Marina, de Carlos Ruiz Zafón - Recenzie

Editura: Polirom

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 256

Traducere: Ileana Scipione

Anul apariției: 2013

Carlos Ruiz Zafón s-a născut la Barcelona în 1964 și a murit în 2020 la Los Angeles. A lucrat în publicitate şi a colaborat la reviste prestigioase, precum La Vanguardia sau El País. A trăit câțiva ani în Los Angeles, unde a scris scenarii de film. Şi-a început cariera literară în 1993 cu o carte pentru copii, Prinţul din negură (Polirom, 2011, 2015, 2017), pentru care i s-a decernat Premio Edebé. I-au urmat romanele Palatul de la Miazănoapte (1994; Polirom, 2011, 2015, 2017), Luminile din septembrie (1995; Polirom, 2012, 2017), Marina (1999; Polirom, 2010, 2013), Umbra vântului (2001; Polirom, 2005, 2013), care a fost distins cu Prix du Meilleur Livre Étranger în 2004, Prizonierul cerului (2011; Polirom, 2012, 2013). În anul 2008 a apărut Jocul îngerului (Polirom, 2009, 2013). Cel mai recent roman al său, Labirintul spiritelor, a fost publicat în Spania în 2016 şi încheie faimoasa tetralogie intitulată Cimitirul Cărţilor Uitate. Cărţile sale au fost traduse în peste patruzeci de limbi şi au cucerit numeroase premii şi milioane de cititori de pe toate continentele.

„ - Asta face natura cu fiii ei. În inima omului nu există reăutate, dar se dă lupta pentru a suporta inevitabilul. Singurul demon e mama natură. Munca mea, toate strădaniile mele nu-s decât încercarea de a înșela marele sacrilegiu al creației.”

O fermecătoare fantezie gotică, în care Barcelona cea misterioasă îşi spune poveştile trecutului şi devine teritoriul unor aventuri ciudate pentru o adolescentă plecată în căutarea cunoaşterii. În Barcelona de la sfârșitulanilor ’70 se naşte prietenia stranie dintre Óscar Drai, un adolescent pasionat de mister şi aventură, şi tânăra Marina, care locuieşte cu tatăl său, pictorul Germán, într-un mic castel enigmatic. Din câte află Óscar , cei doi ascund secrete de familie dintre cele mai întunecate, în care se amestecă imaginea unei fabrici de proteze ortopedice, cadavre readuse la viaţă, monştri şi poveşti de dragoste neobişnuite.

„- Nimeni nu poate pricepe nimic din viață până ce nu înțelege moartea, a adăugat Marina.”

E primac carte semnată de Carlos Ruiz Zafón pe care o citesc și, cu siguranță, nu ultima. Recunosc, de-a lungul anilor mi-a fost recomandat acest autor de nenumărate ori, însă, ca întotdeauna, din motive aproape inexistente, l-am tot evitat, mi-am tot zis, lasă, o să-l citesc cândva - pățesc alta destul de des, cu numeroși autori, de la Murakami, până la Atwood, Orwell, Tokarczuk, și, evident, Carlos Ruiz Zafón. Dar sunt sigur că vor avea și acești autori „timpul lor”, cum îmi place s-o spun. Deși, tind să cred, cu siguranță că ei vor fi „arhicitiți” în continuare - și, tot așa, vor mai trece ani buni până să mă apuc de alte cărți scrise de Carlos Ruiz Zafón, sau până voi avea un prim contact cu ceilalți autori enumerați. Rămâne totuși să vedem.

„- Răbdarea e mama științei, a amintit Marina.

- Și nașa demenței, am replicat. Aici nu-i absolut nimic.

- Te înșeli. Aici sunt amintirile a sute de persoane, viețile, sentimentele, iluziile, absențele și visurile lor neîmplinite, dezamăgirile, înșelăciunile și iubirile neîmpărtășite, care le-au otrăvit viețile. Toate s-au strâns aici, pentru vecie.”

Ei, bine, am citit Marina la îndemnul lui martipaan, de pe Instagram, dacă o știți. Mi-a recomandat-o și s-a ținut (aproape) scai de mine ca s-o citesc; drept care, acum, după ce am terminat cartea (de fapt, am terminat acest roman undeva pe la începutul lunii trecute sau mijlocul ei, nu mai știu sigur) îi mulțumesc enorm că „mi-a deschis” ochii și mi-a pus sub nas un roman atât de superb. Da, pentru că, într-adevăr, Marina e un roman al naibii de bun. Și nu știu cum aș putea scrie despre el, pentru că, chiar și-acum, la mai bine de o lună de la citirea sa, încă îmi amintesc anumite stări prin care m-a făcut să trec, încă îmi amintesc cât de mult mi-a plăcut de Marina, cât de mult mi-a plăcut de Carlos Ruiz Zafón, cât de mult m-a emoționat povestea lui Germán, tatăl Marinei. De fapt, dacă stau și mă gândesc, această carte nu numai că este una emoționantă, dar este una extrem de misterioasă, nu știu cum să spun, și stai să te gândești, oarecum, cum e posibil ca o carte atât de „diabolică”, atât de întunecată, are niște subtilități atât de frumoase, într-un stil romanist magistral - trebuie să recunosc, Carlos Ruiz Zafón este o voce originală a romanului spaniol contemporan. 

