Aria, de Nazanine Hozar - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection 

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 512

Anul apariției: 2020

Traducere: Ruxandra Ana

Nazanine Hozar s-a născut la Teheran și a părăsit Iranul la vârsta de opt ani. În prezent, locuiește în Canada, în British Columbia. Lucrările ei de ficțiune și nonficțiune au fost publicate în Vancouver Observer și în revista Prairie Fire. Are un masterat în scriere creativă la Universitatea British Columbia și lucrează deja la al doilea roman.

„- Inima e făcută ca să doară; de asta e din carne, a răspuns Fereshteh și a început să plângă. (...) Regretul e focul care arde în suflet, avea să-și spună Aria într-o bună zi.”

În Iran, în 1953, un șofer pe nume Behrouz găsește un bebeluș abandonat pe o alee. Când adoptă fetița și-i pune numele Aria, nu știe cât de profund îi va schimba viitorul orfana cu ochii albaștri. Pe măsură ce crește, Aria este prinsă între trei femei pe care soarta le-a adus în situația de a-i fi mame: soția lui Behrouz, care o bate; bogata văduvă Fereshteh, care-i oferă adăpost, dar nu-i poate oferi și dragoste, și Mehri cea nevoiașă, ale cărei secrete vor schimba tot ce credea Aria că știe despre viața ei. În același timp, Teheranul este frământat de schimbări. Circulă zvonuri despre un cleric înflăcărat exilat la Paris, pe nume Khomeini, care pare să ofere un nou viitor țării. În mijlocul agitației, Aria se îndrăgostește de un băiat armean, surprins în tabăra greșită a revoluției. Și curând va fi și ea prinsă într-o revoltă care va schimba pentru totdeauna destinul țării și al oamenilor ei.

„Într-un minut a ajuns pe strada principală. Puține lucruri se schimbaseră aici: bărbații bărboși, femeile acoperite cu văluri, copiii cu unghiile murdare rămăseseră la fel, doar că acum erau mai mulți. Și erau și mai mulți oameni care aveau mașini, cam rablagite și ruginite, dar care mergeau. Sudul orașului era tot sudul orașului, dar bazarul adusese ceva în plus locului. Lucrurile se mișcau cu viteză mai mare și toată lumea era ocupată. De la radioul unei mașini se auzea chemarea la rugăciue. Din altă mașină se auzea cântărețul acela faimos de muzică pop, armeanul cu voce tremurată ale cărui cântece le cânta toată universitatea în zilele astea. Dintr-o alta se auzea Led Zeppelin și chitara tânguitoare a lui Jimmy Page.”

Well, am să-ncep recenzia prin a vă spune că, trebuie să recunoașteți, coperta cărții este genială. Pur și simplu. Cred că e una dintre cele mai reușite coperți pe care le-am văzut până acum. Și știți ce este și mai super, de fapt? Faptul că, într-adevăr, coperta este relevantă în ceea ce privește acțiunea cărții - și zic asta pentru că, deseori, am avut supriza ca o copertă să nu aibă nicio legătură, de fapt, cu ceea ce se-ntâmplă în carte. Și mi se pare foarte important acest aspect; de ce zic asta? Pentru că eu, deseori, chiar, aleg o lectură după coperta romanului. După ce îmi transmite - și, de aceea, de multe ori ar trebui ca o copertă să transmită, orișicât de puțin, ideea romanului. Pentru că, la o adică, este primul contact al cititorului cu „lumea cărții”, să zic așa. Iar Aria chiar are o copertă extrem de bine aleasă, din punctul meu de vedere. Și, ca să n-o mai lungesc, pe tot parcursul romanului mi-am imaginat-o pe Aria arătând exact așa cum ne este înfățișată pe copertă. Bine, nu chiar pe tot parcursul, pentru că, în roman, ne este relevată și viața Ariei atunci când era doar un copil, iar cea de pe copertă (care, pentru mine, e Aria) este puțin mai spre vârsta adolescenței, chiar. În fine, asta cred eu. 

