveni oricând”.

„ (...) Învață, mi-am spus atunci, învață, Gino, să urăști și să taci, să înduri și să taci, să poți să te răzbuni. Să te răzbuni... (...)”

Carasiniu, așa cum ați citit mai sus, renaște. Reînvie. Se trezește din morți. Or, din moartea fizică? Nu știu, dar pe mine m-a captat tare ideea - dincolo de această „nouă viață”, Carasiniu, eroul tragic al romanului, rememorează persoane din trecut, se hazardează în încercarea de a se reintegra în demersul firesc al acestei vieți redobândite, este încercat de întrebări și emoții; pentru el, de fapt, nu ideea noii vieți este înspăimântătoare, ci această metafizică a noii lumi, această splendoare inexplicabilă a anumitor persoane din viața sa. De fapt, în romanul Pudră nici măcar nu se pune accentul pe acțiune, pe dinamică - nu, este un roman pe care mulți, zic eu, l-ar considera greoi, deoarece dialogul nu prea se găsește, fragmentele sunt lungi - cu alte cuvinte, dacă nu ești o persoană răbdătoare, dacă nu-ți place să citești descrieri (foarte relevante, de altfel, pentru atmosfera romanului și pentru psihologia personajelor), această carte ți se va părea una grea (vorbesc doar din perspectiva cititului). Pentru că, într-adevăr, nu e o carte tocmai ușoară - este de o profunzime, așa cum am mai spus, aparte, este de o inteligență emoțională și de un rafinament cum rar am mai citit. 

„(...) De ce promitem reluarea unui contact care nici măcar n-a existat? Pentru că fiecare e cu totul în altă parte? Într-un loc în care noi înșine, pînă atunci, nu ne-am dat seama că sîntem?”

Narațiunea este una densă, purtându-l pe Carasiniu prin cotloane întunecate ale psihicului uman, posedat de întrebări fără răspuns, de răspunsuri care, de fapt, aduc mai multe întrebări - totuși, Carasiniu nu este un personaj oarecare, este o întruchipare onirică a morții și a vieții, a vieții și a morții, în ce ordine vreți voi; scena în care acesta se trezește, nu știe unde se află, analizând, atât de intens, circumstanțele în care se află, amintesc parcă de pântecele mamei, cu toate transformările nervoase și umorale din corpul fătului. Și totuși Carasiniu nu se naște iarăși, nu revine la viață, nu, ci e mai mult decât atât - e ideea de perpetuare continuă, incontestabilă, sui generis a acelei vieți în care mai există, încă, un „ce-ar fi fost dacă...”. Eu, unul, am trăit cartea diferit - la fel cum o groază de alți cititori o „pot trăi” în felul lor caracteristic. Mie-mi place să analizez cognitiv, să dau lucrurilor o semnificație, întâmplărilor - aparent banale - o anumită conotație emoțională. O referință anume. 

„(...) cineva pe nume Carasiniu moare și nu știe că moare, nici cum a murit, nu-și dă seama încă, e prea devreme, abia s-a trezit din moarte, nu știe nici dacă a murit noaptea, în somn, sau în plină zi, poate din mers, pe stradă, lovit de o mașină, sau cu durerea cumplită în piept, sufocat într-o criză cardiacă, nu știe nici măcar dacă a murit singur sau a fost asistat, dacă cel care a fost de față era un cunoscut sau un străin, poate un trecător care a sărit să-l prindă reflex, în timp ce cădea (...).”

Romanul Pudră, al Dorei Pavel, chiar a fost o lectură surprinzătoare pentru mine. Nu că nu m-aș fi așteptat, nu, ci că mi-a plăcut atât, atât de mult, m-a emoționat, m-a purtat printr-o mulțime de stări, mi-a strânit emoții, m-a făcut să insist asupra anumitor pasaje, ba chiar m-a și regăsit cu lacrimi în ochi, la un moment dat. Pentru mine, unul, asta ese o dovadă certă a faptului că, într-adevăr, această carte este una specială, este o lectură de referință pentru mine și pentru experiența mea literară. Din câte am văzut, urmează să apară un nou roman semnat de Dora Pavel, și abia aștept să pun mâna și pe-aceasta; am văzut un fragment din el, și pot spune că, sincer, deja știu c-o să-mi placă. Cât de mult totuși rămâne de văzut.