„ (...) Adevărul e că nu ne prea încredem în progresele științei moderne. La urma urmelor, ce fel de știință e aceea care poate duce un om pe Lună, dar nu poate pune un coltuc de pâine pe masa fiecăruia?”

Nu vreau să vorbesc prea mult despre acțiunea romanului, desfășurarea sa, despre intrigă, stilul alert sau alte chestii care conturează „scheletul” cărții lui Carlos Ruiz Zafón - nu, nu mă interesează să vorbesc despre asta, cum, probabil, nici pe voi nu vă interesează să citiți despre asta. Dar autorul reușește să creeze o lume ciudată, atipică, în care ideea dragostei, ideea împlinirii, memoria, răzbunarea, toate acestea se împletesc într-o poveste formidabilă, într-o fermecătoare fantezie gotică, în care Barcelona, oh, Barcelona (ce m-am îndrăgostit de acele locuri, de acele peisaje), devine un suprapersonaj, devine teritoriul misterelor, o lume decupată din „această lume”, în care orice este posibil, o lume de o realitate magică, plină de aventuri ciudate care sfidează raționamentul logic și firesc al gândirii umane. Personajele noastre dragi, în speță Marina și Óscar Drai, sunt surprinși în aventuri tot mai bizare, cu creaturi fantastice, aproape horror, teribile prin descriere, prin angoasă, prin atmosfera pe care, cu atât talent, Ruiz reușește s-o creeze și s-o integreze în viața celor doi. Și, dincolo de asta, ele reușesc să păstreze acea urmă de sensibilitate, acea urmă de emoție care apropie cititorul (și) mai mult de ceea ce, de fapt, Carlos Ruiz Zafón vrea să transmită prin romanul său: ideea de cunoaștere, ideea de devenire și desăvârșire. În această lume dominată de mister, cunoașterea propriei identități reprezintă principala cale de salvare. Indiferent de modul în care, în cele din urmă, aceasta este posibilă.

„(...) Nu era greu de observat teribila asemănare dintre acea femeie și Marina. Aceleași buze pe tenul palid, aproape străveziu. Aceeași talie, zveltă și fragilă, ca a unei figurine de porțelan. Aceiași ochi de cenușă, triști și fără fund.”

Nu știu ce-aș mai putea spune. Nu cred că sunt multe „de povestit”, deoarece, așa cum am mai spus-o, există unele cărți care trebuie simțite pentru a fi înțelese. Nu pot „teoretiza” romanul Marina, de Carlos Ruiz Zafón într-o recenzie. Nu, nicidecum. Trebuie citit, părerea mea, pentru a fi înțeles - sau, de fapt, nu „înțeles”, ci simțit, nu știu cum s-o spun - e foarte ușor să pici în extrema în care „da, e un roman super bun, mi-a plăcut la nebunie”, dar vreau să cred (și, de fapt, chiar cred) că anumite cărți sunt mai mult decât „cărți bine scrise, care mi-au plăcut”. Dacă reușim să vedem dincolo de povești, dincolo de imaginile frumos create, dincolo de atmosfera pe placul nostru, cu siguranță vom găsi, poate în cele mai neaștepate locuri, esența a ceea ce citim, vom găsi o parte din sufletul autorului, o parte din inima sa, o parte din emoțiile și trăirile și sentimentele autorului. Pentru că, sunt sigur, în această carte, în Marina, Carlos Ruiz Zafón și-a pus sufletul pe tavă și, cu atâta curaj, l-a oferit cititorului. Deși el a început cartea, noi suntem cei care, în cele din urmă, o vom termina. Și, astfel, depinde de noi cum înțelegem, cum percepem, cum simțit. 

„ - Toată geografia, trigonometria și aritmetica lumii nu te-ajută cu nimic dacă nu înveți să gândești singur, se justifica Marina. Și în nicio școală nu te învață așa ceva. Nu figurează în programă.”

Cam atât. Nu voi spune mai mult, e de prisos. Sunt curios, voi ați citit vreo ceva scris de Carlos Ruiz Zafón? Dacă da, cum vi s-a părut și ce mi-ați recomanda pe mai departe, de la acest autor? Să aveți parte de lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru, și de-un weekend fain și liniștit!