„(...) Se întreba ce s-ar întâmpla cu copila dacă i-ar aluneca din brațe. Ar îngheța și s-ar transforma într-un mesaj pentru lumea viitoare: feriți-vă de naștere, feriți-vă de viață, feriți-vă să ajungeți nedoriți pe această lume? Dacă ar cădea, oare i-ar exploda craniul? I s-ar rupe toate oasele? Sau, ca atunci când născuse, s-ar dovedi mai puternică decât tot ce-i în jur și și-ar impune cu forța prezența în lume?”

Despre ce este romanul? Despre Aria, întocmai. Și nu doar despre cum crește ea, prieteniile pe care le are, aventurile prin care trece, viața care i-a oferit. Nu, nu doar atât - ci este, în cele din urmă, despre neașteptata mână a destinului, destinul care astăzi pare că ține cu tine, astăzi pare că te ridică, doar pentru ca mâine, în cel mai frumos moment, să te izbească, cu desăvârșire, de pământ, și să-ți dărâme pilonii de salvare pe care îi aveai până atunci. Aria, pentru mine, a fost o carte care m-a purtat prin toate stările posibile - am râs, da, și-am râs mult, aproape am plâns atunci când s-au întâmplat anumite situații, dar știu, de fapt, că una dintre cele mai dureroase imagini a fost cea de la sfârșitul romanului, momentul în care am închis cartea, am strâns-o la piept și mi-am spus „Doamne, cât de bun ești, de fapt, cu noi!” Și, da, n-am să zic mai multe, pentru că acest roman este unul pe care, iarăși, îl simți, îl trăiești, îl integrezi în fiecare celulă a corpului tău și-l lași să-ți circule prin organism, romanul acesta este ca un „sânge romanist”, care-ți cutreieră corpul și-ajunge între tâmple, și-acolo rămâne, îți irigă creirul, îți stăpânește foamea, nevoia fizică de literatură bună, de literatură care să te miște și să-ți cutremure ființa. Da, nu știu ce păreri or fi având alții legate de acest roman, dar pentru mine a fost o revelație. Nu mă interesează că acțiunea este una poate banală, că nu e alertă, că autoarea s-o fi lungit - nu, eu n-am simțit asta, pentru că au fost anumite fragmente care m-au sensibilizat încât, după ce le-am citit, n-am mai putut continua lectura. Și totuși, Aria a fost singurul roman pe care, anul acesta, l-am citit într-o singură zi - n-am putut să s tau prea mult departe de acțiune, de personajele de care, cu atâta ușurință, m-am lăsat sedus și de care m-am îndrăgostit iremediabil. Pentru că, da, are Nazanine Hozar un talent formidabil de a crea personaje reale, complexe, personaje pe care le-ndrăgești de cum le descoperi. Și-atunci când, poate, te-aștepți mai puțin, personajul acela care nu-l plăceai,  personajul acela pe care, fazual spus, îl urăști, îți ajunge la inimă cum n-ai fi crezut vreodată.

„ - Îți voi spune Aria, după toate suferințele lumii și după toate iubirile ei. Va fi ca și cum nu ai fost abandonată nicio clipă. Și când vei deschide gura să vorbești, toată lumea te va recunoaște.”

Dincolo de povestea emoționantă, dureroasă, care se-ntinde pe parcursul a mai mulți ani, pe mai multe planuri narative (se are în vedere viața Ariei, Zahrei, al lui Mehri), fiecare punându-și accentul, în cele din urmă, pe dezvoltarea și creșterea Ariei - eroina noastră tragică a cărei viață cunoaște, parcă prea devreme, ce înseamnă durerea, pierderea, lipsurile, dar care, cu atâta curaj, reușește să facă față „intemperiilor” cu care ideea de „a răzbi prin întuneric” vine la pachet. Da, pentru că Aria este o dovadă a curajului, este o dovadă a puterii de a-ți depăși condiția, de a lupta pentru visurile tale. Aria este un strigăt care se face auzit în întunericul unei lumi dominate de război, de violență, este o voce a istoriei, într-o societate care se clădește pe teroare și haos. În prieteniile pe care le leagă, Aria se implică cu toată ființa sa, cunoaște ce înseamnă răbdarea, viclenia, minciuna, dar și cât de virtuos este, de fapt, adevărul, iubirea față de cel apropiat, păstrând, întotdeauna, un puseu al sensibilității și al bunătății. Cu o scriitură fără cusur, de care te-ndrăgostești încă de la începutul romanului, Nazanine Hozar coase, magistral, povestea unei fetițe care devine femeie, făcând, din acest roman, un fel de roman al formării, al devenirii fizice și psihologice, un bildungsroman, în care Aria, fetița rușinoasă, închisă în sine, de la începutul romanului, fetița care încă nu este pregătită pentru ceea ce înseamnă „viață”, se regăsește, în cele din urmă, la sfârșitul lecturii, femeia gata oricând, înarmată cu virtuțile spiritului, să țină piept realității și să lupte pentru ceea ce o face fericită, să lupte pentru cei apropiați și cei la care ține. 