„(...) nu i-a trecut prin cap nimănui că fără acte și bani nici un mort nu se va putea legitima nicăieri, în nici o situație, în cazul nici unui fel de accient, și, iată, există accidente și pe lumea cealaltă (spune: cealaltă din perspectiva viilor, își zise Carasiniu, semnificație i se răstoarnă însă dacă privim din perspectiva morților), o lume care și ea, te poate găsi la o adică de prisos și te poate arunca înapoi, în lumea de dincoace...”

Nu știu ce să mai zic, sincer. Nu pot spune prea multe fiindcă nu este un roman care să abordeze o multitudine de situații, de personaje. Nu are o intrigă anume (eu, cel puțin, n-am găsit una), n-are o dinamică nemaipomenită (de fapt, dacă stau și mă gândesc, acțiunea se petrece doar în decursul a câtorva zile, în câteva locuri); dar, repet, pentru mine nu acestea fac interesul într-un roman, ci omul, în toată splendoarea și complexitatea sa absolută, omul, cea mai fictivă ființă de pe acest pământ nemărginit, din acest Univers infinit. Iar Dora Pavel, într-adevăr, știe cum să pună probleme, cum să reitereze, subtil, condiția omului limitat, într-un registru stilistic exact pe gustul meu.

„Carasiniu așteptă ca fețele curioase să se retragă, luminile să se stingă. Se ridică anevoie, șchiopătînd, și o luă în direcție opusă, o umbră cavernoasă cu pantaloni prea strîmți șu scurți, continuîndu-și tîrîșul de-a lungul clădirilor pe care, dincolo de fațade, și le închipuia la fel de franjurate ca umbra lui. Cei vii se mișcă și ei descompuși, auzi în urmă, cu lutul de căldură asudat. Nu se opri. Scuipă. Își netezi hainele jilave. Duhoarea pubelelor i se impregnase în piele. Boris avea dreptate. Sînt cîțiva morți în oraș, unul dintre ei traversa orașul. Călca împleticit. Un mort care scăpase din moarte, dar aflase că n-avea scăpare. Că mai devreme sau mai tîrziu, pentru Carola, pentru Boris Tissu, pentru toți lucizii sau nebunii, îndoliații sau chefiliii din noaptea asta, pentru toți ceilalți semeni ai lor, dar absolut pentru toți, fără excepție, undeva, la capetele orașului, toate ferestrele sunt bătute în scînduri.”

Termin recenzia, sau ce-o fi ea, într-o manieră pozitivă, îndemându-vă să citiți, da, să citiți mai mult autori români, să ascultați mai multă muzică românească, să vă uitați la mai multe filme românești. Haideți să ne susținem valorile - fiindcă sunt, și sunt chiar de calitate; chiar spuneam, de fapt, haideți să cumpărăm mai multe cărți de la autori români - deși un procent minuscul din prețul plătit la librărie va ajunge, în cele din urmă, lor, măcar așa îi putem susține. Un autor care scrie bine, foarte bine, dar care nu este cumpărat (din diferite motive), este un autor la ale cărui manuscrise viitoare, în momentul trimiterii la editură, se va strâmba din nas. Eu, dacă-mi amintesc bine, am vreo trei exemplare din Captivul, scris tot de către Dora Pavel - de ce? Pentru că le-am cumpărat ori pentru a le oferi cadou, ori fiind ediții diferite (Fiction LTD - cea cu coperta de față și Polirom Top 10+). Să aveți parte de lecturi cât mai frumoase și, dacă ați citit autori români, care v-a plăcut cel mai mult?