„ - Trebuie să-ți povestesc despre fiica mea, i-a spus. A apărut în viața mea ca un miracol. Dar uneori mi-e teamă. Mi-e teamă că nu e adevărată. Că e o himeră, o imagine reflectată într-un lac, pe care eu am luat-o drept o copilă vie. (...) Când lumii i se tot adaugă noi lucruri, și-a zis el, trebuie să te asiguri că lumea le poate duce pe toate.”

Această „odisee feministă”, Aria, pentru mine a atins punctul culminant în momentul în care am ajuns undeva pe la sfârșitul romanului, moment în care are loc izbucnirea revoluției în Iran. Atunci, sincer, am trăit fiecare pagină, pur și simplu, deoarece atmosfera a fost una apăsătoare, de un echilibru istoric și dramatic, cu o rezonanță, bineînțeles, în prezent. Atunci m-am temut pentru personajele de care mă îndrăgostisem, m-am temut pentru viața lor - într-o societate haotică, într-un timp în care moartea nu este decât ceva de o simplă secundă, iar gloanțele mușcă din tăcerea orașelor, strigătele oamenilor neajutorați, durerile înăbușite, toate acestea fac ca atmosfera romanului să fie una plină de groază, în care, intempestiv, orice se poate întâmpla. Aria, devenită acum femeie, va face orice pentru a-și salva prietenii și pentru a-și ține, în siguranță, familia. 

„ (...) Cu cât faci mai mult bine, cu atât o să te urască mai tare lumea. Așa e-n viață, Prințeso. Îți spun din experiență, inocenții ajung să fie jupuiți de vii. Orice faptă bună ai face, pune și un pic de răutate în ea, bine? Doar un pic.”

De asemenea, mi-a plăcut enorm și stilul de scriere a lui Nazanine Hozar. Autoarea scrie profund, scrie cu substrat și esență, cu emoție. Au fost numeroase fragmente, după cum v-am spus, în care m-am oprit din lectură doar pentru a mă bucura de ce tocmai citisem - de o sensibilitate anume, cu un discurs autentic, fluid, n-am simțit nici măcar o secundă că mă plictisesc, că autoarea, cum îmi place s-o spun, „bate pasul pe loc doar pentru a mai scoate niște pagini”. Nu, deoarece, la o adică, fiecare fragment a avut un rol anume în conturarea caracterelor personajelor, a ideilor pe care acestea le susțin, în reliefarea atmosferei cărții și a istoriei acesteia. Încă îmi amintesc anumite citate pe care mi le-am însemnat, și știu că unul făcea referire la închisoare, și sună cam așa „- Cum te pot aresta ei pe tine când ei sunt de fapt cei aflați în închisoare? Hmm? a întrebat și a râs și mai tare, hohotind ca o vrâjitoare.” Nu știu de voi, dar pe mine m-a atins enorm acest fragment - evident, având în vedere background-ul în care a fost spusă această replică, cu siguranță are o însemnătate mai mare. Dar, vă spun, dacă vreți să citiți Aria, trebuie să fiți pregătiți pentru ceea ce are să urmeze. Zău de nu! 

Cartea Aria, de Nazanine Hozar poate fi comandată de pe site-ul prietenilor dragi de la Editura Trei, de AICI, cu un click, și de asemenea vreau să le mulțumesc enorm pentru ocazia de a citi acest roman. Vă recomand cu mare drag să aruncați un ochi pe site-ul lor, au numeroase apariții literare care sună, pur și simplu, genial. Dacă ați citit această carte, mi-ar face mare, mare plăcere să aud ce părere aveți despre ea. Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!